Abordarea câinelui de companie în cabinetul veterinar

Dacă ne gândim la câine (Canis familiaris), diferenţa de talie dintre diverse rase îi face să fie de-a dreptul incomensurabili, ceea ce ar sugera că ar putea fi chiar specii diferite. Imaginaţi-vă un Dog German lătrând şi învârtindu-se în jurul unui Chihuahua; totuşi, micuţul nu răspunde cu teamă, ci cu mult calm şi, pe alocuri, implicându-se în joaca gigantului. Iată un scenariu posibil, însă nu întotdeauna real. De ce nu l-ar percepe totuşi, întotdeauna, Chihuahua pe Dog ca pe un prădător ce i-ar putea pune în pericol integritatea? De ce nu insistă Dogul să fie suficient de interactiv, încât să provoace o reacţie de respingere care probabil ar încheia joaca prematur? Răspunsul nu are întotdeauna legătură cu iluzia de grandoare a câinelui de talie mică sau cu lipsa motivaţiei de vânător a uriaşului. Cât de fină este însă graniţa între scenariul ideal şi cel în care, pe fondul nervozităţii, un picior mare şi greu, de Dog German, loveşte, celălalt câine ameninţă şi, într-un final, cel cu avantaj al taliei acţionează decisiv! De ce nu ar putea un câine să-şi stăpânească reacţia de respingere exagerată? De ce nu ar renunţa un alt câine la insistenţele unei socializări „nereuşite”?

Putem vorbi despre controlul instinctului, desensibilizare şi contracondiţionare, tehnici de dresaj speciale, sau despre un concurs de împrejurări care au modelat răspunsul animalului în diverse situaţii reale, spontan. Un lucru e cert, câinele învaţă prin asocieri, anticipând apoi momente care s-au repetat de suficient de multe ori încât să atragă atenţia sau care au făcut o puternică impresie iniţială.

Teoria dominării, promovată în urma observării comportamentului natural al animalelor sălbatice, e absurdă şi nu poate ajuta pe nimeni să obţină un câine tolerant, ascultător, echilibrat. Chiar şi într-o haită de lupi, lidership-ul presupune conducerea haitei printr-o dinamică complexă, bazată pe „cerere şi ofertă”. Negocierea atentă a situaţiilor, nu controlul obsesiv al fiecărui moment, transformă individul în liderul de necontestat, cel puţin o bună perioadă de timp.

Ideea de câine de companie presupune colaborare, completarea contextului social, cu toate avantajele adiacente. Totodată, omogenitatea (sau lipsa omogenităţii) raselor din punctul de vedere al temperamentului, condiţiile de trai ale mamei viitorilor pui, îngrijirea puilor în perioada neonatală sunt variabile care conturează „materia primă” din care va fi construit câinele nostru de companie. Ulterior, educaţia va modela caracterul acestuia, aşa cum şcoala, mediul social sau educaţia părintelui modelează caracterul unui copil. Dincolo de alegerea făcută de către proprietarul câinelui privind specialistul împreună cu care se va ocupa de dresaj, medicul veterinar poate avea un rol deosebit în ceea ce priveşte modelarea companionului.

Din abordarea pacientului la veterinar derivă câteva aspecte. Asocierile pozitive pe care animalul le poate face în cabinet pot permite medicului o corectă abordare a cazului clinic. Perspectiva revenirii pacientului pentru control, chiar şi în cazul unor manopere complexe, se simplifică. Relaxarea proprietarului e asigurată, iar colaborarea acestuia cu medicul e optimă. Probleme asociate cu stresul tratamentului ambulatoriu şi anticiparea nedoritei vizite la veterinar nu apar. Este timpul alocat unei abordări corespunzătoare a pacientului, la veterinar, irosit inutil?

Prezenţa pentru prima dată a pacientului în cabinet e un motiv de atenţie sporită. Interpretarea corectă a comportamentului acestuia poate crea premisa unei colaborări eficiente. Nu ştim ce experienţe anterioare a avut animalul, iar schimbarea abordării cu care a fost obişnuit şi pe care o anticipează ar putea fi primul pas care trebuie făcut. Păstrarea unei atmosfere relaxante şi investirea timpului necesar tehnicilor de abordare potrivite sunt parte integrantă a consultaţiei medicale.

