PSIHOPATOLOGIE

Semnificaţia adaptativă a depresiei omeneşti

 Adaptive significance of human depression

First published: 18 iunie 2018

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/Psih.53.2.2018.1785

Abstract

The article focuses on the characteristics of depression from the cultural evolutionary perspective. The psychopathological depression is conceived as derived from the normal manifestations of depression, which have an adaptive role in grieving, failure and various losses. The significance of the inhibited withdrawal in depression is to allow collectedness, recovery and reorganisation for a person with an “existentially amputated” psyche. It is believed that the models proposed by the classical evolutionary theory – such as submission, energetic recovery etc. – must be completed with the interpretation of human psyche characteristics.

Keywords
depression, evolutionary psychopathology, antropology

Rezumat

Articolul abordează specificul depresiei omeneşti din perspectivă evoluţionist-culturală. Depresia psihopatologică e concepută ca derivând din manifestările normale ale depresiei, ce apare cu sens adaptativ în doliu, eşec şi diverse pierderi. Semnificaţia episodului de retragere inhibată a depresiei ar fi cea de a permite o reculegere, refacere şi reorganizare pentru o persoană cu un psihism „amputat existenţial“. Se consideră că modelele avansate de doctrina evoluţionistă clasică, ce fac apel la psihobiologie – aşa cum ar fi sumisiunea, refacerea energetică etc. –, se cer completate cu o interpretare a specificului psihismului uman. 

Termenul de depresie l-a înlocuit, în secolul al XIX-lea, când s-a constituit semiologia psihiatrică, pe cel de melancolie, utilizat încă din Antichitatea greco-romană(1). În perioada elenistă, în cadrul medicinei hipocratico-galenice a celor patru umori, melancolia desemna atât unul dintre cele patru temperamente – alături de cel sangvinic, coleric şi flegmatic –, cât şi o tulburare maladivă constând în tristeţe anxioasă, însoţită de inhibiţie sau agitaţie, eventual de idei de persecuţie(2).

În Renaşterea europeană, conceptul de melancolie este reactivat, în ambele sale sensuri. În mod deosebit, temperamentul melancolic a prezentat un interes special. În Florenţa condusă de familia Medici, Marsilio Ficino, conducătorul Academiei Platoniciene, interpretează temperamentul melancolic din perspectiva tipologiei zodiacale, în cadrul căreia el s-ar conjuga cu planeta Saturn (3). Melancolicul saturnian – cu care Ficino se identifică, după opinia lui Culianu – are nu doar caracteristicile tradiţionale ale melancoliei (e slab, sumbru, stângaci, fără vlagă) ci, în plus, are şi o specială propensiune spre contemplare metafizică, raţionament abstract şi creativitate teoretică. Interpretarea lui Ficino, reluată de Agrippa von Nettesheim şi concretizată în gravurile cu titlul Melancolia ale lui Dürer, au stat la baza asocierii dintre această predispoziţie sufletească şi înţelepciune, în sensul meditaţiei Eclesiastului: „Toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt“.

O a doua secvenţă postrenascentistă se referă la ampla elaborare a lui Richard Burton, intitulată „Anatomia melancoliei“(4). Discursul autorului britanic ne poartă prin toate ungherele sufletului omenesc; desigur, în tonalitatea minoră a unor culori întunecate. Melancolia apare acum ca fiind mai mult decât o boală sau un temperament; ea este o dimensiune structurală a existenţei omeneşti zilnice, îndreptăţind zicala „cine a suferit mult a trăit mult“. Orientarea spre înţelepciune nu e neglijată nici de Burton, ca un fel de replică la Moriae Encomium a lui Erasmus, care se desfăşoară într-o atmosferă veselă, ludică, chiar euforică, hipomaniacală(5).

