Ce emoţii mâncăm?

Când vorbim despre mâncare, dincolo de valorile ei nutriţionale, este bine să luăm în considerare şi emoţiile pe care le ataşăm, inconştient, obiceiurilor noastre alimentare⁽¹⁾. De obicei, ne uităm la ce mâncăm, cât mâncăm şi la ce ore, sau câte calorii, ce cantităţi, din ce categorii sunt alimentele pe care le ingerăm. În afara acestor direcţii, este la fel de important să ne uităm şi „în spatele scenei”, la modele emoţionale legate de mâncare.

Din păcate, nu avem suficiente informaţii despre aceste tipare emoţionale alimentare, nu suntem obişnuiţi să privim în spatele evidenţei că cei mai mulţi oameni au o problemă cu greutatea corporală pentru că mănâncă nepotrivit. Dar de ce unii au obiceiuri alimentare sănătoase şi alţii nu?

Abia în ultimii 10-20 de ani (deci relativ puţin din istoria modernă a omului), cercetătorii şi psihologii au început să se întrebe ce se găseşte dincolo de modelul alimentar al unei persoane cu suprapondere^(2,3,4). Concret, ar trebui să începem anamneza încă din perioada intrauterină. Aşa cum se spune că îmbătrânim din momentul în care ne naştem, tot aşa, din acest moment încep să se creeze premisele pentru modelele alimentare, încep să crească seminţele plantate încă din perioada de sarcină.

Dinainte de a se naşte, fătul primeşte şi mâncare, dar şi emoţii, prin intermediul mamei. Femeile însărcinate menţionează frecvent despre cum li se schimbă poftele, orarul de masă, cum încep să mănânce alimente pe care nu le suportau sau renunţă la altele care le făceau plăcere. Puţine femei asociază modelele alimentare cu emoţiile din perioada sarcinii, cu conştientizarea emoţiilor personale şi a contextului în care acestea apar pe perioada sarcinii (stres, presiune de la serviciu, îngrijorări că nu vor fi mame suficient de bune, că e nevoie de bani mai mulţi să creşti un copil etc.), aspecte despre care nu le discută nici cu medicul şi nici cu psihologul.

Odată ce se naşte copilul, mâncarea este parte a stării de confort a nou-născutului, alături de atenţie, scutece schimbate şi o temperatură potrivită⁽⁵⁾. Alimentat la sân sau lapte praf? Are mama dispoziţia emoţională şi resursele fizice să fie lângă copil ca să îl alăpteze? Cu ce emoţii sau preocupări se găseşte ea când alăptează? Ce înseamnă să alăptezi prea mult sau prea puţin?

Simbolic, putem să ne întrebăm ce frici ale mamei primeşte copilul prin intermediul laptelui matern. Apoi, pe măsură ce copilul creşte, el vede în jur modele⁽⁶⁾ alimentare pe care le înregistrează fără să poată evalua cât de sănătoase sau potrivite sunt.

În tot acest interval, de la naştere şi până la vârsta de 6-7 ani, undele cerebrale ale copilului sunt preponderent unde alfa, asemănătoare stării de transă sau celei de dinainte sau de imediat după somn⁽⁷⁾. În aceşti primi ani de viaţă, copilul învaţă foarte multe, cuprinde multă informaţie. Nu mai e nicio perioadă a vieţii noastre în care să învăţăm atât de multe lucruri noi, să perfecţionăm execuţia lor, pentru ca apoi să le rulăm tot restul vieţii.

Provocarea vine din faptul că acest proces de învăţare nu are şi un sistem de evaluare a calităţii programelor pe care le asimilăm, deci vom înregistra toate cuvintele, comportamentele şi emoţiile adulţilor cu care intrăm în contact, fără discernământ.