O bună prietenă îmi povestea experienţa ei de posesor de Terra Nova în cabinetul veterinar. Câinele avea ceva probleme articulare şi urma să facă un tratament injectabil, care trebuia repetat la un interval de timp. Rex are o viaţă liniştită, în armonie cu cei din casa în care locuieşte. Proprietarul a investit în educaţia câinelui şi a primit informaţii de calitate care îi permit controlul unui câine de talie mare, în toate situaţiile. Prima şedinţă de tratament a fost suportată cu brio, în ciuda durerii evidente. A doua şedinţă a fost, de asemenea, tolerată. A treia întâlnire, însă, a fost prea mult pentru blândul uriaş. N-a vrut cu nici un chip să intre în cabinet. Deşi a urmat lupta iminentă cu asistenţii, câinele a rămas oarecum neschimbat în ceea ce priveşte comportamentul în afara cabinetului doar datorită cunoştinţelor proprietarului. Totuşi, tratamentul nu a putut fi continuat la acel cabinet. S-a întâmplat la altul.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre Nero, un metis de talie mare, care a primit îngrijire medicală de mic. Era mai puţin obişnuit cu reţinerile şi sensibil la atingere. Se ferea de mâinile medicului şi avea reacţii de respingere. Mârâia, ameninţa, încerca să muşte. Avea nevoie de etape intermediare de desensibilizare. Trebuia să se convingă că e în siguranţă. Lupta care a urmat a lăsat urme adânci. Ulterior, Nero nu a mai putut fi atins de nici o persoană străină. Proprietarul a fost grav muşcat de mână. Nero a interpretat greşit dorinţa acestuia de a accesa un obiect din vecinătatea sa şi a lăsat urme adânci pe pielea omului. Vizita la veterinar a devenit imposibilă. Nu a mai putut primi îngrijire medicală optimă atunci când a fost nevoie. De multe ori, astfel de câini pot deveni candidaţi la eutanasie.

Interpretarea comportamentului e la îndemâna noastră. Avem studii despre comportament, avem şabloane de comportament, avem chiar interpretări ale comportamentului pe care le putem lua de-a gata şi aplica în diverse situaţii. Uneori funcţionează ce citim, alteori avem noroc, tot aplicând ce citim. Realitatea este că experienţa ne oferă soluţiile cele mai simple şi eficiente. Paradoxul este că, în ceea ce priveşte comportamentul, falsul sentiment că experienţa este aliatul nostru ne ajută să avem noroc în abordarea pacientului. De ce fals? Pentru că problemele apar în momentul în care pacientul schimbă medicul.

Asocierile făcute de câine în urma întâlnirii acestuia cu experienţa, combinate cu abordarea diferită a noului medic, pot fi reţeta pentru dezastru. Reacţia câinelui poate fi atât de diferită, încât l-ar putea surprinde şi pe proprietar, care are deja experienţa cabinetelor veterinare. Asta, fără să amintim probabilitatea ca animalul de companie să îşi schimbe comportamentul faţă de proprietar. Experienţa ar trebui folosită doar în sensul construirii unor asocieri omogene, chiar dacă timpul alocat ar putea creşte. Preţul merită plătit şi constă în şansa animalului de a primi îngrijiri medicale şi pe viitor.

Stingerea unui comportament sau crearea lui depinde de „forţa” stimulului, de repetabilitatea lui în regim de recompensare sau autorecompensare, de cumulul stimulilor ce au concurat la apariţia lui sau de alte asocieri suprapuse.

Pentru un profesionist ce lucrează cu animale cunoaşterea unor principii de bază ce duc la formarea comportamentului poate crea asocieri de durată, cu adevărat folositoare. Dimpotrivă, aplicarea unor tehnici de contenţie rapidă, cu imobilizarea animalului, pot crea asocierile nedorite cu care proprietarul să se confrunte pentru tot restul vieţii companionului.

