După cum ştim cu toţii, profesorul Florin Tudose s-a implicat din plin în viaţa societăţii româneşti, iar problematica reformei în sănătate era una dintre preocupările constante. Întemeietor al departamentului de psihiatrie de legătură din Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, fondator a numeroase organizaţii profesionale în domeniul sănătăţii mintale, Florin Tudose lupta pentru schimbarea în bine, reacţionând prompt, fără teamă şi fără prejudecăţi faţă de indiferenţa, neglijenţa, obtuzia sistemului.

Materialele le care le-am ales pentru a fi publicate în revista Psihiatru.ro, numărul destinat Forumului Psihiatru.ro, care are ca temă „Identitatea psihiatrului român în context European şi internaţional“, sunt editorialele publicate sub semnătura lui Florin Tudose în paginile revistei Infomedica în perioda 1992 - 2002.

Oare ce-ar fi zis profesorul Florin Tudose, acum, când societatea românească trece prin această tragedie?

Cum ar fi considerat el că trebuie să intervenim noi, psihiatrii? Vă invităm să le citiţi. Este dureros să constatăm cât de actuale au rămas.

Hipocrate în zeghe

În România, oricine poate pune medicina la colţ. La colţ, în genunchi şi pe coji de nucă, pentru ca pedeapsa să fie şi mai umilitoare. Zarzavagioaicele şi contabilii, strungarii şi ţesătoarele, profesorii şi sergenţii, oricine se crede cât de cât onorabil îşi face o mică (sau mai mare) platformă de autoritate trăgându-i vreo două şuturi în fund medicinei, că „aşa, mama lor de nenorociţi, lasă lumea să moară pe stradă sau, mai mult, îi strânge şi-i omoară în spitale“. Ba chiar şi cei neonorabili (…) îşi pot arăta muşchii direct medicinei, devastând vreo secţie de infecţioase sau de neurochirurgie, răsturnând sau furând vreo Salvare ca să dea un tur cu ea pe la rude sau gagici sau, de ce nu, înjunghiind vreun medic sau vreo asistentă, aşa, să vadă şi ei cum este.

Situaţia nu-i prea nouă şi datează, uităm acum când ne-a apucat pe toţi eurofilia, din vremea „Tătucăi“, că se ştie: „Stalin şi poporul rus,/ Medicină ne-au adus“. În afara minunatelor idei de a semăna porumbul în pătrate şi de-a încrucişa prunul cu dovleacul pentru a obţine gutui cu gust de cireşe după metoda Miciurin-Lepeşînskaia, omul sovietic ne-a adus în dar şi spitalul cu patru secţii, şi îmbunătăţirea structurii de clasă a corpului medical cu strungari, rabotori şi mulgătoare, dornici să vindece omul (ce minunat sună acest cuvânt! - zice poetul).

Că oamenii lui Luca şi Dej aveau alergie la doctori şi şi-o tratau trimiţându-i la Canal ori la Gherla pe toţi cei care erau în vreun fel lideri de opinie, ca şi pe cei care nu voiau să lase să moară duşmanii poporului atinşi de eficientele gloanţe ale nou-născutei securităţi, ca şi pe cei care îndrăzneau să mai primească reviste şi cărţi din ticăloşitul Occident, pare un fapt de tristă amintire, o gaură neagră a istoriei.

Că după ce Ceauşescu şi savanta scăpaseră din lumea primitivă a celor cinci clase pe care le aveau împreună şi inventaseră, spre umilirea extremă a medicilor, superponderalul consiliu sanitar superior, care, ilustrat de activistele cu state vechi de ţesătoare şi bobinatoare, Lina Ciobanu, Maria Bobu, fără să mai vorbim de tovarăşa Găinuşă, exorciza doctorii, se poate dacă nu accepta, măcar înţelege. Se poate înţelege cum a alunecat medicina spre marginea societăţii. Neproductivii şi greu controlabilii doctori erau ca şi gunoierii, o povară care trebuia acceptată, dar în nici un caz recunoscută. Periodic trebuia să li se arate pisica, pentru ca să stea acolo în banca lor din fundul clasei, pentru că altfel exista ac de cojocul lor de paraziţi.

An după an, 45 de ani, jurământul hipocratic a devenit o chestiune tot mai hilară, un angajament luat în faţa unora care nu erau deloc interesaţi să fie cealaltă parte.

În definitiv, jurăminte se fac numai în cadrul castelor şi grupurilor subversive, şi doctorii de mâine o să aibă şi pretenţii. Cuvântul sacerdot nu putea decât să irite conducătorii lipsiţi de Dumnezeu, presupunând prin absurd că ar fi vrut să vadă ce înseamnă iar „furnicile oarbe“ - restul societăţii, doar cu axiologia nu se ocupau.

Şi totul a pornit să se schimbe într-o noapte, la capătul căreia medicina ar fi trebuit să înceapă să renască în toată splendoarea ei de meserie aleasă, vocaţională şi sacerdotală.

Se pare însă că lucrul este puţin interesant pentru ingineri şi geologi, pentru finanţişti şi jurişti. Ei ştiu bine că medicii nu ies în stradă şi că te simţi mai tare în faţa unuia mai timorat şi mai sărac. Mai ales, în faţa unuia care stă cu mâna întinsă pentru a supravieţui.

Nici un medic nu a cărat milioane de dolari din bănci, nu a escrocat milioane de naivi care cred în efectul piramidelor de a produce bani din nimic, nu a „înzestrat“ domeniile vitale ale statului cu gunoaiele tehnologice ale altora şi nu a zdrobit oasele şi capetele a sute de nevinovaţi. Nici măcar nu au făcut o evaziune fiscală de câteva miliarde de lei ca noii capitalişti de succes. Medicii însă umplu aresturile poliţiilor şi procuraturilor şi sunt târâţi în faţa instanţelor de te miri ce lent-major enervat că i-a fugit ţiitoarea. Reţeta e cunoscută din vremea lui nea Nicu: scrii „MITĂ“ pe câteva bancnote şi i le bagi amărâtului de doctor în buzunar.

Şi pe urmă cu trâmbiţe şi surle te vezi pe Pro TV, Antena 1 sau dacă ai pile la prefect pe postul naţional. Lupta contra corupţiei e în floare şi la doi doctori prinşi poţi lua un grad. Eşti salvatorul naţiunii! Ai scăpat-o de inamicii publici! Rămâi pe PRO TV. Asta-i poliţie! Asta-i justiţie! Acesta e noul detergent social! Dacă îl foloseşte naţiunea, se simte mai curată, mai uscată.

