Dirk Braeckman şi cutia de conserve a lui Lacan

Dirk Braeckman* e un „pictor al nopţii”. Uitaţi că Dirk Braeckman e fotograf, uitaţi toate prejudecăţile pe care le-aţi putea avea despre fotografie şi pictură; Braeckman este un pictor, şi încă al nopţii, deoarece imaginile lui nu ne arată – nu au ambiţia să ne arate – „realitatea” – în iluzia unei transparenţe pozitiviste şi naive –, ci ne arată vălul în care aceasta e învelită, ne arată realitatea ca ceea ce este, ca văl.

De altfel, acesta este şi unul dintre principalele „subiecte” fotografiate de Braeckman, vălul, perdeaua, cortina chiar – şi, de asemenea, holuri, săli goale, locuri de trecere, uşi, spaţii cu funcţii incerte, unele părând fotografii făcute din greşeală – şi iarăşi, tapetul, mocheta, canapeaua imprimată, interioare goale (ce par camere de hotel ieftine), femei goale (ce nu evocă senzualitate) – şi reflexii, multe reflexii, poze din reviste, postere, tablouri, al căror luciu respinge privirea exact în acelaşi timp în care imaginea e pe cale s-o absoarbă şi nu ne lasă niciodată în mod complet să ne scufundăm în ea (ca un început de somn întrerupt brusc).

O fantasmă literară din secolul al XIX-lea concepea în mod mistic lumea ca pe un negativ fotografic, „umbră a lucrurilor viitoare”, de unde urmează să se developeze adevărata realitate: aceea a celor veşnice, a Împărăţiei Cereşti¹. Imaginile lui Braeckman, scufundate în penumbră, subexpuse, par a fi nişte negative, imagini latente ale unei lumi care nu s-a născut încă. Locurile fotografiate de el, ce evocă vag lumea spectacolului – dar nu avanscena, ci părţile ascunse, localul tehnic, debaraua, colţul pentru mături –, îţi dau mereu impresia că la un moment dat urmează să se tragă cortina, să se ridice vălul, să se „aprindă lumina pe scenă”.

Imaginea, orice imagine – că e vorba despre imaginile din oglindă sau despre cele artistice – e făcută să atragă ochiul, să-l păcălească (trompe l’œil), să-l capteze. (De aceea, în anecdota cu strugurii lui Zeuxis, Parrhasius triumfă asupra rivalului său pictând un văl atât de asemănător, încât îl face pe Zeuxis să spună: „Şi acum, ia arată-ne ce-ai pictat după vălul acesta”)².

***

Mă uit la fotografia unui val; chiar în centrul acestuia nişte licăriri, reflexii ale luminii în stropii de apă din coama lui înspumată. Ca într-un caleidoscop, imaginea e multiplă – formează un triptic: aceeaşi imagine, acelaşi val, aceleaşi licăriri, şi totuşi uşor diferite... Încerc aceeaşi senzaţie ca într-o cameră cu oglinzi, ca şi cum mi-aş aţinti privirea în propria ceafă, fără ca totuşi să pot vreodată să mă surprind privindu-mă.

Acest lucru îmi aduce aminte de o anecdotă povestită de Jaques Lacan în capitolul despre „Privire” din seminarul al XI-lea – într-o zi, pe când se afla într-o barcă cu numitul Petit-Jean (pe atunci în vârstă de 20 de ani, psihanalistul dorea să împărtăşească viaţa dură a pescarilor din Bretania), acesta îi arată ceva ce plutea la suprafaţa valurilor:

„Era o cutie mică, şi chiar, s-o precizăm, o cutie de sardine. Plutea acolo, în lumina soarelui, mărturie a industriei conservei pe care noi, de altfel, trebuia s-o alimentăm. Licărea în soare. Şi Petit-Jean îmi zice: – Vezi cutia asta? O vezi? Ei bine, ea, ea nu te vede!”³.

Senzaţia de disconfort pe care această mică istorie i-a provocat-o – explică el în continuare – se datorează faptului că (poate) „cutia nu mă vede, dar, într-un anumit sens, mă priveşte” – scoţând şi mai mult în evidenţă poziţia în care el (tânăr intelectual în căutare de experienţe „autentice”) se găsea în acel „tablou”: ca „pată”⁴ sau, cum am spune noi, „ca nuca în perete”.

Trebuie spus că „privirea”, la Lacan, e cu totul altceva decât văzul (actul de a vedea), nu o „acţiune” a subiectului, ci asupra lui – „nu o privire văzută, ci o privire imaginată de mine în câmpul Celuilalt”. Această privire – altfel invizibilă şi insesizabilă, deoarece pune subiectul într-o poziţie ontologică imposibilă („–Niciodată nu mă priveşti acolo unde te văd”) – nu apare decât sub formă de ecran, de văl, sau mai bine zis, „transpare” acolo unde conştiinţa lasă o „umbră” pe tablou⁵.

„În ceea ce mi se prezintă ca spaţiu al luminii, ceea ce este privire este întotdeauna joc al luminii şi opacităţii. Este întotdeauna această licărire care se afla adineauri în centrul micii mele istorii, este întotdeauna ceea ce mă împiedică, în fiecare punct, să fiu ecran, făcând să apară lumina ca strălucire, debordându-l. Pentru a spune totul, punctul privirii are ceva în comun cu ambiguitatea giuvaerului”⁶.

În acel val, disting licărirea cutiei de conserve a lui Lacan, punctul luminos al privirii, semn că vălul s-a rupt, iar prin interstiţiile ţesăturii pătrunde lumina – aletheia – prezentă în orice operă de artă autentică. Întorcându-ne la „stadiul oglinzii”, individul are nevoie de suprafaţa reflectantă a lumii pentru a se recunoaşte ca formă distinctă, ca Gestalt; reprezentarea care ţine eul în „băierile” lui⁷. Imaginile lui Braeckman te fac să aluneci pentru o clipă sub scoarţa lumii, a reprezentării ei, făcându-te să te apropii (prea mult) de starea de indeterminare premergătoare naşterii conştiinţei de sine; stare sesizabilă (uneori) doar în vise.