E pluribus unum

E o mare plăcere a plimbărilor lungi de vară pentru unii să calce în picioare un castel de nisip întâlnit pe plajă. Mai ales când crezi că nu te vede nimeni. Forţa piciorului învinge forţele care ţin laolaltă milioanele de cristale de siliciu. Dar piciorul mai distruge ceva mult mai important, o construcţie care nu există în mod natural şi care ilustrează principiul ştiinţific al holismului. 

Pe scurt, holismul înseamnă că întregul este altceva decât suma părţilor. Castelul este altceva decât suma nisipului, avionul este altceva decât suma metalelor din care e făcut, iar corporaţiile sunt altceva decât suma membrilor lor. Exemplul cel mai complex din univers este însumarea carbonului, hidrogenului, oxigenului, azotului, sulfului, fosforului, fierului şi a altor câteva elemente care, combinate cum trebuie, au dat naştere vieţii. Viaţa are proprietăţi emergente, care nu sunt prezente şi nici predictibile la părţile componente. Între aceste părţi apare o minunată sinergie. Conceptul de holism presupune recunoaşterea faptului că întregul are proprietăţi ce nu sunt prezente şi nu sunt reductibile la părţile componente. Să luăm exemplul simplu al carbonului: în funcţie de cum se aranjează atomii, poţi obţine diamantul dur şi strălucitor sau grafitul negru şi moale. Proprietăţile apar în funcţie de conexiunile dintre părţi. Ştim aproape totul despre neuronii individuali, dar mai nimic despre cum funcţionează memoria sau care e originea dorinţei. În plus, complexitatea creşte mult mai repede decât numărul părţilor. Dacă ai un grup de 10 neuroni între ei, poţi avea 10x9/2=45 de posibile conexiuni. Dacă grupul creşte la 1000 de neuroni, poţi avea 1000x999/2=499500 de conexiuni. Deci, pentru o creştere a grupului de o sută de ori, numărul de conexiuni creşte de mai mult de zece mii de ori. De aceea holismul nu este uşor de înţeles şi nu poate fi intuit spontan. Este vorba aici de aprecierea complexităţii şi nu a simplicităţii sau eventual de aprecierea simplicităţii şi coerenţei lucrurilor complexe. Spre deosebire de curiozitatea naturală sau de metoda empirică, holismul se învaţă cu eforturi îndelungate. În ultimele trei secole, proiectul cartezian al cunoaşterii ştiinţifice a divizat materia în fragmente din ce în ce mai mici cu scopul de a o înţelege. Metoda este eficientă şi datorită ei trăim în plin confort tehnologic. În medicină înţelegem organismul uman divizându-l în organe, ţesuturi, celule, proteine, ADN etc. Când încercăm să le reasamblăm, constatăm că nu mai reuşim să le înţelegem funcţionarea la fel de uşor ca pe a celulei. Aşa apar discipline noi precum neuroştiinţele, biologia sistemelor sau ştiinţa reţelelor. Iar aceste noi domenii de cercetare apar abia acum, după sute de ani de călcat în picioare castele de nisip, ca să vedem din ce sunt făcute.