Să fie clar, dacă până acum nu s-a înţeles asta, aceste rânduri nu pledează în nici un fel pentru gesturi parcimonioase din partea corpului medical sau pentru o „compensaţie“ de la cei în suferinţă, pentru neglijenţa criminală şi pentru dispreţul cu care statul tratează medicii. Ele se vor doar o amară meditaţie pe marginea unui fenomen a cărui gravitate morală este uriaşă şi ale cărui consecinţe pe termen lung sunt catastrofale.

Oricine ştie că în lumea în care trăim sănătatea nu poate fi în nici un fel prezervată de un medic, ci de un sistem medical ale cărui părţi componente trebuie să funcţioneze şi trebuie să poată funcţiona. Medicina pusă la colţ, medicul în haine vărgate şi suficienţa precupeţelor politice nu pot în nici un caz să ne conducă în Europa.

Asclepios, medicul-zeu, s-a născut în Balcani. Sute de ani, asclepiazilor li s-au construit temple, nu celule.

Infomedica, iunie 1997

Sindrom estival: ciolănita

Vară fierbinte în orizontul social românesc în care încep reaşezările! Vară tristă pentru medicina românească, nebăgată în seamă decât prin scandalurile provocate de unii purtători de cuvânt. Deci, unde ne aflăm?

Un miner, a cărui mină neproductivă este gata să se închidă, pleacă acasă cu 20-30 milioane de lei pe care poate să-i bea, să-i joace la Caritas sau să-i investească (asta dacă ar fi un miner american), după cum îl duce capul şi aşa cum guvernul a hotărât să protejeze această graţioasă şi delicată categorie socială.

Un magistrat, dacă este debutant, ia un salariu de aproape un milion, iar dacă are ceva vechime, două, trei sau mai multe milioane, au drept la gratuitate şi el, şi familia lui în ceea ce priveşte asistenţa medicală (atenţie! inclusiv medicamentele), facilităţi de transport, cazare, două luni de vacanţă judecătorească, spor de stres, spor de şedinţă, spor de risc etc., toate în schimbul unui presupus act de dreptate, destul de invizibil, în care prea-respectabilii magistraţi nu se implică sau se implică de partea marilor infractori atunci când prejudiciile sunt de sute de milioane, miliarde sau, citiţi bine, mii de miliarde (cam cât bugetul rectificat al sănătăţii).

Un medic sau asistent medical al cărui spital sau dispensar centenar nu mai poate funcţiona din lipsă de fonduri pentru alimente, medicamente, curent electric, lemne sau salarii, este disponibilizat şi eventual redistribuit după sistemul „azi în Tărtăreşti, mâine în Cucuieţi“ prin decizia unor manageri câştigători în 90% din cazuri ai concursurilor de împrejurări, a căror viziune globală asupra asistenţei medicale s-a creat prin lecturarea Cărţii albastre, manual de căpătâi al oricărui sistem stalinist de sănătate, act constitutiv al gândirii de lemn în care ministerele şi direcţiile sanitare pre şi post-decembriste îşi adapă imaginaţia creatoare.

Absolvenţii institutelor medicale, după cei şase ani de facultate, timp în care magistraţii debutanţi (patru ani de facultate) devin titulari, ba chiar avansează şi la instanţele superioare, debutează cu un salariu apropiat de cel minim pe economie, în deruta unor concursuri aranjate pe mii de dolari, ai căror autori rămân, cu ajutorul sus-numiţilor magistraţi, veşnic necunoscuţi. Cei mai buni iau drumul Statelor Unite, Franţei sau Dumnezeu mai ştie cărui alt colţ de lume, în care medicul este respectat şi considerat un om. Cei care nu pot sau nu au cele două mii de dolari pentru concursuri, interviuri şi mai ştiu eu ce alte formalităţi, îngroaşă rândurile umiliţilor de la porţile ministerului specializat în promisiuni care, dacă nu ar fi aberante, ar fi cu siguranţă taxate drept minciuni sfruntate.

Medicii şi personalul medical nu au nici un fel de facilităţi în ceea ce priveşte asistenţa sanitară (să se descurce), iar în ceea ce priveşte supramoralitatea şi supramorbiditatea în rândul cadrelor medicale, aceasta este considerată o chestiune de bonton care funcţionează şi în Statele Unite şi, culmea, tot din cauza calităţii vieţii. Este adevărat că este vorba de o altă extremă, dar de la dialectică parcă ştim că extremele se ating.

Această incursiune în sordidul peisaj al medicinei româneşti, un fel de „no man’s land“  înconjurat de indiferenţă şi nepricepere, un ghetou la periferia structurilor sociale, un trist loc în care nu se întâmplă nimic bun, în ciuda unor declaraţii guvernamentale, mi-a fost prilejuită, paradoxal, de apariţia unei noi „specii“ sociale care îşi trage seva din acest obscur decor. Am aflat cu uimire că la concursurile de manageri pentru spitale şi direcţii sanitare nu mai puţin de 12 persoane au fost prinse copiind. Deci, recapitulăm: medici care copiau pentru a deveni directori de spitale! Enormitatea gestului m-a făcut o clipă să nu văd monstruozitatea morală a personajelor în speţă. Am realizat apoi că aceşti medici, dacă nu ar fi simţit mirosul ciolanului (chiar putred) pe care funcţia îl reprezintă, nu s-ar fi bătut pentru a o ocupa. Şi-au dorit să fie căpuşe pe organismul şi aşa prea slăbit al sistemului sanitar românesc pe care contracte discreţionare, importuri şi licitaţii aranjate, promovări clientelare şi o enormă incompetenţă l-au adus în pragul prăbuşirii.

Citesc într-o publicaţie de tiraj că un prea-înalt funcţionar al MS şi-ar fi rezervat un post de director într-o prestigioasă (şi rentabilă) instituţie medicală, ceea ce mă face să cred că unii medici se confruntă cu un sindrom manifestat deplin în această vară: ciolănita.

Medicina nu există dincolo de dimensiunea ei morală, iar sacerdotul imoral este un nonsens.

Infomedica, august 1997

Eleganţă franţuzească

Nimeni nu neagă că tranziţia în România merge greu şi se împotmoleşte ori de câte ori apare un obstacol cât de mic, dovedindu-se astfel că pentru mentalitate nu este de ajuns o revoluţie şi probabil nici un deceniu. Cu atât mai mult schimbarea în medicină aşteaptă încă primele semne care să fie altceva decât o fata morgana sau stupide experimente sociale în care doctorii şi pacienţii sunt laolaltă cobai sociali.

