Aspecte etice şi juridice ale internării nevoluntare

Procedurile de internare nevoluntară a pacienţilor cu afecţiuni psihice diferă de la ţară la ţară în Europa.

Acest act medical de urgenţă este discutabil din punctul de vedere al drepturilor omului, el fiind în majoritatea cazurilor un procedeu medical necesar pentru posibilitatea de instituire a unei terapii adecvate cazului respectiv. Orice internare de urgenţă care se petrece fără consimţământul persoanei este însoţită de emoţii negative din partea tuturor actorilor implicaţi în acţiune, deci poate produce consecinţe stresante atât pentru starea pacientului şi pentru familie, cât şi pentru personalul medical.

La iniţiativa Comitetului de etică al Asociaţiei Europene de Psihiatrie (EPA), între 2018 şi 2020 a fost derulat un studiu privind internările nevoluntare în 40 de ţări europene, studiul fiind publicat în revista European Psychiatry*.

Internarea nevoluntară este analizată pe baza modelului medical şi a modelului juridic. Din punctul de vedere al modelului medical, ea este considerată o procedură de tratament, astfel că autorităţile (judecătorul sau, în unele ţări, primarul) au doar o funcţie de control şi de validare a propunerii venite din partea medicilor. Procedura e adoptată de Finlanda, Grecia, Italia, Norvegia, Spania şi Suedia. Modelul juridic se axează pe faptul că dreptul de restricţionare a libertăţii individuale îi revine doar autorităţii judecătoreşti, reducându-se astfel rolul psihiatrilor. În plus, în majoritatea ţărilor este garantat dreptul de a avea un apărător sau un reprezentant legal, inclusiv un avocat.

Metodologia de lucru s-a bazat pe datele unui sondaj obţinut din partea celor 44 de asociaţii sau societăţi naţionale de psihiatrie, aparţinând celor 40 de ţări europene. De asemenea, au fost selectate şi informaţii din 347 de articole privitoare la aspectele legislative ale ţărilor respondente. Subiectele chestionarului au vizat, pe de-o parte, existenţa unor legi specifice referitoare la procedurile de internare nevoluntară, iar pe de altă parte, au înregistrat motivele de internare, specifice pentru fiecare ţară.

Rezultatele obţinute au fost pozitive, în sensul că s-a constatat că fiecare dintre cele 40 de state posedă o lege a internărilor nevoluntare. Dincolo de această uniformitate, există o multitudine de aspecte care diferenţiază legislaţiile celor 40 de ţări europene.

Asemănările se întâlnesc în modelul medical, regăsindu-se o viziune unitară privitoare la criteriile de diagnostic şi algoritmii tratamentului de urgenţă al pacientului psihiatric.

Diferenţele vizează:

1. Prezenţa unui expert medical în procedura de internare nevoluntară – comisiile medicale din majoritatea ţărilor sunt formate din mai mulţi doctori (doi sau trei), care nu trebuie să fie neapărat psihiatri (de exemplu, Italia), iar în Norvegia e suficient statutul de psiholog.

2. Prezenţa validării din partea instanţei judecătoreşti a internării nevoluntare este necesară în majoritatea ţărilor, excepţie făcând Danemarca, Finlanda, Irlanda, Malta, Norvegia, Suedia şi Marea Britanie (dar nu şi Scoţia). De asemenea, judecătorul este inclus şi în procedura de revizuire sau de prelungire a internării nevoluntare, cu o durată variabilă de la ţară la ţară (de la şapte zile la 12 luni). Un rol mai puţin important i se acordă judecătorului în Lituania şi Slovacia, acesta fiind informat doar în momentul externării pacientului.

3. Criteriile de limitare în timp a duratei internării nevoluntare diferă, de asemenea, între statele cuprinse în analiză. În unele ţări (Danemarca, Franţa, Portugalia, Spania) nici nu există o limită a perioadei de internare nevoluntară.

4. Obligativitatea prezenţei unui reprezentant legal al drepturilor şi intereselor pacientului este atestată în 36 de ţări europene (inclusiv în România), dar nu există în Grecia, Malta, Elveţia şi Turcia.

5. Motivele pentru care se aprobă internarea nevoluntară constau în prezenţa unei tulburări psihice certificate, la care se adaugă gradul înalt de periculozitate al comportamentului pentru sine sau pentru alţii al pacientului. Criteriul periculozităţii a adus cele mai multe critici din partea apărătorilor drepturilor omului, astfel că unele ţări (Italia, Spania) au înlocuit recent periculozitatea pentru societate a pacientului cu un alt criteriu – şi anume, nevoia de tratament (the need for treatment). O variantă la acest motiv de internare nevoluntară – şi anume, refuzul medicaţiei – se regăseşte în legislaţia din Belarus, Belgia, Finlanda, Irlanda, Italia şi Rusia.

Statistica rezultată din datele răspunsurilor la chestionarul aplicat în cele 40 de ţări a evidenţiat că principalele motive pentru internările nevoluntare rămân totuşi gradul înalt de periculozitate pentru alte persoane (23% dintre respondenţi) şi pentru sine (23% dintre respondenţi).

Ca o recomandare generală, studiul subliniază importanţa accesibilităţii informaţiilor despre legislaţia privitoare la criteriile de internare nevoluntară. Pentru îndeplinirea acestui deziderat este necesară o comunicare optimă între pacient, familie, reprezentanţii legali ai acestuia, profesioniştii din sănătatea mintală şi autoritatea juridică.
 

*European Psychiatry, volume 63, issue 1, 2020, e82.