Mastoidita acută în perioada post-pandemie COVID-19 

 Irina-Maria Marinescu, Andrei Borangiu, Matei-Corneliu Deleanu, Artemis-Camelia Florescu, Adriana Lăzărescu, Adriana-Elena Sîrbu, Dan-Cristian Gheorghe

Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Maria Sklodowska Curie”, Bucureşti, România

  Introducere. Mastoidita acută este cea mai frecventă complicaţie a otitei medii acute supurate. Gestionarea acesteia este o provocare din cauza consecinţelor potenţial grave. Vă prezentăm experienţa noastră recentă cu această patologie acută a pacientului pediatric din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „M.S. Curie”, Bucureşti.  Obiective. Am studiat posibile modificări ale epidemiologiei, prezentării clini­ce, evoluţiei şi conduitei terapeutice necesare managementului mastoiditei acute la copii. Materiale şi metodă. Am trecut în revistă statistica referitoare la copiii cu mastoidită acută trataţi la Spitalul „M.S. Curie” în perioada decembrie 2022 - februarie 2023. Criteriile de diagnostic al mastoiditei acute au fost tumefacţia şi eritemul retroauricular, sensibilitatea retroauriculară, decola­rea pavilionului auricular, otalgie sau otoree (dacă este prezentă) şi iritabilitate. O tumefacţie sensibilă şi fluctuantă în regiunea retroauriculară poate indica un abces subperios­tal. Examinarea CT rămâne deosebit de importantă, mai ales în cazul suspiciunii apariţiei complicaţiilor.  Rezultate. Otomastoidita acută pare să aibă o incidenţă diferită la copii în era post-COVID, iar opţiunile obişnuite de management (miringotomie cu plasare grommet şi antibiotic intravenos cu spectru larg) tind să funcţioneze la mai puţini pacienţi. Acest lucru necesită frecvent o intervenţie chirurgicală. Din cauza mucoasei edematoase care se găseşte constant în spaţiile mastoidiene şi ale urechii medii, aerarea fiziologică şi drenajul acestor cavităţi sunt afectate semnificativ în otomastoidita acută. Tratamentul trebuie iniţiat prompt şi necesită crearea unei bune căi de drenaj printr-o metodă chirurgicală.  
Cuvinte-cheie:mastoidită acută, copii, terapie, mi­rin­gotomie.


Dificultăţi de diagnostic în patologiile mastoidiene 

Gheorghe Mühlfay1, Mădălina Georgescu2

1. Prof., Disciplina ORL, Universitatea de Medicină, Farmacie, Ştiinţe şi Tehnologie „George Emil Palade”, Târgu-Mureş, România
2. Conf., Disciplina Audiologie, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, Bucureşti, România