Totuşi sunt lucruri care se întâmplă pe acest fundal ceţos, ce depăşesc cu mult cel mai sumbru orizont de aşteptare, rănind în modul cel mai grav demnitatea unui grup de profesionişti care nu au altă vină decât aceea de a se fi născut acum şi aici şi de a fi optat pentru cariera de jertfă care este medicina. În urmă cu câteva zile, trecând cu bună-ştiinţă peste limita mimină a bunului-simţ, funcţionarii locali ai unei distinse firme internaţionale au facilitat publicarea sub numele de consens naţional în tratamentul bolilor respiratorii a unei serii de date din care reieşea că unica variantă terapeutică corectă este cea care foloseşte produsele firmei. Pentru a face consensul să fie „naţional“, pe coperta lucrării au fost înşirate numele unor prestigioşi specialişti, dintre care mulţi au aflat ulterior publicării că făcuseră parte din colectivul de redactare. Nu stă în intenţia noastră să comentăm aici nici calitatea etică, nici cea morală şi nici pe cea penală a respectivei activităţi. Acestea sunt fapte pe care cei abilitaţi le pot judeca şi pe care fiecare medic le poate judeca.

Am rămas însă cu un gust infinit mai amar când l-am ascultat pe directorul pentru România al acestei firme, un flutură‑vânt venit de cine ştie unde, crezându-se în Papua Noua Guinee, în Malvine sau Cornul Africii, unde el colonistul alb şi alfabetizat putea da lecţii de etică băştinaşilor uimiţi de mărgelele de sticlă ale feţei palide. Acest Dinu Păturică, versiune francofonă, ciocoiaş francofon spilcuit, se explica afirmând că România este ţara multor gafe şi că bunul-simţ trebuie scris în lege. Naţional este un simplu cuvânt, iar sponsorizare înseamnă – nu‑i aşa – un alt nume pentru reclamă. Cocoşelul galic se răţoia mai ceva ca un cotoi în călduri în faţa unei săli pline de profesori universitari, dar şi de reprezentanţi ai celorlalte firme, deloc mai puţin prestigioase, dar la fel de interesate în reclama de medicamente. Nici una însă nu încălcase limita bunului-simţ, poate şi pentru că, paradoxal, directorii pentru România ai acestor firme sunt oameni născuţi şi şcoliţi în România.

Am înţeles încă o dată de ce din cutia Pandorei, alături de toate relele, ultima ieşită la iveală a fost speranţa. Mai cred încă în enorma resursă, care este bunul-simţ. Cât despre Monsieur le directeur, au francezii o vorbă: „Merde“!!!

Infomedica, octombrie 1997

Drepturile omului şi drepturile oamenilor

Prezentate la un scurt interval de timp, două reportaje ale Televiziunii Naţionale ne-au sugerat repunerea în discuţie a unei grave probleme morale cu care se confruntă societatea românească. Cele două reportaje prezentau: unul - condiţiile din noul penitenciar Rahova, deschis cu mare pompă de miniştri şi politicieni care îşi spun reformişti şi europeni, etalează costume elegante, coboară din maşini de multe mii de centimetri cubi şi invocă peltic virtuţile civilizaţiei; celălalt prezenta viaţa subumană pe care internaţii dintr-un cămin-spital o duceau într-un locaş faţă de care Auschwitz-ul sau Buchwald-ul puteau să pară oricui hoteluri de cinci stele. În acest reportaj, nici politicieni mărunţi, nici măcar autorităţi locale nu-şi mai făceau loc cu zâmbete radioase printre figurile părăsiţilor acestei lumi, uitaţilor în Evul Mediu. În primul reportaj, imaginile ne prezentau camere spaţioase, cu televizoare color, radiocasetofoane, cinci paturi cu cazarmament regulamentar, locuite de derbedei coloraţi, miliardari de mucava, violatori de minori, peşti, plasatori de droguri şi traficanţi de influenţă, decretaţi deţinuţi şi pedepsiţi de justiţie să locuiască şi să fie hrăniţi în condiţii nu rareori superioare promiscuităţii din care au provenit. Ceilalţi, cei din al doilea reportaj, la fel cu toţi cei din toate reportajele cu spitale şi policlinici mizerabile, gata să se prăbuşească sau deja prăbuşite, cu instalaţii distruse, cu scânduri în loc de geamuri, cu bucătării infecte, în care se prepară zilnic minunatele paste cu roşii sau, mai nou, paste cu paste, nu aveau nici o altă vină decât aceea de a fi bolnavi. Ei nu au încălcat nici o regulă morală, nu au atentat la viaţa sau integritatea nimănui, nu s-au bucurat de bunurile altora, doar s-au îmbolnăvit. Şi, ca în cea mai primitivă şi îndobitocită societate, pentru această vină, ei trebuie pedepsiţi. Ei nu au drept la revenire sau la cetate, ca deţinuţii din primul reportaj. Trebuie undeva ascunşi sau izolaţi ca o ruşine medievală, ca în urmă cu fix o mie de ani, în întunecatul an 1000, când pentru vina de a fi bolnav puteai fi lapidat, ars pe rug sau torturat. Diferenţa este că, în acele timpuri, şi actualii pensionari ai penitenciarelor de tip Rahova erau cu uşurinţă atârnaţi în ştreang ca măsură de corecţie definitivă pentru faptele lor. Contrastul izbitor dintre cele două situaţii, prezentate absolut întâmplător într-un scurt interval de timp de Televiziunea Română, mi-a trezit aceste amare reflecţii din care, Doamne-fereşte, nu trebuie să se înţeleagă că am fi adepţii unui tratament sălbatic al celor care s-au abătut de la normele morale şi îşi ispăşesc penalităţile rezultate din acţiunile lor. Mai mult, am fi întru totul de acord ca toate penitenciarele României, dar şi apartamentele bătrânilor din Ferentari şi Giuleşti să arate ca închisoarea-model Rahova, dar întotdeauna am crezut că lumea este structurată conform unei liste de priorităţi şi valori a căror ierarhie nu poate fi nici amestecată, nici schimbată de puternicii zilei, sau de isteriile mai mult sau mai puţin exprimate ale unor grupuri sociale. Nu este democraţie, mai mult, nici nu poate fi vorba de aşa ceva atâta timp cât sistemul de asigurare medicală şi socială nu devine prioritatea priorităţilor. Nu se poate afirma la reuniunile politice şi în discursuri populiste că sănătatea şi viaţa omenească sunt bunurile cele mai de preţ doar în teorie, iar în practică aceste domenii să fie aruncate în afara oricărui interes. Nu pot exista argumente sau scuze pentru lipsa de moralitate a celor care hotărăsc destinul colectiv şi totodată destine individuale atunci când ignoră sau se prefac că ignoră problema fundamentală a sănătăţii. I-am bănui de fariseism pe mai-marii politicieni ai zilei, dacă nu ne-ar fi clar că de fapt sunt încremeniţi în proiect, ca să folosim eufemismul la modă pentru prostia crasă, atunci când în faţa sondajelor care arată că trei sferturi din români sunt preocupaţi de sănătate şi asigurarea acesteia, ei se ocupă de ameliorarea condiţiilor penitenciare, de studiul geografiei în limba maternă şi dreptul de succesiune după constituţii abrogate. Aceeaşi televiziune ne-a prezentat imaginea unui ministru în halat şi cu stetoscop, ca şi cum ministrul transporturilor trebuie să apară pe post cu un cauciuc în spate, al finanţelor - numărând uzatele bancnote de 1.000 de lei, iar al justiţiei în robă, care anunţa triumfător că a reuşit, în imaginaţia sa, să stabilească cu ajutorul specialiştilor din minister salariul medicului la nivelul salariului mediu pe economie. Probabil domnul ministru nu şi-a pus niciodată problema ce înseamnă salariu mediu şi unde sunt plasaţi în media societăţii româneşti cei treizeci şi ceva de mii de medici. Probabil dânsul nu a văzut niciodată reacţia vânzătorilor de bunuri de folosinţă îndelungată (televizoare, maşini de spălat, calculatoare sau automobile) care, atunci când li se prezintă o adeverinţă cu salariul mediu pentru întocmirea unui contract de cumpărare în rate, îţi spun dispreţuitor: nu facem rate pe ajutorul de şomaj. Acesta este salariul mediu, domnule ministru. Nici matematica, nici morala n-au fost buni prieteni în ultimele decenii cu Ministerul Sănătăţii, iar despre o echitate socială nici nu a fost vorba până acum în România. Se schimbă miniştrii şi ei sunt oameni buni, şi medici de excepţie, dar cine să le apere drepturile? Dar medicii sunt atacaţi mai nou până şi de sindicatele asistentelor medicale care doresc tratamente pe cont propriu. Dar pe cele ale celor care se îmbolnăvesc?