Animalele fricoase pot avea unul dintre cele 3 răspunsuri: fugă, blocare, luptă. Tranziţia între situaţii poate fi una subtilă şi greu de anticipat. Lucrurile se pot repara uşor dacă animalul alege să o rupă la fugă. În cele mai multe cazuri, readucerea lui în sală este suficientă pentru desfăşurarea optimă a consultaţiei. Dacă în schimb animalul alege să muşte, deci nu doar să avertizeze, ci să muşte după un prea scurt avertisment, e nevoie de o reconsiderare a întregii dinamici. Ce reprezintă însă blocarea? Este un răspuns asumat şi semnalizează intenţia de a opri agresiunea, anunţând lipsa intenţiei de a lupta. Asumat pentru că animalul l-a experimentat în diferite alte situaţii, cu succes, diferă de agresivitate sau panică prin faptul că alterarea ulterioară a comportamentului este mai puţin probabilă.

Semnalele pe care câinele le transmite în diferite situaţii de stres pot fi subtile şi interpretabile, în funcţie de dinamica situaţiei. Cele generale şi relativ uşor de decelat sunt câteva. Sunt în general cunoscute, însă am avut surpriza să constat că de multe ori lucrurile stau diferit. Să descriem!

Coborârea capului şi retragerea şi coborârea corpului pot fi asociate de cele mai multe ori cu blocarea animalului, respectiv acceptarea manoperelor medicale. Uneori însă, din poziţia aceasta, comportamentul poate vira către agresivitate.

Hipervigilenţa sau survolarea camerei cu privirea are drept scop căutarea sursei de pericol. O situaţie specială este cea în care este anticipată sursa de pericol şi privirea devine fixă, urmărind potenţialul pericol. Din prima situaţie, probabilitatea ca animalul să accepte cu uşurinţă manipularea este mai crescută. În a doua variantă ar trebui să vă aşteptaţi în egală măsură la „luptă”.

Lingerea buzelor este un semn ce poate fi uşor interpretat greşit. Este însă, în general, un semn că animalul este stresat, dacă nu este asociat cu mâncarea. Căscatul reprezintă anxietate, anticiparea unei situaţii favorabile care întârzie să apară. Respiraţia accelerată, cu limba în exterior, în afară de situaţiile când reprezintă semn clinc, sugerează stres. Transpiraţia pernuţelor (suprafeţele palmare/plantare) reprezintă un alt indiciu că animalul nu se simte confortabil.

Refuzul mâncării este un semn care ne ajută să măsurăm nivelul de stres al câinelui. Dacă acesta refuză o recompensă pe care în general o primeşte cu bucurie, nu e nevoie să insistăm. Animalul vrea să iasă din acea situaţie.

Salivaţia, urinatul involuntar, defecarea involuntară nu e nevoie să fie dezbătute. Când nu sunt semne clinice asociate vreunei afecţiuni, sunt semne clasice de frică exagerată.

În rare situaţii, la veterinar, câinele poate părea somnoros, letargic, cu ochii parţial închişi. Mişcările lente sugerează dezinteres faţă de tot ce se întâmplă. Ne transmite de fapt că s-a pus prea multă presiune pe el.

Comportamentele de înlocuire sunt alternative active într-un moment tensionat: scărpinatul în lipsa pruritului, mirositul diferitelor zone, fără un scop aparent, evitarea obsesivă a celui care vrea să îl abordeze.

Situaţiile stresante vor apărea. Disponibilitatea medicului de a lucra cu animalul pentru desensibilizare şi contracondiţionare poate exista sau nu. Abilităţile sunt un aspect de luat în considerare. Un minim de cunoştinţe despre abordare ar trebui să şi le însuşească oricine intenţionează să lucreze cu animale de companie. Medicii, poate, în mod special.

Dincolo de „pachetul” minim de cunoştinţe despre comportament şi abordare am putea să ne întrebăm care dintre cele 3 răspunsuri la stres ale animalului ne avantajează. Evident, fuga ne lasă fără pacient, agresivitatea, fără medic. Blocarea animalului, ca răspuns dobândit pentru lipsa de combativitate, respectiv acceptarea manoperelor medicale ne permit buna desfăşurare a consultaţiilor. În situaţii spontane putem obţine acest răspuns sau nu. Putem însă face ceva pentru creşterea probabilităţii apariţiei lui?