  Introducere. Otologia s-a constituit ca primul capitol al spe­cia­li­tăţii de nas, gât şi urechi, în urma patologiei infecţioase, care punea de multe ori în pericol viaţa pacienţilor. În condiţiile anevoioase ale medicinei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fără antibiotice şi posibilităţi microchirurgicale, respectiv func­ţionale, operaţiile clasice deschise erau singurele soluţii de drenaj extern al colecţiilor purulente mastoidiene. În acele condiţii, prezenţa unei celularităţi bine dezvoltate uşura mult eradicarea focarului septic auricular. Incipientele investigaţii ima­gistice cu grade de pneumatizare ridicate erau salutare pentru o accesibilitate chirurgicală mai bună. O mastoidă subdezvoltată cavitar îngreuna mult efectuarea unui operaţii reuşite. Din această cauză, preocuparea principală era legată în mare parte de hipopneumatizări şi de interpretarea acuzelor pacienţilor doar în acest context. Hiperpneumatizările reprezentau relatări sporadice şi publicaţii ocazionale până la începuturile secolului XX, pentru ca preocupările mai ample şi definirea unor entităţi ale acestora să apară începând cu anul 1918 (Benjamin – pneumosinus dilatans). Materiale şi metodă. Din cazuistica ultimelor decenii ale Secţiei clinice de otorinolaringologie din Târgu-Mureş, am extras cazurile cele mai reprezentative pentru tipurile de patologie la care s-au putut pune în evidenţă dimensiuni exagerate ale spaţiilor aeriene mastoidiene, însoţite şi de modificarea arhitectonicii auriculare, atât medii, cât mai ales interne. Plecând de la o documentare completă, trecând prin discutarea criteriilor necesare pentru stabilirea unui diagnostic corect, urmând etapele de diagnostic prezumtiv, clinic, paraclinic, diferenţial şi, dacă a fost cazul, intraoperatoriu (cu valenţe anatomopatologice) până la cel definitiv, am încercat în final prezentarea lor fidelă, cu selectarea celor mai importante aspecte teoretice şi practice. Subliniem diversitatea simptomatologiilor şi, implicit, a diagnosticelor, în legătură cu tot mai multe forme exagerate de pneumatizare. Rezultate. Marea majoritate a cazuisticii a primit asistenţă medicală conservativă sau/şi radicală eficace, în cea mai mare parte benefică, cu randamente recuperative bune. Accentul trebuie pus pe pierderile de auz şi de echilibru, asimetria funcţională facială, respectiv durere.  Discuţie. Dincolo de necesitatea existenţei unor posibilităţi ima­gistice nelimitate, a unor dotări instrumentale şi de aparatură complete, trebuie să mai existe şi un otolog experimentat, o prezenţă completă a specialiştilor implicaţi în această categorie de probleme, despre care putem afirma că sunt mai ales interdisciplinare. Precizarea locului şi a rolului fiecăruia în cadrul acestor colective complexe, absolut necesare, constituie o problemă reală. De asemenea, trebuie pus accent pe protocoalele otologice, care nu includ în majoritatea lor menţiuni referitoare la estimarea şi determinarea volumului sinusurilor mastoidiene. Considerăm că sunt de mare actualitate recunoaşterea, definirea şi descrie­rea formelor de hiperpneumatizare de la nivelul acestor procese de la baza craniului, împreună cu adoptarea terminologiei de pneumosinus dilatant mastoidian.  Concluzii. Criteriile principale care solicită un grad înalt de rezolvare sunt: diagnosticul cât mai corect şi complet, strategia endo- sau microchirurgicală, respectiv, la nevoie, cea clasică deschisă. Se impune respectarea strictă a componentelor funcţionale (auz bun, echilibru stabil şi o stare asimptomatică), cu îngrijiri postoperatorii complete, pentru asigurarea unor vindecări per primam intentionem, alături de personalizarea dispensarizărilor medicale. Toate acestea au scopul de a preveni complicaţiile, recidivele la cei trataţi medicamentos sau fizioterapic şi de a preveni problemele profesionale ulterioare de tip malpraxis.  
Cuvinte-cheie: sinus mastoidian, imagistică, patologie auriculară, echipă complexă


Stresul psihologic şi calitatea vieţii părinţilor copiilor hipoacuzici înainte şi după implantarea cohleară 

 Adriana Neagoş, Monica Hadade

Clinica ORL, Universitatea de Medicină, Farmacie, Ştiinţe şi Tehnologie „George Emil Palade”, Târgu-Mureş, România