Am văzut multe emisiuni de televiziune ale posturilor din Europa civilizată, dar niciodată nu am văzut un ministru în halat alb, de protecţie.

Infomedica, ianuarie 1998

Titanic

Un mare medic spunea că „nimic nu este mai intolerabil pentru pacient decât indiferenţa medicului“. Oricine poate verifica adevărul sintagmei anterioare, însă, în acest editorial, nu despre psihologia actului medical vom scrie. Ne-am gândit la efectul devastator pe care indiferenţa societăţii româneşti îl are asupra medicului.

Anul de schimbare ’89 a găsit corpul medical românesc într-o situaţie dintre cele mai umilitoare, nu doar faţă de colegii din Europa, ci, mai mult ca sigur, de cei din lumea întreagă. Niciunde (nici chiar în gulagurile Uniunii Sovietice), medicii nu câştigau cât un sculer‑matriţer sau un primitor‑distribuitor.

Am ales la întâmplare două din „meseriile“ de elită ale socialismului triumfător. Niciunde, medicii nu erau alergaţi de şefii de post din sate şi comune pentru viza de domiciliu pe buletin. Şi niciunde în lume, procurorii - astăzi deveniţi nu se ştie cum imaculate fecioare morale - nu stăteau cu mandatul de arestare gata pregătit pentru medicul care ar fi atentat la paranoia demografică a conducătorului mult iubit. Poate nici o altă categorie socială nu a sperat mai mult decât medicii şi, în mod sigur, nici o altă categorie socială nu se află acum, ca să folosim o licenţă, „pe culmile disperării“.

Sacerdotală şi liberală, etică şi vocaţională, medicina nu poate oferi nimic altceva decât umilinţa medicului român.

„Noi muncim, nu gândim“ urlau, în 1990, înfocaţii „intelectuali“ ai noii puteri, conduse de un cinic comunist recondiţionat în social-democrat liber cugetător. Medicul, „trestie gânditoare“, un profesionist care îşi petrece minimum 1/3 din viaţă pregătindu-se, cum putea să reziste furtunii de Ev Mediu pe care cei care reprezentau noua putere au declanşat-o, în primul rând, împotriva unuia ca el? Medicii nu se pot „agrega“ în sindicate obraznice, nu pot suda uşile spitalelor şi nu pot „trânti“ guvernele care nu le satisfac pretenţiile isterice. Puterea, dar şi societatea în ansamblu nu reacţionează după lunga agonie în care s-a zbătut 50 de ani, decât la astfel de stimuli.

Consecinţele? O lege care oferă posibilitatea de a practica medicina la nivel de butic, la concurenţă - în ceea ce priveşte spaţiile şi impozitele - cu întreprinzătorii rromi, arabi şi asiatici. O grilă de salarii sub nivelul mediu pe economie în care medicii poartă lanterna roşie a ruşinii. Spitale şi dispensare în părăsire, pline de şobolani şi gândaci, fără acoperişuri şi cu pereţii mâncaţi de igrasie. Culmea neruşinării: reprezentanţi ai „Bisericii“ îşi revendică spaţiile chiar şi în aceste lazareturi medievale. Concursuri furate, trucate, anulate sau pur şi simplu înlocuite cu legea bunului plac.

Bilanţul? Echivalent cu tragedia. Mai multe mii de medici tineri au părăsit ţara pentru a-şi găsi aiurea un loc sub soare în care apelativul domnule doctor să nu fie o batjocură. Frustrarea enormă a celor rămaşi care renunţă, evident renunţă la continuarea cursei profesionale. Aşa cum nu există democraţie fără pâine, nu există etică şi morală fără condiţii decente de supravieţuire. Cine şi cum ar putea să le pretindă?

Reforma, mereu amânată şi mai ales fetişizată funcţionăreşte, şi-a pierdut înţelesul pentru cei care ar trebui să o facă, ameninţaţi în permanenţă cu catastrofa.

Pe fundalul acesta, „comandanţi“ pe care guvernanţii i-au instalat la cârma celui mai neînsemnat minister din România, unul pe care nici un partid social-democrat nu şi-l revendică, unul în care funcţionarii (împreună cu mentalităţile şi obiceiurile lor „uită“ pur şi simplu să mai iasă la pensie, iar „noii specialişti“ sunt „ordonanţe“ ariviste ale câte unui şefuleţ sau şef de partid) au fost, până cu o excepţie care a întărit regula, perfect incompetenţi şi indiferenţi. În primul rând, ei şi atitudinea politicienilor de toate culorile, mai toţi foşti comunişti vopsiţi, ne-au sugerat titlul la modă al editorialului nostru.

Şi tot ca pe Titanic, orchestra competentă a Colegiului Medicilor caută să-şi interpreteze cu acribie partitura. Va folosi aceasta la ceva? Va auzi cineva uriaşul SOS pe care ea îl trimite?

Nu sunt dintre aceia care cred în minuni sau persoane providenţiale. Pe Dr. Francisc Barany, noul ministru, îl percepeam până acum ca pe un om care ştie că nu mai poate aştepta şi că trebuie să facă pentru a limita dezastrul.

Dar dacă de fapt vasul este înconjurat de iceberguri şi nu mai există nici o ieşire?

