Poziția psihiatrului în societatea românească actuală este una ingrată. Cu alte cuvinte, aș putea spune că nu ne prea iubește nimeni, nici populația, nici jurnaliștii, nici psihologii, nici măcar guvernanții, dar – slabă consolare – fiecare categorie menționată are motivele ei pentru a nu dezvolta sentimente pozitive față de breasla noastră.  
De ce o persoană nu vine cu încredere la psihiatru? Deoarece simte că, odată stabilit un diagnostic psihiatric, o pleiadă de consecințe nefaste se poate abate asupra vieții și demnității personale. Schimbarea de atitudine a membrilor familiei („Tu să taci, că ești nebun/nebună”), stigmatizarea la locul de muncă sau în societate, anularea unor drepturi (șofatul?), dificultățile de la angajare (necesitatea obținerii unui aviz favorabil și din partea medicului de medicină a muncii) sunt câteva dintre motivele pentru care orice român are nevoie de mult curaj înainte să intre în cabinetul de specialitate al psihiatrului. Și apoi mai trebuie luată în considerare și situația obiectivă conform căreia în medicină, în general, și în psihiatrie, în special, este imposibil de stabilit (fără niciun risc) un prognostic favorabil de vindecare totală a tulburării mintale, indiferent de gradul de severitate a acesteia. Situația se complică și mai mult în cazul unor maladii psihice care evoluează cu un comportament halucinator sau delirant, având consecințe imprevizibile pentru siguranța personală sau cea a altor persoane din familie sau din societate. Dacă se mai produc și fapte medico-legale, ca de exemplu vătămări corporale grave, violuri, omoruri, societatea reacționează puternic, solicitând găsirea vinovatului în cazul respectivei întâmplări abominabile. Folosesc singularul, căci reducerea la o singură cauză este regula, și nu excepția modului de gândire al cetățeanului terifiat de grozăvia știrii relatate cu lux de amănunte în presă. De ce psihiatrul nu a procedat corect cu pacientul diagnosticat cu psihoză sau cu orice alt diagnostic care determină agresivitate comportamentală? De ce nu l-a ținut internat mai mult? De ce nu l-a deferit justiției din timp? De ce familia trebuie împovărată cu grija unor astfel de pacienți periculoși?
Dar oare e (doar) sarcina psihiatrului de a declanșa procedura de încadrare în categoria de bolnav psihic periculos? Este oare prezent psihiatrul în mediul de viață al pacientului pentru a constata pericolul social pe care acesta îl reprezintă pentru anturaj, în perioada de după externare? Familia, mai ales părinții în vârstă, nu semnalează în scris (!) organelor de pază și protecție faptele penale ale rudelor, dar, ceea ce e și mai periculos, nu le face cunoscute nici psihiatrului decât în situații de o gravitate extremă. Atunci cer ajutor medicului curant pentru a se realiza internarea unui pacient într-o stare de agitație psihomotorie. Din păcate, populația nu se informează și nu e informată prin mass-media în ceea ce privește procedura de internare în caz de urgență, procedură care e reglementată clar prin Legea sănătății mintale (Legea 487/2002, republicată în 2012). În această lege se enumeră, începând cu articolul 53, modul de declanșare a unei internări nevoluntare (cine, de ce și cum se transportă la instituția psihiatrică o persoană care prezintă un comportament agresiv, posibil a fi asociat unui diagnostic de tulburare psihică cu grad de periculozitate). 