Limbajul unui individ este în continuă dezvoltare de-a lun­gul întregii sale vieţi, dezvoltarea atât personală, cât şi a rela­ţiilor interumane fiind o sursă de îmbogăţire a exprimării şi a vocabularului. Copiii învaţă să comunice în funcţie de mulţi factori, printre care se numără atenţia oferită de către pă­rinţi/îngrijitori, mediul care îi înconjoară sau pur şi simplu personalitatea copilului. Copilul hipoacuzic în­tâm­pină dificultăţi din multe puncte de vedere. Ne­dez­vol­tarea vocabularului va reprezenta un mare impediment pentru integrarea în societate. Starea psihologică a părintelui poate influenţa comportamentul faţă de copil. A fost dovedit faptul că mamele care suferă de stres sunt mai puţin sensibile la nevoile copilului, astfel afectându-le dezvoltarea socio-emoţională. Motivaţia aflată la baza acestui studiu constă în a le oferi părinţilor posibilitatea de a-şi exprima nivelul de stres resimţit de-a lungul recuperării. Ipoteza principală a studiului este că reabilitarea auditiv-verbală care urmează implantării cohleare a redus nivelul de stres al părinţilor. Evaluarea participanţilor s-a efectuat pe bază de formular cu completare individuală prin intermediul platformei Google Forms. Formularul a cuprins 10 întrebări. Concluziile studiului sunt legate de stresul în relaţiile familiale şi de implicaţiile asupra dezvoltării cognitive a copilului implantat cohlear.  
Cuvinte-cheie: stres familial, dezvoltare cognitivă, implant cohlear


Aspecte clinice evolutive ale neurofibromatozei de tip 2 – studiu de caz  

 Marin Buracovschi1, Grigore Zapuhlîh2, Oleg Borysenko3, Sergiu Vetricean1, Nicolae Buracovschi4

1. Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”, Chişinău, Republica Moldova
2. Institutul de Neurologie şi Neurochirurgie „Diomid Gherman”, Chişinău, Republica Moldova
3. Institutul de Otolaringologie „A.I. Kolomiychenko”, Kiev, Ucraina
4. Spitalul Clinic Republican „Timofei Moşneaga”, Chişinău, Republica Moldova

Schwanomul vestibular este o tumoare benignă a nervului vestibulocohlear. Etiopatogenetic, această patologie este cauzată de inactivarea genei antitumorale NF2 (neurofibromina de tip 2) ca urmare a apariţiei unor mutaţii la nivelul cromozomului 22q12.2. În cazul în care numărul de mutaţii pe acest cromozom este destul de mare, atunci este posibilă apariţia schwanomului vestibular de tip familial – neurofibromatoza de tip 2. Aceasta a fost descrisă pentru prima dată de Wishart în 1822 şi este o maladie cu transmitere autozomal dominantă. Diagnosticul de neurofibromatoză de tip 2 este stabilit atunci când schwanomul vestibular este prezent bilateral sau când acesta este unilateral în asociere cu alte tumori localizate intra- sau extracerebral. Actualmente nu există un tratament eficient al neurofibromatozei de tip 2, deoarece excizia chirurgicală este asociată cu un grad înalt de recidivă, iar tratamentul radiologic – chiar dacă pare eficient în cazul tumorilor de dimensiuni mici – nu este recomandat pentru cele de dimensiuni mari. În pofida acestor lucruri, tratamentul medicamentos cu administrare de bevacizumab, un inhibitor al factorului vasculoendotelial de creştere, este considerat de elecţie în neurofibromatoza de tip 2. Autorii prezintă un caz clinic al unei paciente în vârstă de 35 de ani, aflată la evidenţă cu diagnosticul de neurofibromatoză de tip 2, care a suportat mai multe intervenţii neurochirugicale, ulterior efectuând două cure de radiochirurgie Gamma Knife.  
Cuvinte-cheie: neurofibromatoză de tip 2, schwanom vestibular, RMN


Acufenele muzicale: psihiatrie sau ORL?  