Infomedica, mai 1998

Angajamentul

Subsemnatul, Doctor, născut sub steaua nenorocită a delatorilor, într-o ţară lovită de ciuma roşie a comunismului, mă angajez singur şi nesilit decât de conştiinţa mea abjectă să colaborez cu organele îndreptăţite să păstreze ordinea de insecte a unei societăţi mizerabile. Voi raporta cu promptitudine ori de câte ori cineva îşi va afirma competenţa, inteligenţa, bunătatea sau dorinţa de a fi liber pentru a se lua măsurile de rigoare. Nu voi tolera ca obtuzia şi prostia, ca micimea şi imoralitatea să fie ameninţate împreună cu întregul sistem în care noi, anonimii, imoralii şi imbecilii, suntem clasa conducătoare, apărătorii valorii-nonvalorilor, cei care răspundem orbeşte oricăror comenzi. Voi veghea asupra minţii sufletului şi corpului semenilor mei pentru ca ei să nu îndrăznească a se abate de la programul de îndobitocire pe care Conducerea Superioară l-a stabilit. Mă angajez ca, în numele idealurilor celei mai cenuşii mediocrităţi, să semnalez orice încercare de a ieşi din rând şi voi ocupa şi voi apăra toate acele puncte prin care duşmanul ar putea să acceadă spre adevăr. Nu cer pentru eforturile mele decât dreapta promovare în acele posturi şi funcţii pentru care nu am nici o pregătire şi nici o pricepere, locuri din care să pot lupta împreună cu cei la fel ca mine, pentru perpetuarea sistemului. Nu voi călca niciodată acest angajament şi voi exclude din sufletul meu toleranţa, alternativa, solidaritatea, precum şi orice alte sentimente care ar putea aminti de o fiinţă umană morală. Servesc de-a pururi cauza.

Nume de cod: LEPRA.

În plină campanie de demascare a celor care s-au dovedit colaboratorii securităţii ne-am imaginat angajamentul pe care cei cu halatele albe ar fi trebuit să-l semneze. Sunt sigur că poate am uitat multe din mizeriile sufletului omenesc care îl determinau pe unul sau pe altul din colegi să semneze pactul cu diavolul, devenind dintr-o fiinţă normală un instrument al celei mai jalnice maşinării de distrugere a valorii individuale. Nu cred în premoniţii şi nici măcar într-o excesivă intuiţie, dar în editorialul anterior îmi exprimam temerea că Titanicul medicinei româneşti ar putea fi deja înconjurat de iceberguri care ar putea oricând să îl scufunde. În puţine săptămâni, teama s-a dovedit adevărată, iar icebergul a căpătat un nume. El se numeşte dosarul de securitate şi loveşte fără milă atunci când te aştepţi mai puţin. Am înţeles dintr-odată de ce lucrurile se pot mişca, sau mai bine zis nu se mişcă deloc în ministerul care ar fi putut deja încheia de câţiva ani reforma. Oricine ar încerca să facă cel mai mic pas spre schimbare este atenţionat sau lovit fără milă de rânjitoarele fantome ale securităţii, plasate bine mersi în posturi care le permit controlul încremenirii.

Din păcate, cvasimajoritatea foştilor miniştri pot fi bănuiţi de a fi semnat „angajamentul“ şi astfel se explică dintr-odată şi cu claritate toate şovăielile, cedările şi neputinţa pe care au demonstrat-o. Se explică intangibilitatea serviciului care se ocupa (şi din păcate se ocupă) cu dosarele de personal, se explică mistificarea concursurilor sau furtul lor pe faţă. Se explică prezenţa pe culoarele şi în birourile ministerului a unor delatori profesionişti în cazul în care nu erau pur şi simplu ofiţeri ai securităţii. Ei ştiu totul despre cei care sunt numiţi miniştri, secretari de stat, directori generali. Ei ştiu totul despre directorii direcţiei sanitare, profesori sau membri ai comisiilor. Ei ştiu cine sunt oamenii „de încredere“, cei care au „angajamentul“, cheia magică a puterii lor otrăvitoare. Ei sunt funcţionarii de neînlocuit, indiferent cât de aparent neînsemnată sau, dimpotrivă, importantă le este poziţia. Ei sunt otrava sistemului, supravieţuind ca o boală ascunsă şi ruşinoasă. Ei ştiu şi faptul că, într-un moment sau altul, semnatarul cecului în alb al imoralităţii a fost „uşor împins“ înaintea celorlalţi, cei care şi-au păstrat minima verticalitate de a-şi controla propria existenţă. Oricine doreşte o schimbare oarecare şi, mai ales, oricine doreşte să îi schimbe pe ei, va pieri odată cu ei, ca un organism atins de o tumoră canceroasă, a cărei distrugere ar însemna şi propria-i pieire. Ei le vor reaminti brutal, trăgându-i de mânecă sau discret fluturând umbra declaraţiilor autografe cu nume de cod ori de câte ori se vor afla la ananghie, tuturor celor intraţi în mocirlă că trebuie să-i sprijine.

Titanicul se scufundă, dar desigur pasagerii ar fi putut supravieţui dacă constructorii ar fi fost mai prevăzători în ceea ce priveşte bărcile de salvare, dacă navele aflate în zonă ar fi răspuns mai prompt SOS-urilor lansate. Nu este de crezut că tocmai medicii nu ştiu cum să stârpească o epidemie, cum să izoleze agenţii patogeni oricât de virulenţi ar fi aceştia, cum să îi separe pe cei infestaţi de cei neinfestaţi.

În Evul Mediu, cadavrele ciumaţilor erau arse. Cetăţile au supravieţuit, chiar dacă sacrificiile au fost enorme.

Infomedica, iunie 1998

Algoritmul – o falsă etimologie

Algoritmul este o sumă de reguli, permiţând să se facă o serie de operaţii care conduc la rezolvarea celor mai complicate ecuaţii.

De asemenea, algoritmii şi-au făcut loc în logică, facilitând ordonarea gândirii şi dezlegarea unor capcane logice. Mai nou, algoritmii au devenit sprijinitori ai demersului diagnostic, dând şansa, chiar şi mai puţin ordonaţilor medici, să străbată mai repede întortocheatele căi de la simptom la sindrom şi de la sindrom la entitate clinică. Mai harnici, dar şi mai pragmatici, americanii au scos chiar volume întregi de algoritmi diagnostici în cele mai diverse domenii.

Din păcate, nu despre acestea şi nu despre astfel de algoritmi va dezbate articolul nostru. Există şi altfel de algoritmi, construiţi parcă după o stranie etimologie a cuvântului (cf. algos - durere şi rhytmus - distribuţie constantă), una patologică, care ar intra fără îndoială în sfera medicinei sau măcar a psihiatriei, şi anume algoritmii politici.