Dacă masa în familie era asociată cu emoţii negative (am auzit frecvent părinţi care se întâlnesc doar la masa de seară, iar aceasta reprezintă locul unde îşi rezolvă toate problemele – cine şi ce a greşit, ce probleme au fost la serviciu, discuţii asociate cu reproşuri, ceartă şi, eventual, critici sau acuze) şi avem la această întâlnire a familiei un copil care asociază masa de seară cu emoţii negative (chiar dacă nu îi sunt direct adresate), ne putem imagina cum arată modelul legat de masă pentru acest copil. După rularea acestui model o perioadă, părintele ajunge să se întrebe de ce copilul nu vrea să stea cu ei la masă şi găseşte motive să mănânce la el în cameră sau în faţa televizorului/tabletei.

Odată ce acordul este dat pentru acest model de a mânca, „pilotul automat“ se poate instala liniştit, pentru că un copil care face şi altceva când mănâncă – cel mai grav, se uită sau se joacă la un ecran – începe să se deconecteze de sine şi de ceea ce simte.

Dacă şi unul sau ambii părinţi au acest obicei (de a mânca în faţa computerului sau cu telefonul mobil în mână), ori mănâncă în timp ce se uită la ştiri la televizor, avem şi confirmarea prin care copilul primeşte mesajul: „e foarte bine să procedezi astfel, să fii cu mintea şi atenţia în altă parte când mănânci”, iar drept consecinţă, vor lipsi mesajele clare către creier cu privire la foame şi saţietate.

Studiile legate de modelele alimentare din copilărie mai arată că un copil expus la certurile dintre părinţi, în care unul dintre ei este victimă, va încerca să îi ia partea părintelui care suferă, deci îşi va dori să „fie mare” ca să îşi poată apăra mama, de exemplu⁽³⁾. Există copii care au început să ia în greutate odată ce discuţiile aprinse dintre părinţi au luat amploare sau după primele gesturi de violenţă fizică ale tatălui, din dorinţa de a-şi ajuta mama⁽³⁾.

Avem următoarele perioade critice cu privire la modelele alimentare, perioade ce ar trebui explorate oricând avem de-a face cu un copil sau cu un adult cu probleme de greutate⁽⁸⁾:

• Perioada intrauterină (prin ce experienţe şi emoţii a trecut mama, care a fost contextul economico-financiar al familiei, cum a fost mama susţinută emoţional pe perioada sarcinii, dacă a existat o lipsă sau abundenţă în familie cu privire la alimente şi nevoile de bază).
• Primul an de viaţă (cu ce a fost hrănit sugarul, care au fost preocupările mamei în această perioadă, care a fost starea emoţională a mamei şi în ce fel a fost prezent tatăl în susţinerea mamei şi a copilului, dacă au mai fost prezenţi alţi adulţi în procesul de creştere şi educare a copilului, copilul a mâncat regulat, mama a avut suficient lapte, a stat acasă sau a muncit etc.).
• Perioada de la 1 la 3 ani – cea de experimentare a autonomiei: de a mânca, de a face la oliţă, de a merge, de a vorbi (care au fost modelele de educaţie, cum a fost relaţia dintre părinţi, au fost şi alţi adulţi în apropierea copilului, a stat copilul mai mult cu părinţii sau cu alte persoane, a fost nevoie ca acest copil să se deconecteze de sine sau de emoţiile sale sau nu, a fost stimulată autonomia sau a fost întărită ruşinea).
• Perioada de la 3 la 5 ani (perioadă de învăţare a iniţiativei sau a vinovăţiei). În această perioadă, copilul învaţă ce poate face şi ce nu, prin încercări. Dacă mesajul adulţilor este de a da atenţie rezultatelor şi nu proceselor, copilul va înţelege că nu este valoroasă experienţa de a încerca, dacă rezultatul nu este cel aşteptat de adulţi. Cu cât discursul adulţilor se referă la vinovăţie („eşti vinovat că nu ştii poezia, că ai stricat jucăria preferată, că te-ai murdărit”), copilul va înţelege că iniţiativele lui nu sunt bine, că el nu poate face lucruri bune, de fapt înţelege că el nu este bun ca persoană.