 Luigi Mărceanu

Universitatea Transilvania, Braşov, România

Tinitusul – sau acufenele – reprezintă percepţia sunetului în absenţa unei surse externe corespunzătoare. Tinitusul afec­tea­ză populaţia de toate categoriile de vârstă, dar este pre­do­mi­nant la vârstnici. Faţă de multiplele sale cauze orga­ni­ce – otologice, metabolice, neurologice, somatosenzoriale, car­dio­vas­cu­la­re sau dentare –, tinitusul implică şi componente psi­ho­lo­gi­ce/psihiatrice. Dintre toate fenomenele halucinative, fenomenele auditive necesită diagnostic diferenţial. Printre acestea, halucinaţiile verbale auditive sunt mai frecvente decât cele muzicale. Ambele tipuri de fenomene halucinative au fost asociate cu modificări neurologice (cum ar fi accidentul vascular cerebral sau tumorile cerebrale), tulburări psihice (cum ar fi depresia şi schizofrenia) sau cu consumul de droguri (cetamină, ranitidină, benzodiazepine, alcool, canabinoide etc.). Acufenele muzicale pot fi asociate şi cu privarea senzorială auditivă, mecanismul presupus implicând dezinhibarea anumitor circuite neuronale, cu implicarea compensatorie a memoriei auditive. Tratamentul poate varia în funcţie de cauza subiacentă. Prin urmare, diagnosticul adecvat şi tratamentul tinitusului muzical necesită o abordare multidisciplinară. Articolul constituie un rewiev din literatura actuală privind principalele cauze determinante şi principiile de abordare terapeutică ale acestora.  
Cuvinte-cheie: acufene muzicale, otologie, psihiatrie


Rolul chestionarului Berlin în raport cu chestionarul Epworth, pentru evaluarea somnolenţei diurne la pacienţii cu sindrom de apnee de somn  

 Adriana Neagoş1, Anastasia Baltă2, Alexandru Szabo2, Cristian Neagoş2

1. Clinica ORL, Universitatea de Medicină, Farmacie, Ştiinţe şi Tehnologie „George Emil Palade”, Târgu-Mureş, România
2. Clinica ORL, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu-Mureş, România

Pacienţii nediagnosticaţi cu sindrom de apnee de somn obstructivă (SAOS) pot dezvolta complicaţii cardiace (hipertensiune arterială rezistentă la tratament, tulburări de ritm cardiac), neurocognitive (depresie, tulburări de atenţie) sau metabolice (diabet zaharat de tip 2). Ei sunt supuşi riscurilor perioperatorii şi au un risc crescut de accidente de muncă sau rutiere. Numeroase studii au demonstrat existenţa unei asocieri strânse între diagnosticul pozitiv de SAOS, diagnostic concludent, decelat pe baza efectuării corecte a algoritmului de diagnosticare şi mai ales a polisomnografiei, şi prezenţa la aceşti pacienţi incluşi în studiu a unor comorbidităţi, antecedente personale şi factori de risc comuni. În acest studiu retrospectiv, ne-am propus să investigăm pacienţii suspicionaţi cu sindrom de apnee obstructivă de somn, pe baza răspunsului adecvat al chestionarului Berlin (risc înalt/scăzut), rezultatele somnolenţei diurne comparându-le cu cele obţinute prin chestionarul Epworth. De asemenea, ne propunem să evidenţiem prezenţa sau absenţa relaţiei dintre răspunsul pozitiv al chestionarului (risc înalt) şi prezenţa principalelor comorbidităţi şi factori de risc asociaţi cu SAOS şi cunoscuţi ca evoluând spre complicaţii în urma lipsei diagnosticării, respectiv a tratării tulburării de somn. Concluzia noastră legată de cele două chestionare arată diferenţa semnificativă în ceea ce priveşte sensibilitatea faţă de gradul de apnee, prin utilizarea chestionarului Epworth.  
Cuvinte-cheie: sindrom de apnee în somn obstructivă, chestionar Berlin, chestionar Epworth


Managementul sinuzitelor maxilare odontogene complicate

Daniela Vrînceanu1,2, Ioana Eftime1,Mădălina Ilie1,Bogdan Bănică1,Mircea Laslău1,Mihai Dumitru1,2

1. Compartimentul Clinic ORL, Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, România
2. Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, Bucureşti, România