Recunoaştem, o încercare de a aplica un astfel de algoritm, la nu simpla ecuaţie a găsirii unui ministru al sănătăţii, a condus în nouă ani matematicienii corijenţi ai guvernării României la soluţii a căror hilaritate, dacă nu ar fi tragică, ar putea umple paginile unor volumaşe umoristice ilustrative pentru antologia hazului politic postdecembrist în filiaţie directă cu Caragiale.

Astfel, X1 era pui de ministru şi se ştie că la români din stejar, stejar răsare, iar dintr-un ministru al sănătaţii, ce Doamne iartă-mă ar putea să iasă?

x2 nu era pui de ministru, dar tratase primul-ministru pe când acesta era pui, iar apoi puii primului-ministru. Ce poate fi mai logic atunci când vrei să pui un ministru al sănătăţii decât să-l pui pe cel pe care îl ştii de pui?

Y1 era frustrat că Ceauşescu, pe care îl îngrijise, îl consiliase şi îl linguşise dincolo de limitele oricărei decenţe, nu-l numise ministru. Ca orice frustrat, trebuise să fie compensat şi defulat şi ca multe alte victime prim-secretari de judeţ, ca mulţi membri ai CC-ului, ca mulţi rectori şi directori, trebuia ajutat să se reabiliteze şi să se împlinească în goliciunea sa omenească şi profesională. Şi iată un nou ministru intrând trandafiriu pe uşa Ministerului Sănătăţii.

Y2 a fost aleasă pe criteriul că deseori există şi soluţia zero. Zero a venit, Zero a plecat, zero a realizat. Un vechi partener de table, altfel consacrat jurist, îmi spunea cu năduf: Matematicienii ăştia muncesc atâta ca să verifice că o ecuaţie este egală cu zero.

Am înţeles nedumerirea lui de abia când doamna Y2, altfel un specialist remarcabil, desigur nu în management, a părăsit fotoliul de ministru.

Z1 venea dintr-un oraş‑erou şi, vorba lui Hagi Tudose: La Ierusalim tot lemnul este sfânt. Ministrul-erou a recrutat imediat adjuncţi de ministru, eroi, directori de minister, eroi, chiar dacă în ultimă esenţă eroismului lor, al celor aduşi, consta pur şi simplu în faptul că erau oamenii de casă ai domnului care avea să transforme denumirea bancnotei americane într-un sinonim al obiectivităţii ministeriale.

Z2 se pare că a fost confundat de un prim-ministru mai miop cu tatăl său, celebrul Z, un academician distins pe care bibliotecile şi pasiunea pentru omul bolnav l-au ţinut întotdeauna foarte departe de jocurile politice.

dar domnul acela cu halatul şi sufletul imaculat este demult o amintire fundamentală a unor generaţii întregi de doctori. Deci cum spuneam, Z2 s-a încurcat în lista 1, lista 2, lista 3 şi lista lui Z1 şi a trebuit să plece nu înainte de a elabora propria listă Z2 care cu 191 de repere oglindea o nouă gândire globală faţă de celelalte care oglindeau gândiri sferice, paralelipipedice etc., încurcând algebra cu geometria în spaţiu şi chimia organică cu economia de piaţă.

A venit Z3, mai bine zis SZ3 (chestiune de limbă), care înainte de a se familiariza cu limbajul politic s-a dovedit că a avut limba cam lungă şi că i-ar fi tras şi pe alţii de limbă pentru a raporta la o instituţie care avea nevoie de mulţi, foarte mulţi medici orelişti. Am rămas cu regretul că nici măcar nu am aflat ce ar fi vrut sau ce ar fi putut să facă. Oricum, a ilustrat proverbul tradiţional că fiecare pasăre pe limba ei piere, şi pe cel contemporan, că limba care tace sabia n-o taie.

A fost numit J0, de fapt numai un interimar, el fiind un J1 la cu totul alt minister în care se spune că se pricepe.

La Sănătate, aşa J0 cum a fost şi doar pentru câteva zile, tot a reuşit să-şi plaseze pe ici, pe colo în posturile importante câţiva clienţi de la partid, rămaşi, nu-i aşa, mă înţelegeţi, fără sinecură.

Nu a inventat domnul ministru „După mine, potopul!“ şi dânsul ştie bine că pe zeiţa care îi patronează ministerul oftalmologii au lăsat-o tot nevăzătoare. Poate totuşi primul-ministru îl întreabă dacă principala problemă a interimatului era schimbarea unor directori de Direcţii Sanitare numiţi doar cu o săptămână în urmă de un ministru titular.

Probabil nu o va face niciodată, nefiind prea tare la chestia cu algoritmii.

În sfârşit, din sfera aceleiaşi zeiţe lipsite de simţul vederii a fost numit să-i conducă pe discipolii zeului luminii - Apollo - domnul Z4 (de fapt, pentru precizie lingvistică, SZ4). Acesta are marele avantaj de a fi în mod programatic ignorant în domeniul pe care este pus să îl conducă.

Oricum ecuaţia medicinei româneşti a devenit atât de complicată, încât credem că Descartes, Gauss, Fermat, de Boole sau Einstein nu i-ar putea găsi vreo rezolvare.

Poate că nodul gordian al amânărilor, indolenţei, nepăsării, sferturilor de măsură care ţin loc de reformă medicală ar putea fi tăiat după o soluţie de tip Alexandru Macedon, dacă noul ministru ar înlocui tocitul bisturiu al obedienţei medicale cu sabia temutei zeiţe a justiţiei.

Evident, nu cred în minuni, tot aşa cum, ca un simpatizant constant al purităţii matematicii, ştiu cu certitudine că nici un ignorant şi nici un prost nu va descoperi din întâmplare nici algoritmii şi nici soluţiile unei ecuaţii, oricât de simple ar fi aceasta. Cu atât mai puţin ecuaţia sănătăţii din care lipsesc valorile decisive ale competenţei ascuţimii spiritului şi bunei intenţii.

Algoritmii politici ai Sănătăţii la nivelul Ministerului rămân dureri care se succed periodic, ruinând şi măcinând prea slăbitul organism al sistemului sanitar. Care din dureri va fi cea fatală?

*)Cuvântul Algoritm provine din Latina medievală de la numele unui matematician arab din sec. al X-lea - Al-Khuaresmi.

Infomedica, iulie 1998

Trista toamnă a medicinei româneşti

 

După o vară nefericită şi plină de nerealizări pentru medicina românească, anotimpul de bilanţ al toamnei nu poate fi decât unul mai tragic ca oricând. O rectificare năroadă a unui buget ilustrând sărăcia lucie a unei societăţi în care nepăsarea şi impotenţa clasei politice ating cote inimaginabile de indiferenţă a împins-o şi mai departe în calvar.