Dar, după externare, în sarcina cui cade continuarea tratamentului? În sarcina medicului psihiatru, vor gândi aproape unanim membrii familiei, omul de pe stradă, jurnaliștii etc.! Dacă pacientul externat comite fapte penale, opinia unei largi categorii populaționale (incluzând chiar și psihologi) este aceea că psihiatrul nu a văzut că pacientul era doar în aparență vindecat. Sunt de acord cu această concluzie, doar dacă evenimentul tragic sau dramatic se petrece imediat după externare. În cazul în care comportamentul heteroagresiv sau autoagresiv apare la un interval mai mare de timp (peste două săptămâni), cauzele pot fi multiple, cea mai frecventă fiind stoparea administrării medicației psihotrope prescrise de medicul curant, medicație care a și indus, de altfel, remisiunea clinică a pacientului. Și din nou ne putem întreba: cine este dator să îl „controleze” pe cetățeanul român, purtător al unui diagnostic psihiatric, dacă și cum își administrează medicația prescrisă? Afirm, pe baza convențiilor legate de drepturile omului, că din moment ce pacientul nu este tutelat (adică pus sub interdicție) și nu este declarat fără discernământ, în baza unei expertize medico-legale psihiatrice, acesta este răspunzător de administrarea propriei medicații. Însă medicul curant psihiatru, din ambulatoriul de specialitate la care este arondat pacientul, trebuie să controleze starea pacientului periodic, în funcție de specificul bolii sau al tratamentului. Dacă apar semne de necomplianță (de exemplu, neprezentarea la consultul lunar programat), medicul e în drept să sesizeze familia și organismele comunitare specifice (inclusiv autoritatea tutelară). Care este veriga slabă în tot acest lanț terapeutic care ar avea sarcina să prevină decompensările psihotice generatoare de tulburări comportamentale grave? Nu cred că putem incrimina psihiatria, ca specialitate sau ca breaslă! Ne lipsește în România psihiatria comunitară, ne lipsește liantul între instituțiile guvernamentale, ne lipsește personalul (inclusiv asistenții sociali), ne lipsesc centrele de zi, centrele de criză, centrele de sănătate mintală din orașele mici, ne lipsește asistența de specialitate din mediul rural etc.

În lipsa unor fonduri consistente acordate pentru îmbunătățirea sănătății mintale, în România auzim afirmații cel puțin interesante chiar din partea guvernanților, afirmații care nu pun într-o lumină favorabilă meseria și competența noastră. De exemplu, prim-ministrul Mihai Tudose, criticându-l pe ministrul sănătății, Florian Bodog, pentru lipsa vaccinurilor și pentru birocrația excesivă din instituție, a declarat, conform News.ro: „Ce se întâmplă acum, pe anumite zone în Ministerul Sănătății, cred că ar putea să facă obiectul unor structuri din Ministerul Sănătății: psihiatrie, chestii de genul ăsta”. 
După cum citim în Dicționarul explicativ al limbii române – DEX 1998, psihiatria (subst. fem.) este o „disciplină medicală care se ocupă cu studiul bolilor psihice”. Fără a pune la îndoială bunele intenții din declarația prim-ministrului, ne pare rău să aflăm că domnia-sa confundă disciplina noastră medicală cu „balamucul”, care, în sens figurat, înseamnă „gălăgie, dezordine mare” (cf. DEX). De altfel, primul sens al cuvântului balamuc, derivat dintr-un nume propriu, cel al satului Malamuc, este unul onorant, deoarece în acest sat din Muntenia a existat mănăstirea Malamuci, care în secolul al XIX-lea a servit ca loc de adăpost, ocrotire și îngrijire pentru persoanele cu boli psihice.
Pentru clarificarea informațiilor incerte, legate de periculozitatea pacientului cu un diagnostic psihiatric trebuie depuse eforturi susținute de asigurare a populației (inclusiv prin mass-media) că există criterii clare de încadrare diagnostică, iar psihiatria dispune de medicație adecvată și gratuită pentru majoritatea stărilor de urgență psihiatrică și/sau de menținere a terapiei de lungă durată (Programul național de sănătate mintală și profilaxie în patologia psihiatrică), că există dispoziții legale cuprinse în Legea sănătății mintale (dar nu numai), care să garanteze siguranța personală pentru sine și societate, precum și dreptul la confidențialitate al tuturor celor care trec prin experiența unei tulburări psihice.

P.S. Ca să ne mai revină stima de sine, în calitate de reprezentanți ai unei bresle medicale mai mult hulite decât lăudate, auzim că peste Ocean sunt din nou frământări legate de respectarea sau nu a „Regulii lui Goldwater”. 
„Regula lui Goldwater” este titlul neoficial acordat Secțiunii 7.3 a Principiilor de etică medicală din statutul Asociației Americane de Psihiatrie (APA), secțiune introdusă în 1973, fiind actuală și în prezent. În ea se stipulează faptul că „nu este etic pentru un psihiatru să își exprime opinia profesională în orice tip de declarații (verbale sau în scris) despre o persoană publică pe care nu a examinat-o niciodată în cadrul unui examen psihiatric față în față, incluzând și obținerea consimțământului informat al acelei persoane privind comunicarea rezultatului acelei examinări.”(1) 
Oare cui îi poate fi frică de psihiatrie?