Fiecare dintre aceste perioade contribuie la formarea modelelor alimentare. Astfel, dacă un copil în perioada de până la 1 an a experimentat lipsa alimentelor (a laptelui, cel mai mult), în memoria celulelor sale va rămâne programarea că, de câte ori este criză, trebuie să aibă rezerve pentru a supravieţui până la următoarea masă. Dacă între 1 şi 3 ani copilului i-a fost dezvoltat mecanismul de ruşine într-un mod exagerat, ne putem explica de ce unui adult cu greutate corporală mare îi este ruşine de sine, de a fi văzut când mănâncă. Un adult cu suprapondere care în perioada dintre 3 şi 5 ani a învăţat vinovăţia va fi convins că e doar vina lui că „nu se poate abţine de la mâncare”, îl va caracteriza o lipsă de putere în ceea ce priveşte capacitatea de a face ceva diferit – neputinţă şi aparentă pasivitate, care mai sunt întâlnite şi în alte situaţii⁽⁹⁾ şi va fi dificil de ghidat către conştientizarea emoţiilor care duc la această poziţionare⁽⁹⁾.

După explorarea acestor perioade din existenţa copilului, în anamneză se recomandă să urmărim existenţa modelelor de agresivitate/violenţă (fizică sau verbală) prezente în mediul în care a crescut copilul^(2,4). Atenţie la această analiză, tendinţa este în general de a ascunde sau de a rescrie în mod optimist situaţia, pe de o parte, ca mecanism de protecţie şi, pe de altă parte, pentru că o persoană cu greutate corporală mare are un model de sacrificiu şi suferinţă, de a se lăsa pe sine deoparte.

Fiecare dintre aceste direcţii, necesare a fi explorate în dialogul cu o persoană cu greutate corporală mare, poate fi transformată într-o serie de întrebări adresate pacientului, fără a pleca de la premisa de a judeca sau a critica în vreun fel comportamente şi/‌sau modele.

În fiecare caz al unei persoane cu greutate corporală mare sau cu obezitate, este necesară analiza contextului emoţional, cunoscând că acest context poate reduce şansele ca o dietă sau alta să funcţioneze, sau poate genera stagnare în procesul de reducere a numărului de kilograme. Stresul legat de atingerea unui obiectiv impus în ceea ce priveşte greutatea corporală poate să îndepărteze obiectivul, pentru că acumularea de kilograme s-a produs tot în urma unui stres resimţit de către persoana respectivă⁽¹⁰⁾.

Experienţele traumatice din copilărie şi dereglarea emoţională au impact semnificativ asupra copiilor, cu riscuri semnificative de dezvoltare a tulburărilor de alimentaţie^(11-13).

De reţinut importanţa cuvintelor pe care le folosim în comunicarea cu o persoană în această situaţie: a fi o persoană obeză sau o persoană cu obezitate nu înseamnă acelaşi lucru. Dacă în primul caz situaţia greutăţii mele mă defineşte, în cea de a doua exprimare dau voie obezităţii să nu reprezinte 100% persoana (mai precis, o persoană cu obezitate lasă loc variantei de a fi şi fără obezitate).

Ca încheiere, recomand să explorăm în noi înşine dacă avem modele de a-i judeca sau de a-i critica pe cei din jurul nostru care nu pot sau nu se comportă ca noi, să înţelegem că obezitatea este o boală cu componentă emoţională mult mai intensă decât am învăţat în trecut, că ruşinea şi vinovăţia fac parte din viaţa unei astfel de persoane şi că ele trebuie diminuate în orice proces terapeutic, de orice formă ar fi acesta, că a mă poziţiona superior doar pentru că eu am sau pot este o formă de etichetare a celorlalţi că ei sunt mai lipsiţi de putere, iar aceasta nu va fi de folos în atingerea obiectivelor.







 

Conflict de interese: niciunul declarat.

suport financiar: niciunul declarat.

Acest articol este accesibil online, fără taxă, fiind publicat sub licenţa CC-BY.