 Introducere. Sinuzitele maxilare odontogene prezintă o serie de particularităţi etiopatogenice şi de evoluţie care le fac redutabile: prezenţa florei anaerobe, asocierea infecţiei fungice, diseminarea hematogenă asociată în special traumatismelor stomatologice şi muşajului, debutul frecvent prin complicaţii oculo-orbitare. Infecţia cu SARS-CoV-2 a crescut incidenţa sinuzitelor fungice cu Mucormycosis pe fondul preexistenţei unui focar sinuzal odontogen şi al imunosupresiei locale induse de infecţia coronovirală. Materiale şi metodă. Prezentăm o serie de cazuri de sinuzite maxilare complicate cu celulită orbitară, abces orbitar, abces cerebral de lob frontal şi osteomielită de os frontal. Pacienţii au fost investigaţi prin endoscopie nazală, CT craniocerebral cu substanţă de contrast, RMN cerebral pentru confirmarea trombozei de sinus cavernos, examen bacteriologic recoltat intraoperatoriu şi examen histopatologic al mucoasei rinosinuzale patologice. Pacienţii au efectuat consult oftalmologic, consult chirurgie OMF şi, după caz, consult neurochirurgical. Tratamentul chirurgical a constat în cura radicală de sinus maxilar de tip Caldwell-Luc, combinată cu FES şi extracţia focarului dentar. S-au asociat, după caz, drenajul abcesului orbitar în echipă multidisciplinară şi tratamentul neurochirurgical al complicaţiilor endocraniene. Tratamentul medical a presupus antibioterapie intensă pentru minimum 14 zile, antifungic, cortizon, anticoagulant, după caz, tratament topic oftalmologic şi vitaminoterapie de grup B. Rezultate. Prognosticul vital a fost bun, cu supravieţuirea tuturor pacienţilor. Prognosticul funcţional privind acuitatea vizuală a presupus cecitate în două cazuri, ptoză palpebrală în două cazuri şi sechele neurologice într-un caz. Concluzii. Apariţia complicaţiilor oculo-orbitare în evoluţia unei sinuzite maxilare odontogene cronice impune tratament chirurgical de urgenţă, cu scopul recuperării acuităţii vizuale şi a motilităţii globului ocular. Sindromul de vârf de orbită se asociază cu diseminarea hematogenă a unui focar infecţios sinuzal odontogen şi trebuie privit ca o iminenţă de tromboză de sinus cavernos. Managementul acestor cazuri trebuie să fie interdisciplinar.
Cuvinte-cheie: sinuzită maxilară, odontogen, complicaţii, chirurgie, inter-/multidisciplinaritate


Rolul chirurgiei endoscopice în patologia tumorală rinosinuzală

Mihail Tuşaliu

Institutul de Fonoaudiologie şi Chirurgie Funcţională ORL „Prof. Dr. Dorin Hociotă”, Bucureşti, România; Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, Bucureşti, România

 Chiar dacă regiunea anatomică a cavităţii nazale şi a sinusurilor paranazale nu este una foarte întinsă, aceasta poate reprezenta locul de origine al unor tumori benigne şi maligne cu o mare varietate histologică, ridicând numeroase probleme, atât de diagnostic, cât şi de tratament. Pentru multe dintre aceste tumori, tratamentul nu este bine stabilit şi standardizat, trebuind individualizat şi adaptat de la caz la caz, în funcţie de o serie întreagă de factori. Această lucrare îşi propune să aducă în discuţie rolul tratamentului chirurgical pentru abordul unei astfel de patologii, şi în special al tehnicilor şi procedurilor chirurgicale endoscopice nazosinuzale de tratament. Prin prezentarea unor cazuri clinice relevante, atât de tumori benigne, cât şi de tumori maligne rinosinuzale, este adusă în discuţie şi subliniată creşterea importanţei abordului chirurgical endoscopic transnazal pentru aceste tumori, cu rezultate comparabile cu cele ale chirurgiei externe sau de multe ori superioare acesteia, pe termen scurt, mediu şi lung.
Cuvinte-cheie: tumori nazosinuzale, chirurgie endoscopică transnazală


Ceea ce ştim şi ceea ce nu ştim despre anomaliile de tip a treia fereastră otică mobilă

Eugen Ionescu

Departamentul de Audiologie şi Explorări Neurootologice, Spitalul Edouard Herriot, CHU Lyon, Franţa