În secolul al XIX-lea, depresia a devenit în mod oficial un sindrom psihopatologic, fiind conjugată cu mania în cadrul bolii maniaco-depresive, boală clasificată de Kraepelin ca una dintre cele două psihoze endogene, alături de schizofrenie. La începutul secolului XX se reia meditaţia asupra corelaţiei depresiei medico-psihiatrice cu cea normală; dar acum nu atât din perspectivă caracterologică, ci din cea a episodului depresiei reactive. Aceasta este inclusă în „reacţiile comprehensiv anormale“ ale lui Jaspers(6). Un doliu foarte intens şi prelungit, deşi este comprehensibil, e dezadaptativ. Accentul fiind pus pe comprehensibilitatea empatică, viziunea lui Jaspers nu deschide însă, automat, calea spre semnificaţia trăirilor. Astfel încât la întrebarea „de ce e omul trist când pierde pe cineva drag?“, răspunsul firesc de acum 100 de ani ar fi fost „pentru că aşa e natura umană“. Pe de altă parte, depresia e comentată la începutul secolului XX de psihanaliza lui Freud ca un fel de „mecanism de apărare“; cu ideea că pierderea unei fiinţe de ataşament – adică doliul – este o situaţie care se cere „metabolizată“. Intuiţia freudiană se corelează cu sensul adaptativ al conduitei de doliu, pe care-l va revendica ulterior evoluţionismul.

Finalul secolului XX a condus la o analiză nuanţată a condiţiilor psihosociale care favorizează depresia de intensitate clinică, evantai în care se înscriu pierderile, eşecurile, epuizările, dar şi vulnerabilitatea de fond şi circumstanţială, condiţionată de reducerea reţelei de suport social(7). Secolul XXI a adus în discuţie perspectiva evoluţionistă în psihologie şi psihopatologie. Conform acestei doctrine, psihopatologia derivă din manifestarea disfuncţională a unor structuri psihoantropologice adaptative, care, dată fiind valoarea lor pentru individ şi specie, sunt selecţionate şi transmise transgeneraţional. Transmiterea se realizează prin moduli psihocerebrali, care sunt suportul unor disponibilităţi de raportare adecvată, în anumite tipuri de împrejurări existenţiale. Aşa ar fi anxietatea în condiţiile unei ambianţe periculoase, fuga în faţa unei ameninţări serioase, sumisiunea în raport cu un agresor care se impune. Psihopatologia ar consta dintr-o manifestare simplificată şi rigidă a acestor disponibilităţi, în lipsa unei solicitări corespunzătoare. Structura funcţională adaptativă latentă – în cazul de faţă, cea a retragerii inhibate de tip pasiv – se autonomizează, manifestându-se ca sindrom psihopatologic. Ea acaparează întreg psihismul, conducând la o stare maladivă dezadaptativă. Depresia umană s-ar înscrie şi ea în această schemă(8,9,10,11,12).

Evoluţionismul a încercat să găsească în lumea biologică echivalenţe adaptative pentru retragerea inhibată care se manifestă în depresia umană. Hibernarea e destul de sugestivă, ca răspuns la reducerea resurselor şi la alte adversităţi bioclimaterice. Dar ea e puţin aplicabilă la om, eventual doar în depresia sezonieră. Inhibiţia şi evitarea solicitărilor mai sunt adaptative pentru situaţia injuriilor corporale şi a bolilor, deşi şi această semnificaţie pare secundară în antropologie. Mulţi evoluţionişti au insistat asupra inhibiţiei submisive care rezultă din înfrângerea în confruntare, un astfel comportament inhibând agresivitatea. În aceeaşi direcţie a fost invocat „reflexul de moarte“ („Totstellreflex“) din biologie, şi faptul că prădătorii – cu mici excepţii – nu mănâncă animale moarte. Dar acest model comportamental pare să intervină în psihologia umană – aşa cum atrăgea atenţia Kraetschmer în 1920 – mai ales pentru a atrage compasiune şi îngrijire din partea celorlalţi; mecanism care ar sta la baza manifestărilor conversive, şi nu a celor depresive(13-19).