Întotdeauna am crezut că medicina trebuie să rămână departe de sfera conjuncturală, agresivă şi deseori meschină a politicului, pentru că sănătatea, viaţa şi speranţa sunt valori fundamentale ale fiinţei umane, care nu pot avea culoare de grup şi nu pot aparţine unei părţi sau alteia ale unei naţiuni. Nu-mi pot închipui medicul ca profesionist vocaţional şi ca sacerdot vânzându-şi sufletul şi credinţa pe arginţii calpi ai puterii.

Şi totuşi, asistăm la un spectacol halucinant şi stupid în care guverne cad şi miniştri sunt schimbaţi pentru că nu ştiu cui nu-i place că unul apare prea des la televizor şi spune că altul nu face nimic (altul chiar nu face nimic!) sau pentru că nu ştiu cine vrea să înveţe chineza în maghiară şi designul în limba rromă. Un spectacol în care presa urlă ca din gură de şarpe că nu poate fi scumpit alcoolul şi tutunul (oricum ruşinos de ieftine într-o lume care a înţeles de mult că individul trebuie apărat chiar şi de el însuşi prin orice mijloace), că e o crimă naţională să fie mai mulţi bani pentru sănătate şi pentru învăţământ. Negustorii de ţigări şi vodcă şi casele de jocuri care varsă stipendii în casieriile „moralelor“ redacţii şi în buzunarele imaculaţilor ziarişti trebuie, nu-i aşa, apărate cu orice preţ de nişte finanţişti care şi ei îşi au faliţii lor pe care nu-i pot deranja: mari mafioţi privaţi şi uriaşi mafioţi - regii autonome - cărora nu le pot lua partea leului.

Iar medicina, ce aşteaptă medicina în toamna lui ’98? De fapt, de la cine ar putea aştepta? De la un parlament interesat doar de propriile venituri, care-şi votează zeci de miliarde de lei ca măriri de salariu după ce cu dispreţ suveran în primăvară au refuzat creşterea măcar şi cu cinci procente a salariilor corpului medical. De la nişte parlamentari aflaţi în eternă campanie electorală, întreruptă doar de afaceri oneroase sau scandaluri macabre, oameni grei cu dosare pe la comitete centrale, pe la securitate, pe la servicii străine de informaţii, pe la Parchet sau pur şi simplu pe la spitale de psihiatrie. De la un minister al sănătăţii bântuit de miniştri pe picior de plecare, care declară programatic că nu ştiu nimic, că nu vor face nimic, că nu-i vor lăsa nici pe alţii să facă nimic, dar oricum, dacă clientela lor politică poate pune mâna pe un comision gras, pe un post de conducere, pe o comandă din banii Băncii Mondiale, se declară mulţumiţi oricât de români sau de maghiari ar fi, oriunde mai la stânga sau mai la dreapta ar fi în coaliţie. Directorii şi aşa-zişii consilieri şi specialişti sunt schimbaţi pentru că propun aberaţii şi apoi rechemaţi pentru a le pune în practică de miniştri şi secretari de stat care din management nu au înţeles decât că trebuie să facă tot mai pompoase titulaturile şi titlurile unor hârtii măzgălite cu aberaţii care ţin loc de gândire şi perspectivă. Despre morală şi legalitate nu mai poate fi de mult vorba. Corpul medical şi Colegiul Medicilor nu sunt şi n-au fost niciodată partenerii de discuţie ai ministerului, ci cel mai adesea umbrele de vreme rea sau pur şi simplu ţinte ale discursului politicianist. De la direcţiile sanitare devenite cimitire de elefanţi care scapă de pensionare pentru că, nu-i aşa, au funcţii de conducere, circoteci de diletanţi pe care clientelismul politic îi împinge pe prima scenă a câte unui judeţ sau municipiu provincial sau scene ocazionale pentru persoane credule şi nevinovate, care se văd lipsite de orice mijloace materiale şi financiare şi sunt blocate în plus de telefoane talibanice, gerontocratice, pediste, liberale, nepotiste, familiale sau sereiste în orice decizie bună sau proastă pe care ar încerca să o ia. Direcţiile spitalelor şi aşa-zişii lor directori-manageri stau şi mai rău strivite între pretenţiile şi deciziile aberante ale comunist-centralizatelor direcţii sanitare, mulţimea creditorilor care-şi flutură facturile neonorate şi sutele de bolnavi care asaltează ca pe o redută a ultimei speranţe porţile spitalului.

Dar cui îi pasă? Toamna vremelnică şi tristă se aşterne peste medicina românească aflată sau adusă în cea mai cenuşie perioadă din ultimul deceniu. Ca într-un vis urât, versul arghezian al anului 1998 sună răsturnat: niciodată toamna n-a fost mai urâtă.

P.S. La ora când aceste rânduri erau deja trimise spre revistă, ministrul sănătăţii informează chinuit mass-media (se pare că se pricepe la fel de bine la limba română ca şi la problemele medicinei româneşti) în mai noua limbă multiculturală că sunt prea mulţi medici şi personal sanitar şi că salariile mizerabile pe care aceşti nefericiţi le primesc (sau ar trebui să le primească) vor fi şi mai mizerabile. Acesta nu este un motiv pentru domnia sa să se retragă de la guvernare (să-şi dea demisia) aşa cum ar fi neînfiinţarea învăţământului universitar inutil la dracu’n praznic. Una este să fii în România personal medical şi cu totul altceva minoritar. Chestiune de obraz gros (vastagbürø) domnule Haidu Gabor!

Infomedica, septembrie 1998

Medicii şi cealaltă faţă a României

Acum mai bine de 2000 de ani, una dintre cele mai strălucite minţi ale Antichităţii spunea că nu există democraţie fără pâine. Este o temă de meditaţie pentru oricare dintre slujitorii lui Hipocrat. Medicul este nu doar un vindecător al trupului sau al minţii celui aflat în impas şi în confruntare cu boala. El este şi nu poate fi altceva decât un important personaj social care se implică direct şi indirect în menţinerea homeostaziei şi vitalităţii acestuia.

De mai multe ori chiar în această pagină am afirmat, iată, necesitatea ca medicului să i se recunoască formal şi informal statutul de covârşitoare importanţă pe care îl are în structura socială. Scriu aceste rânduri în momentul în care încă o dată forţa dreptului este înlocuită cu dreptul forţei în cererile pe care un grup social sau altul le formulează.

Printr-un tragic paradox, medicul nu-şi poate formula, pe mereu agitatul fundal socio-politic, între huiduielile, lozincile şi urletele unor „sindicalişti“ şi sforăitoarele şi gomoasele discursuri politicianiste, nici măcar elementarele sale drepturi. Atunci când există oricât de timide formulări, reacţia este promptă: conştiinţa profesională, jurământul hipocratic, dăruirea faţă de semeni etc., etc. sunt evocate şi demonetizate pentru a-l reduce din nou la tăcere.

