Ataşamentul la copil

Ataşamentul este văzut ca o „legătură emoţională de lungă durată cu un anumit individ” (R. Schaffer). Ataşamentul copiilor faţă de cei care îi îngrijesc este universal, transcultural şi a fost interpretat de Bowlby în manieră evoluţionistă, având ca substrat importanţa lui în supravieţuire. Aceste aspecte depăşesc nevoile alimentare, proximitatea oferă protecţie şi securitate, iar contactul fizic direct menţine aproape obiectul ataşamentului. Copiii caută, în consecinţă, în mod natural apropierea de cei care îi îngrijesc când sunt supuşi unui stres sau ameninţări şi plâng la separarea de ei.

Bowlby (1969) a observat importanţa relaţiei mamă-copil în dezvoltarea emoţională şi cognitivă şi a elaborat o teorie conform căreia particularităţile acestei relaţii vor influenţa modul în care copilul îşi va forma ulterior competenţele sociale.

Rudolf Schaffer şi Peggy Emerson (1964), observând dezvoltarea normală, în mediul familial, a copiilor, au constatat că ataşamentul se dezvoltă progresiv, devenind selectiv treptat. Dacă în etapa iniţială copilul nu pare să facă o discriminare între îngrijitori, bucurându-se de atenţia tuturor, el trece apoi la o relaţie preferenţială cu cineva (mama sau tatăl ori altcineva care se ocupă de el), astfel încât între 7 şi 9 luni el caută apropierea şi confortul la o persoană în mod special (figura primară de ataşament), manifestând frică atunci când sunt separaţi de aceasta. După 10 luni, copiii dezvoltă ataşamente multiple, iar la vârsta de 18 luni majoritatea copiilor se simt bine cu mai multe persoane (părinţi, bunici, fraţi, alţi apropiaţi ai familiei), fiind preferate acelea care au comunicat şi s-au jucat mai mult cu copilul, şi nu acelea care doar l-au hrănit sau schimbat.

Susţinătorii acestei teorii evoluţioniste sugerează faptul că ataşamentul se dezvoltă în primii ani de viaţă ai copilului, până la aproximativ 5 ani, primii doi-trei ani, în care dezvoltarea cerebrală se produce într-un ritm intens, fiind cei mai importanţi (Balbernie, 2013). În această perioadă se conturează modelele interne de lucru, acestea reprezentând „structuri mentale bazate pe experienţa anterioară a copilului cu figurile de ataşament” (Schaffer, 1964). Modalitatea de realizare a ataşamentului la copil poate amprenta viaţa individului pentru mult timp, uneori cu sechele posibil permanente (Rutter, 1998), evoluţia fiind influenţată însă şi de caracteristici înnăscute şi modelată de experienţe de viaţă ulterioare, deoarece plasticitatea cerebrală nu este abolită nici la vârsta adultă. În situaţii de deficit sever în îngrijirea copilului, cu neglijare, abuz, deprivare afectivă, lipsă de responsivitate la nevoile copilului, comportamentul de ataşament poate înregistra devieri majore de la normalitate, cu apariţia a două tipuri de afecţiuni: Tulburarea reactivă de ataşament sau Angajarea socială dezinhibată (DSM-5, 2013; ICD-11, 2018).

În naraţiunea următoare este prezentat cazul unui copil cu o tulburare reactivă de ataşament, fiind descrise manifestările comportamentale şi de relaţionare care pot ridica uneori probleme de diagnostic diferenţial.