Mecanismele adaptative şi structurile funcţionale care le susţin nu pot fi transpuse automat din plan biologic – chiar din cel al mamiferelor superioare – la om. E necesar să se descifreze prezenţa şi manifestarea acestora la nivelul psihismului specific uman. Or, aceasta presupune luarea în considerare a lui Homo sapiens de după „revoluţia cognitivă“ din urmă cu 70000 deani, care a instituit limbajul narativ şi vizarea transcendenţei prin mit. Şi, mai ales, cea a omului cultural, de după revoluţia agricolă, care l-a fixat în aşezări cu structuri sociale ierarhizate şi polarizate între o zonă intimă şi una publică(20).

Un model semnificativ în această direcţie este reacţia de doliu.

Similitudinea dintre depresia patologică şi reacţia normală de doliu a fost remarcată de mult timp. Şi, aşa cum s-a menţionat, Freud a comentat-o în cadrul psihanalizei. Dar doliul uman nu are echivalent în biologie. El presupune un psihism capabil de metareprezentări, de cultul strămoşilor şi de invocarea zeilor. Când moare o persoană a tribului sau a comunităţii, în eveniment nu e implicat doar partenerul. Ritualul înmormântării priveşte întregul grup familial şi de cunoştinţe. Întreaga reţea socială a defunctului vine pentru a-l petrece pe ultimul drum. Iar decedatul va rămâne în memoria acestora, la fel cum mormântul său rămâne în cimitir. În măsura în care este vorba despre o personalitate marcantă, ea va continua să fie prezentă în cronici şi biografii. În sfârşit, cu ocazia înmormântării sunt invocaţi zeii comunităţii şi legenda mitică ce susţine ritualul sacral. Prin toate aceste aspecte, condiţia biologică e transgresată.

Cu ocazia morţii şi a înmormântării cuiva, desigur că cele mai afectate sunt persoanele din cercul intim de ataşament: partenerul de viaţă, părinţii, copiii. Aceştia sunt cei care vor purta, un timp, doliu după cel decedat. Condiţie respectată de comunitate, care are definit în structura funcţionării sale un astfel de statut şi rol social. Din perspectivă subiectivă, intervine la acest nivel un alt specific al psihismului uman, corelat modelului special de ataşament care se dezvoltă pe parcursul antropogenezei.

Ataşamentul e caracteristic tuturor mamiferelor. În cazul omului – care are o transmitere genetică de tip K, cu puţini urmaşi şi investisment parental pronunţat – se impune ca o caracteristică, naşterea prematură, datorată creşterii exponenţiale a creierului (capului) şi poziţiei bipede a mamei; astfel, o mare parte a maturării cerebrale se petrece în condiţiile extrauterine ale maternităţii şi contactelor strânse cu părinţii educatori. Prezenţa proximă şi permanentă, formatoare, a psihismului matern, este în consecinţă introjectată în însăşi structura psihismului copilului, în instanţa pe care Bowlby a numit-o „internal working model“. Persoana de ataşament este prezentă în mintea copilului, chiar când ea nu e prezentă fizic. Modelul ontogenetic formator al ataşamentului infantil se reia în ataşamentul faţă de partener al adultului. Max Scheler spunea că, în cazul dragostei, cele două euri se interpătrund într-o comuniune duală, sporindu-se unul pe altul.

În aceste condiţii, pierderea unei persoane de ataşament conduce la o „amputare existenţială“. La fel ca în cazul unei răni care afectează corporalitatea, e nevoie de o perioadă de refacere a defectului psihologic astfel instalat, timp în care solicitarea trebuie să fie redusă, mai ales în plan interpersonal. Perioada e necesară mai ales pentru ca persoana să-şi poată metaboliza trecutul şi reintegra, într-o nouă formulă, istoria existenţei sale duale cu partenerul.