Aceste rânduri, în al zecelea an după prăbuşirea unei dictaturi monstruoase, care pur şi simplu şi-a permis demonizarea medicilor, vin să constate că lucrurile se schimbă imperceptibil atunci când este vorba de mentalităţi.

Nimeni nu are curajul să vorbească deschis despre problemele medicului şi ale medicinei româneşti ţinute în iluzia unor bugete mincinoase, mereu mai sărace, şi apoi aruncate în grija economică a unor instituţii (Casele de Asigurări) cărora li se cere un efort sisific, imposibil pentru un nou-născut, în a susţine financiar, chiar şi la nivelul supravieţuirii, sistemul.

Nu poate exista reformă fără resurse, şi este cu atât mai crud să afli că tembelismul unor funcţionari, pe care nimeni, niciodată în România, nu îi trage la răspundere, distruge bruma de sprijin pe care organismele internaţionale o putea oferi.

Cine şi în ce fel mai poate conduce sau orienta reforma în medicina românească?

Un minister, rămas împietrit în structuri staliniste autentice, în care liderii de decizie vorbesc la propriu, dar mai ales la figurat limbi diferite, fără ca cineva să sesizeze absurdul situaţiei?

Comisiile de specialitate ale Parlamentului, în care lupta „algoritmică“ face să curgă invective şi avertismente care nu mai au nimic comun cu nobila profesiune a medicului?

Colegiul Medicilor, sufocat de cutia Pandorei, care i-a fost pusă în braţe, fără a i se da şi forţa deciziei, sau mijloacele acţiunii finalizate?

Camera Confederativă, rămasă mereu în stadiul de proiect social şi în lipsă de autoritate atât timp cât liderii nu-şi clarifică opţiunile şi nu-şi democratizează structurile?

Încotro să se îndrepte medicul român, şi mai ales tânărul medic român, pentru a putea să spere într-un mai bine, sau măcar într-un normal?

Scriu aceste rânduri la abia câteva ore după ce neamul acesta atât de binecuvântat şi de nefericit a mai trecut printr-o grea şi împovărătoare experienţă socială.

Am convingerea, după ce am văzut sute de medici participând la un marş care a arătat lumii întregi că mai există şi o altă faţă a României, că timpul acesta trebuie să fie ce al implicării politice.

Infomedica, ianuarie 1999

Rezident în ţara nimănui

În urmă cu mulţi ani, când nebunia ceauşistă nu atinsese culmile demolatoare pe care le-am cunoscut cu toţii, vizitând spitalul dezafectat „Pantelimon“, transformat în depozit de sticle şi conserve (aflat acolo unde acum se află un complex hotelier), am citit pe o placă de marmură o inscripţie absolut uimitoare: „Acest spital a fost deschis prin grija statului român în noiembrie 1897, avându-l drept şef de servici pe strălucitul rezident al spitalelor din Paris, Dr. Gheorghe Marinescu“. Nouă ani mai târziu, tânărul profesor devenea membru al Academiei. Textul plăcii comemorative mi-a venit brusc în minte în zilele prea devreme fierbinţi ale acestei veri, în care medicii rezidenţi din România au fost nevoiţi să se umilească pentru a-şi primi mizerabilele salarii, în faţa Ministerului Sănătăţii şi a Guvernului României, unde funcţionari îmbuibaţi şi nepăsători sau doar pur şi simplu de o incompetenţă vecină cu debilitatea mintală i-au uitat. I-au uitat aşa cum uiţi un obiect inutil. Consecinţa greu de imaginat a fost că aceşti oameni tineri care reprezintă speranţa şi viitorul medicinei româneşti au rămas din luna aprilie, adică o sută de zile, fără bani de mâncare, de transport, de chirie, ba chiar fără bani de medicamente. Guvernanţii ridică amabil din umeri: „Nu sunteţi cuprinşi în fila de plan bugetar“. Parlamentarii dau a lehamite din mână: „Nu există un text de lege pentru amărâţii de rezidenţi“. Miniştrii se întrec în declaraţii: „Altul este de vină, dar o s-o rezolvăm“. Toţi sunt de acord: nu ei trebuie să plătească şi, chiar dacă ar trebui, nu ar avea de unde. Pare o lume desprinsă direct din Kafka sau din Eugen Ionescu, în care absurdul este depăşit doar de ridicol. Un medic rezident este o valoare potenţială extraordinară în care investiţia se însuteşte fără nici un risc. Că este aşa o dovedeşte cel mai pragmatic sistem medical din lume - cel american - care investeşte în mii de medici care nu vor practica niciodată în America două mii şi ceva de dolari pe lună, timp de trei, patru sau cinci ani, doar pentru luxul de a încerca să-i recruteze pe cei mai buni. Franţa, ţara cu cel mai bun sistem medical din lume, conform recent publicatului raport OMS, îşi permite să ofere formare şi salarii unui număr de câteva mii de rezidenţi din lumea întreagă cărora le pune doar condiţia de a reuşi la concurs. România însă, ţara aflată abia într-o ruşinoasă poziţie nouăzeci şi nouă în acelaşi raport OMS evocat anterior, după Albania, Bulgaria şi ţări din continentul african, îşi tratează rezidenţii ca pe nişte cetăţeni de rangul al doilea, îi priveşte în cel mai pur stil comunist, ca pe o povară, ca pe nişte profitori ai sistemului, care au dorinţa de a deveni specialişti într-un domeniu atât de delicat cum este cel al medicinei. De altfel, nu mai este un secret că, în România, a fi specialist în ceva este deja un lucru periculos. Se întreabă cei care ne conduc, într-o ticăloasă retorică electorală: „De ce pleacă tinerii din România? De ce îşi caută norocul aiurea atâtea mii de oameni care au reuşit să depăşească cenuşiul mediocrităţii?“ Răspunsul dintâi este: pentru a nu mai fi umiliţi. Pentru că nimic nu este mai cumplit decât să te umilească ai tăi, cei care ar trebui să te apere şi să te protejeze, să te ajute să devii. Doar nebunul aruncă mărgăritare la porci şi doar prostul îşi vinde viitorul pe prezent.

Trăim într-o ţară în care nimeni nu răspunde pentru nimic, în care grosimea obrazului se măsoară cu metrul şi nesimţirea ţine loc de management. Şi totuşi, trebuie să se găsească cineva care să le ceară iertare acestor doctori tineri a căror singură vină este aceea că au promovat un concurs şi că vor să-şi sacrifice timpul pentru viitorul medicinei româneşti. Până atunci, în numele celor care sunt incapabili să-şi asume incredibila obtuzie şi indiferenţă de care au dat dovadă, îţi cer iertare, mai tinere coleg rezident.

Infomedica, iunie 2000