 Anomaliile de tip a treia fereastră otică mobilă sunt defecte ale integrităţii capsulei osoase care pot fi cauza unui anu­mit sindrom sau a sindromului celei de-a treia ferestre mobile patologice (TMWS). Acest sindrom include de obicei anumite semne audiovestibulare, dar şi altele întâlnite frecvent în vestibulopatiile cronice (cum ar fi boala Ménière, migrena vestibulară etc.). În timp ce dehiscenţa canalului semicircular superior este relativ bine cunoscută în comunitatea medicală, există multe alte locuri de dehiscenţă a capsulei (OCD) care creează o a treia fereastră mobilă, generând sindromul cu acelaşi nume. În ultimul sfert de secol, am asistat la o expansiune impresionantă a profunzimii cunoştinţelor şi înţelegerii noastre privind TWS. Cu toate acestea, identificarea celor mai puţin cunoscute locuri de TOC rămâne o provocare diagnostică şi terapeutică importantă. Această lucrare evidenţiază mijloacele actuale de diagnostic pozitiv, tratamentele actuale existente şi viitoarele linii de cercetare pentru a îmbunătăţi cunoştinţele medicale în acest domeniu provocator şi pentru a ameliora mijloacele terapeutice actuale.
Cuvinte-cheie: a treia fereastră, dehiscenţă de canal semicircular, dehiscenţă otică


Vestibulopatii rare – patologia celei de-a treia ferestre, apeductul vestibular lărgit

Andrei Osman

Şef de lucrări, Universitatea de Medicină şi Farmacie din Craiova; Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă din Craiova, România

Introducere. Patologia celei de-a treia ferestre implică de obicei un deficit cronic vestibular şi uneori cohlear. În anumite cazuri, în funcţie de locul anatomic al leziunii declanşatoare, simptomele pot fi diferite, iar reprezentarea clinică a bolii poate crea confuzie pentru medicul ORL sau pentru audiolog. Abordare clinică şi prezentări de caz. Această prezentare îşi propune să analizeze mai atent locaţiile anatomice din urechea internă care pot declanşa simptome tipice, dar şi atipice, pentru patologia menţionată anterior. De asemenea, simptomele care pot fi întâlnite la pacienţi vor fi corelate cu situsul lezional. În plus, vom încerca să identificăm fiecare semn tipic sau atipic, cât şi cauzele lor respective, pe parcursul a două prezentări de caz. Cuvinte-cheie: deficit vestibular, a treia fereastră, apeduct vestibular lărgit


Manifestare atipică de apeduct vestibular lărgit

Mădălina Georgescu1, Carmen Totolin2

1. Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, Bucureşti, România
2. Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, România

Prezenţa apeductului vestibular lărgit reprezintă un factor de risc pentru hipoacuzia neurosenzorială progresivă, dar este o variantă anatomică cu potenţial patologic, necunoscută, de obicei, până la apariţia hipoacuziei. În cele mai multe cazuri, este identificat prin protocolul utilizat de clinicieni pentru identificarea etiologiei hipoacuziei neurosenzoriale. Dimensiunile crescute ale acestei zone de comunicare normală între spaţiul endolimfatic al urechii interne şi lichidul cefalorahidian determină modificarea impedanţei lichidiene la acest nivel atunci când survine o creştere presională, care se repercutează asupra senzoriului auditiv şi vestibular, determinând o afectare a acestora. Această lucrare este o prezentare de caz a unui copil care, după o spălătură auriculară, a observat că i-a scăzut auzul, simptomatologie persistentă, ireversibilă. Evaluarea CT cu secţiuni fine a relevat prezenţa unui apeduct vestibular lărgit bilateral, semnificativ mai mare la urechea cu surditate brusc instalată. În aceste cazuri se recomandă cunoaşterea factorilor de risc care pot determina accentuarea hipoacuziei (traumatisme craniene, manevre Valsalva, efort fizic mare), precum şi a comorbidităţilor frecvent asociate apeductului vestibular lărgit (disfuncţia tiroidiană).
Cuvinte-cheie: apeduct vestibular lărgit, hiperpresiune endolimfatică, surditate brusc instalată