Cu tot specificul antropologic menţionat al depresiei de doliu, ideea evoluţionistă privitoare la preexistenţa şi utilizarea unei structuri funcţionale adaptative a depresiei poate fi menţinută. Trăirea depresiei, cu ansamblul manifestărilor sale comportamentale şi subiective, nu este o creaţie ab novo care se petrece odată cu acest eveniment, ci se poate considera că o „structură funcţională general‑adaptativă a depresiei“ este apelată, adusă în primplan şi utilizată. În condiţiile menţionate, modulul depresiv se impregnează cu specificul situaţiei de doliu.

O altă condiţie a existenţei umane care poate fi pusă în relaţie comprehensibilă cu depresia este eşecul.

O primă variantă, care ar putea fi corelată cu manifestările psihobiologice, este înfrângerea într-o confruntare. În biologie, aceasta conduce la o sumisiune inhibată. S-a menţionat deja că psihopatologia evoluţionistă s-a străduit să facă o apropiere între situaţia sumisiunii şi depresie. Această apropiere este însă exterioară şi superficială, destul de puţin acoperită simptomatologic şi neadecvată fenomenologic. În depresia umană nucleară, subiectul nu se simte supus şi dependent de altul/alţii. El e rupt de prezent, de prezenţa la lume, manifestând o retragere socială, cu refuzul contactului şi cu repliere pe sine. Depresivul autentic, chiar şi în normalitate, nu mai doreşte să întâlnească alţi oameni, de care se simte deranjat. Ceea ce e cu totul altceva decât condiţia sumisiunii. Totuşi, în cazul depresiei consecutive unei înfrângeri într-o confruntare, poate apărea o trăire relaţională. Dar aceasta e corelată sentimentului de umilire şi ruşine creat de o astfel conjunctură, şi nu depresiei propriu zise. Victoria – mai ales în confruntările din spaţiul public şi în mod eminent în cele militare – se articulează cu gloria şi cu sentimentul creşterii stimei de sine. Înfrângerea induce, la polul opus, scăderea stimei de sine şi desconsiderarea publică, eventual dispreţ, oprobriu, înjosire. Consecutiv, poate să apară un sentiment senzitiv de relaţie, cu impresia de a fi în centrul unui comentariu public nefavorabil. Dar acest aspect e distinct de trăirea propriu-zisă a depresiei.

Menţionatul sindrom senzitiv relaţional este de altfel aproape specific situaţiilor sociale în care subiectul îşi pierde onoarea sau o poziţie socială înaltă care susţine un respect public special. În aceste împrejurări, el se simte devalorizat atât în faţa propriilor ochi, cât şi în ai altora. De unde impresia că e privit cu insistenţă şi în mod dispreţuitor, că alţii râd şi îşi bat joc de el(21). Împrejurarea dezonoarei publice e însoţită de trăiri negative, inclusiv depresie. Ea conduce frecvent la ideaţie suicidală şi chiar la suicid realizat. Iar în unele împrejurări sinuciderea de onoare este chiar ritualizată. Dar trăirea negativă consecutivă pierderii onoarei se îndepărtează de varianta standard a depresiei, care se prezintă ca o „stare“ prelungită de inhibiţie, cu repliere pe sine şi dezinteres faţă de cei din jur.

Depresia propriu-zisă se poate instala în urma unui eşec, adică a neîmplinirii unui proiect a cărui realizare subiectul şi-l dorea. Proiect în care el investeşte afectivitate, energie, resurse şi timp, crezând şi sperând că va ajunge la un rezultat pozitiv. Un astfel de eşec este mai puţin corelat cu un eveniment exterior sesizabil de cei din jur, care nu cunosc proiectele, dorinţele şi expectaţiile intime ale subiectului. Uneori, reacţia la eşec se manifestă tocmai în condiţiile în care din punct de vedere evenimenţial „nu se întâmplă nimic“. Adică nu se împlineşte obiectivul proiectului care ar fi schimbat ceva din fenomenalitatea vieţii sociale. Fiind rezultatul unei investiţii psihoafective prelungite, reacţia depresivă după eşec se petrece, de asemenea, într-un plan profund şi este mai durabilă. La fel ca în cazul pierderii unei persoane de ataşament, retragerea inhibată consecutivă eşecului are un sens adaptativ. Ea este necesară şi utilă nu doar pentru ca subiectul să se acomodeze cu noua situaţie, să se împace cu ea. Şi nici doar pentru a-şi reface energiile consumate. Deşi contează şi aceste aspecte, în acest sens s-a descris o depresie de epuizare. Esenţial este faptul de a-şi acorda un răgaz pentru analiza celor petrecute, în vederea unei reculegeri şi reorganizări, pentru a se putea lansa într-un nou proiect de durată, pe o nouă direcţie, pe un nou drum de viaţă, cu mai mari şanse de realizare. Fără retragerea inhibată şi replierea pe sine a perioadei depresive, existenţa personală devine lipsită de un teren solid, pentru relansări în urma eşecurilor. Depresia este deci utilă adaptativ.