Folosind tehnici de limitare a opţiunilor animalului, a şanselor de a interacţiona cu medicul, conflictul poate fi evitat, iar animalul poate rămâne relativ calm. O bună abordare, în cazul câinilor, este folosirea botniţei. Aplicarea acesteia se poate face înaintea vizitei la cabinetul medical, puţin înaintea consultaţiei sau înaintea scoaterii din casă a câinelui în vederea vizitei la veterinar. Instruirea proprietarului privind momentul aplicării botniţei este importantă, mai ales când câinelui urmează să i se pună botniţa înaintea ieşirii din casă. Botniţa ar trebui să reprezinte un element de condiţionare înaintea ieşirii cu câinele la plimbare. Purtăm botniţa, ieşim la plimbare, rezultă că botniţa este biletul pentru ieşire. Ideal ar fi să fie folosită alternativ, nu exclusiv înaintea vizitei la medic. Folosirea botniţei strict în cabinetul veterinar poate crea asocieri neplăcute legate de acest accesoriu. Ulterior, folosirea ei poate deveni o adevărată aventură. Dacă însă câinele nu anticipează vizita la medic de fiecare dată când i se pune botniţa, poate deveni elementul-cheie dintr-o abordare fericită. Botniţa ar trebui să fie solidă şi să nu permită animalului să poată muşca atunci când o poartă.

Prezenţa proprietarului în sala de consultaţie este un alt subiect sensibil şi prezintă mai multe aspecte. Uneori, acesta poate asigura controlul eficient asupra câinelui prin efectul de calmare exercitat. Alteori însă, asocierile legate de vocea lui pot încărca emoţional animalul, iar controlul asupra acestuia se complică. Folosirea comenzilor şi ridicarea vocii pot fi contraproductive şi pot creşte starea de anxietate. De asemenea, asocierea vocii proprietarului cu un moment tensionat poate altera relaţia acestuia cu câinele său. Interpretarea situaţiei şi hotărârea asupra prezenţei clientului în sala de consultaţie trebuie să aparţină exclusiv specialistului.

Măsurile de protecţie preliminare au fost luate. Ce va trebui totuşi să evite medicul pentru o consultaţie cât mai liniştită?

Greşeala de abordare elementară, făcută însă frecvent, în numele empatizării cu animalul, este cea în care câinele este accesat frontal. Nu impresionează pozitiv decât cel mult pe proprietar.

Abordarea cu zona frontală a corpului specialistului către orice zonă a corpului câinelui ar trebui evitată, chiar şi în eventualitatea oferirii unei recompense sau în ideea de „a te lăsa mirosit”. Gestul poate fi interpretat conflictual cu mult înainte ca animalul să înţeleagă adevăratele intenţii. Aplecarea deasupra câinelui sau intrarea prea mult în spaţiul intim al acestuia poate provoca, de asemenea, o reacţie negativă. Corect ar fi dispunerea cu partea laterală a corpului şi reorientarea gradual, cu o expunere din ce în ce mai frontală. Poate fi folosită conversaţia cu proprietarul în timpul apropierii progresive, din lateral iniţial, observând în acelaşi timp reacţiile câinelui.

Ca o concluzie, pentru sănătatea mintală a animalului, cel care îl îngrijeşte, medicul sau proprietarul, trebuie să fie de încredere şi să folosească mişcări uşor de anticipat. Sunt excluse de aici mişcările surprinzătoare, bruşte, schimbarea spontană a stării.

Compartimentarea discretă a spaţiului în sala de aşteptare şi direcţionarea pacienţilor în funcţie de specie şi tipare de comportament pot fi o bună idee privind managementul spaţiului. Adăugarea unor recompense de calitate pe care proprietarii să le poată accesa ar reprezenta un plus.

Prezenţa animalelor de companie în cabinetul veterinar are o motivaţie emoţională. Proprietarul e dispus să îşi ajute companionul cum poate mai bine. Conversaţiile atent purtate şi descrierile pe înţelesul unui nespecialist vor fi întotdeauna utile şi vor putea pregăti clientul pentru situaţiile neprevăzute. Atenţia cu care pacientul va fi tratat şi abordat pentru acest demers va fi continuu monitorizată de cel care în final va achita nota de plată.