Clostridium difficile este o bacterie Gram‑pozitivă, anaerobă, sporulată, patogenă prin toxigeneză. Ingestia sporilor de Clostridium difficile se poate manifesta ca portaj asimptomatic sau ca un spectru de infecţii ale tractului digestiv precum uşoară diaree, colită pseudomembranoasă sau megacolon toxic (Mwanaisha S et al., 2018). Principalele categorii de pacienţi aflaţi la risc pentru infecţiile cu Clostridium difficile sunt persoanele spitalizate, de peste 65 de ani şi cei cu expunere recentă la antibiotice (din cauza distrugerii microbiotei) (Kristin B et al., 2014).

Patogenitatea este dependentă de prezenţa uneia sau ambelor toxine înrudite: toxina A (TcdA) şi toxina B (TcdB). De asemenea, s-a evidenţiat şi existenţa unei a treia toxine: toxina binară (CDT). Cu toate acestea, sunt de avut în vedere şi factorii de virulenţă non-toxici, importanţi în colonizarea, proliferarea şi menţinerea Clostridium difficile la nivelul tractului intestinal al gazdei. Această afirmaţie este susţinută de rata crescută de recurenţă a bolii în epidemiile noi cu Clostridium difficile, 33% după primul episod de infecţie cu Clostridium difficile şi 45% după al doilea episod, responsabile fiind probabil noile mecanisme de colonizare (Gayatri V et al., 2012). 

Pentru alcătuirea bazei de date din metaanaliza de reţea prezentată s-au folosit MEDLINE, Embase, Web of Science şi ClinicalTrials.gov etc., din care s-au extras 29976 destudii publicate până la data de 30 iunie 2017 şi alte patru studii clinice randomizate nepublicate. Principalul rezultat urmărit a fost rezoluţia simptomelor, susţinută, apreciată prin numărul de pacienţi care s-au vindecat de diaree, fiind însă excluşi pacienţii cu recurenţe sau recăderi sau cei la care a survenit decesul. În urma aplicării criteriilor de excludere, metaanaliza a reunit 19 publicaţii, descriind 24 de studii clinice randomizate, cuprinzând 5361 pacienţi şi 13 tratamente diferite. Toate moleculele studiate au fost comparate cu vancomicina. Dacă în anul 2012 fidaxomicina era văzută ca o alternativă la tratamentul cu vancomicină, cu eficienţă şi siguranţă comparabile (Cornely OA et al., 2012), astăzi este considerată un tratament de primă intenţie în cazurile uşoare şi moderate. Fiind investigată la peste 900 de pacienţi, aceasta şi-a dovedit superioritatea în rezoluţia simptomelor, susţinută, comparativ cu vancomicina, metronidazolul, bacitracina sau tolevamerul, prezentând mai puţine cazuri de recidivă şi costuri mai mici. În cazurile severe există posibilitatea ca vancomicina să fie un tratament mai bun, dar utilizarea de fidaxomicină are o rată mai crescută a rezoluţiei clinice susţinute comparativ cu vancomicina, inclusiv în ceea ce priveşte tulpinile hipervirulente O27.

Un alt medicament, ridinilazolul, este considerat astăzi mai eficient în comparaţie cu vancomicina, fiind considerat cel mai bun tratament în primul episod al infecţiilor cu Clostridium difficile, moderate şi severe şi la pacienţii sub 65 de ani, având cea mai mică rată de recurenţă dintre moleculele investigate. În ceea ce priveşte tratamentul cu metronidazol, ghidul din 2018 îl recomandă în formula orală doar în tratamentul iniţial al infecţiilor primare uşoare sau moderate, în zone care nu au acces la vancomicină sau fidaxomicină, principalul avantaj fiind preţul redus.

Teicoplanina poate fi, de asemenea, un înlocuitor al fidaxomicinei şi vancomicinei. Metaanaliza a arătat suplimentar că bacitracina şi tolevamerul nu pot fi recomandate în tratamentul infecţiilor cu Clostridium difficile.

În aceste condiţii, fidaxomicina este asociată cu cele mai puternice dovezi ca fiind cel mai eficient tratament în rezoluţia susţinută, urmată de ridinilazol (în cazul căruia se consideră că ar fi utile studii suplimentare). În afară de tratamentul cu antibiotice prezentat în această metaanaliză, putem avea în vedere tratamente inovative precum transplantul fecal (Simon D et al., 2018) sau tratamentul cu acid lauric, care inhibă dezvoltarea Clostridium difficile in vitro şi reduce inflamaţia (Hsiao-Ting Yang et al., 2017).