O persoană poate trăi diverse tipuri de eşecuri. Poate fi vorba despre un eşec în dragoste sau în căsătorie. Există eşecuri în afaceri şi diverse întreprinderi personale, în redactarea unui studiu sau în împlinirea unei creaţii artistice. Încrederea într-o altă persoană sau chiar într-o ideologie se poate încheia cu un eşec, lăsând un „gust amar în gură şi în suflet“. Bilanţurile existenţiale pot fi de împlinire sau de eşec. Toate aceste aspecte fac parte din trama existenţei cotidiene, fireşti, a oamenilor. De aceea, retragerea inhibată depresivă este un model adaptativ indispensabil.

Ideea – care a devenit un loc comun – că depresia se instalează după pierderi este, desigur, adevărată. Doliul se referă la pierderea unei persoane apropiate afectiv, de ataşament. Eşecul exprimă, ceva mai paradoxal, pierderea a ceva ce subiectul dorea să obţină şi să posede, ca pe un bun al său, dar care nu a mai fost obţinut. Chiar şi persoana înfrântă într-o confruntare a pierdut ceva, un rezultat pozitiv. De altfel, în jocurile sportive care simulează tot felul de confruntări, situaţia chiar astfel este definită: pierderea partidei. Există, desigur, şi sensuri mai diverse ale înţelesului de pierdere, cum ar fi cel de pierdere a averii şi a bunurilor. Dar tot pierdere este şi cea a poziţiei sociale sau a onoarei, care a fost deja invocată. Apoi cineva îşi poate pierde „şansa de a...“ (faptul se referă la variate situaţii). Sau îşi pierde patria ori idealurile.

Pierderile sunt nu doar variate, ci şi fireşti în viaţa oamenilor, la fel ca eşecurile. În mod repetat, de-a lungul vieţii, oamenii tot pierd câte ceva, după cum şi câştigă. Ei trec prin multiple eşecuri şi împliniri. Depresia corelată pierderilor şi eşecurilor este exersată continuu, jucând rolul său adaptativ de-a lungul ciclurilor existenţei umane.

De aceea, în orice om se constituie, odată cu structurarea personalităţii, şi o structură funcţională adaptativă a depresiei, care este apelată şi pusă în funcţiune, ca un instrument necesar şi util, ori de câte ori e necesară o refacere sufletească cu sens. Desigur, acest instrument psihic aflat la dispoziţia fiecăruia se actualizează de fiecare dată într-o modalitate suplă, dimensionată în raport şi interconectată cu parametrii situaţiei care o apelează. Dar, ea preexistă ca o potenţă permanentă, ca un „organ psihic funcţional“ în fiecare din noi.

Condiţia psihopatologică distorsionează manifestarea acestei structuri funcţionale adaptative, la fel cum o distorsionează pe cea a anxietăţii, suspiciunii, euforiei sărbătoreşti ş.a.m.d. Aceşti „moduli psihoantropologici“ ajung acum să se manifeste autonom şi rigid, dediferenţiat şi intens, cu o spontaneitate care ignoră apelul situaţional comprehensibil, şi într-o variantă ce monopolizează viaţa psihică a persoanei în sens disfuncţional.