Monica are 1 an şi 10 luni. Locuieşte într-un centru de plasament de când s-a născut. În centru, personalul este redus, fac cu greu faţă la numărul mare de copii de vârste diferite şi la toată muncă necesară îngrijirii lor. În încăperile destinate celor mici, fiecare copil are un pătuţ cu margini înalte. Aici ei petrec o mare parte din zi, iar bebeluşii sunt hrăniţi sprijinindu-se biberonul cu lapte pe o pernă, deoarece îngrijitoarele nu au timp să ia copiii în braţe să îi hrănească direct şi să se joace cu ei. Aceştia sunt ridicaţi de acolo de obicei doar când au nevoie să le fie schimbate scutecele sau să fie spălaţi. La un moment dat, nişte voluntari tineri au venit pentru a petrece timp cu copiii, iar Monica a fost repartizată uneia dintre ele. Fetiţa se apropie de vârsta de 2 ani, aşa că voluntara se aştepta să găsească un copilaş care deja umbla binişor şi care poate să facă destul de multe lucruri. Totuşi, când a întâlnit-o pe Monica, aceasta era în pătuţul ei şi se legăna de pe o parte pe alta fără să spună nimic, cu o faţă inexpresivă. A luat‑o în braţe, iar fetiţa nu s-a opus, a scos-o din pat şi a pus-o pe podea, a ţinut-o de mânuţă, ca să facă o mică plimbare. Monica putea umbla doar cu sprijin, nesigur, cădea repede, de parcă abia acum ar învăţa mersul. Era tăcută, apatică, nu era în mod special interesată de vreo jucărie, iar dacă i se oferea una, o studia puţin şi apoi o lăsa să cadă. Se uita la voluntară când aceasta îi atrăgea atenţia strigând-o pe nume sau arătându-i ceva, dar privirea ei părea goală, nu zâmbea şi nu se bucura de nimic. Când le-a întrebat pe îngrijitoare despre ce îi place fetiţei să facă, acestea au spus că nu face mare lucru, şade în pătuţ şi se leagănă sau se joacă cu mânuţa la gratii. De obicei este un copil foarte liniştit, nu vorbeşte încă nimic inteligibil, silabiseşte doar uneori. Are unele crize de plâns în care este foarte agitată şi greu de liniştit, deoarece atunci nu pare să dorească să fie luată în braţe, nu întinde spre nimeni mânuţele, doar se leagănă mai tare în pătuţul ei şi loveşte în marginile de lemn ale patului. Nu are nicio preferinţă pentru vreo persoană anume din centru sau din afară, au mai fost şi alţi voluntari, dar Monica nu s-a ataşat de nimeni în mod special. Ca impresie generală, Monica părea un copil absent şi puţin interesat de ceea ce se întâmpla, nu exista reciprocitate afectivă cu cei care îi dădeau atenţie, nu căuta alinare la ei, accepta orice i se propunea, dar fără entuziasm, era puţin activă, fără energie şi cu reacţii pozitive foarte reduse.  

Definiţii

Vă invităm la un scurt joc! Ţinând cont de elementele descrise şi de experienţa dumneavoastră, verificaţi-vă cunoştinţele despre ataşamentul la copil, completând integrama de mai sus.

1. Plasarea unui copil într-un centru de plasament unde este îngrijit o perioadă îndelungată.

2. Caracteristică a ataşamentului care se dezvoltă progresiv, având drept consecinţă alegerea unei/unor figuri preferenţiale de ataşament.

3. Termen utilizat de René Spitz, semnificând deficienţa afectivă consecutivă deprivării care apare la copiii separaţi de părinţi pe perioade îndelungate, prin internare sau instituţionalizare.

4. Evitarea conexiunii emoţionale cu scop defensiv, în urma unor experienţe de abuz sau neglijare afectivă.

5. Afecţiune psihică pervazivă cu care se face cel mai frecvent diagnosticul diferenţial al tulburării reactive de ataşament.

6. Element central al relaţiei interpersonale, având ca scop stabilirea unei legături şi a unui schimb cognitiv şi afectiv dintre indivizi.

7. Premisă obligatorie, a cărei prezenţă într-o măsură intensă şi persistentă este corelată cu dezvoltarea tulburării reactive de ataşament.

8. Supraveghere şi ajutor oferit copilului ca răspuns la nevoile acestuia, esenţiale pentru o dezvoltare afectivă şi cognitivă normală.

9. Caracteristică a copiilor cu tulburare reactivă de ataşament, prin care ei nu ating reperele de dezvoltare ale vârstei cronologice.