Psihopatologia evoluţionist‑culturală nu poate ignora specificul existenţei umane, apelând doar la modele biologice. Psihopatologia are nevoie de tot mai diversificate cunoştinţe de biochimie a creierului uman, dar şi de o transparentă descifrare fenomenologică a normalităţii acestui om cultural, cu toate caracteristicile pe care i le imprimă modernitatea. Om care suntem, de fapt, „noi“.

Fiecare dintre noi. 

Bibliografie

  1. Berrios GA. The history of mental symptoms. Cambridge University Press. 1996.
  2. Goodwin FK, Jamison KR. Manic Depressive Illness. Oxford University Press. 2007.
  3. Culianu IP. Eros şi Magie în Renaştere. 1484. Ed. Nemira 1994; Bucureşti.
  4. Richard Burton. Anatomia melancoliei. Ed. Herald 2016; Bucureşti.
  5. Erasmus. Elogiul nebuniei. Editura Ştiinţifică. 1959; Bucureşti.
  6. Jaspers K. Algemeine Psychopatologie. Ed. Springer. 1965; Berlin, 8 Aufl. 
  7. Lăzărescu M. Bazele psihopatologiei clinice. Ed. Academiei Române. 2010; Bucureşti.
  8. Buss DM. Evolutionary Psychology: the new science of the mind, second ed. Allyn and Bolton. 2004; Boston.
  9. Cartwright J. Evolution and Human Behaviour. Darwinian Perspectives on Human Nature. MacMillon. 2000; London.
  10. Cosmides BJ, Tooby L et al. The adapted mind. Evolutionary psychology and generation of culture. Oxford University Press. 1992; New York.
  11. Nesse RM. Evolutionary biology: a basic science for psychiatry. World Psychiatry. 2002; 1:7.
  12. Brüne M. Textbook of Evolutionary Psychiatry – The Origins of Psychopathology. Oxford University Press. 2008; New York.
  13. Lăzărescu M. Psihopatologia evoluţionistă şi depresia. Psihiatru.ro. 2009; 19(4): 22-27.
  14. Kinney DK, Tanaka M. An Evolutionary Hypothesis of Depression and its Symptoms. Adaptative value and risk factors. J Nerv Ment Dis. 2009; 197:561- 567.
  15. Nesse RM. Is depression an adaptation? Arch. Gen. Psychiatry. 2000;57:14-20
  16. Wolpert L. Malignant Sadness. The Anatomy of Depression. Forber and Forber. 2001; London.
  17. Wilson DR, Cory GA. The Evolutionary Epidemiology of Mania and Depressia. The Edwin Mellan Press. 2007.
  18. Kretschmer E. Hysteria, Reflex and Instinct. Philosophical Library. 1923/1960; New York.
  19. Lăzărescu M. Tulburarea bipolară în perspectiva psihopatologiei. Doctrina evoluţionistă şi fenomenologia existenţialistă. Revista Română de Psihiatrie. 2011; nr. 1 şi nr. 2.
  20. Harari YH. Sapiens. Scurtă istorie a omenirii. Ed. Polirom. 2017; Iaşi.
  21. Lăzărescu M. Personalitatea evitantă şi fobia socială în corelaţia lor cu ruşinea. În: Aurel Nireşteanu (Ed.) Persoana umană, model de diversitate antropologică. Ed. University Press. 2017; Tg. Mureş

Articole din ediţiile anterioare

CERCETARE | Ediţia 4 51 / 2017

Factori sociodemografici implicaţi în evoluţia depresiei monitorizate în ambulatoriu

Daniela Glăvan, Bogdan Stănia, Mihail Cristian Pîrlog, Ion Udriștoiu

Tulburarea depresivă reprezintă azi una dintre cele mai importante patologii la nivel global, afectând nu doar sănătatea mintală a persoanei afecta...

08 ianuarie 2018
MANAGEMENT TERAPEUTIC | Ediţia 2 57 / 2019

Tratamentul farmacologic al depresiei post-stroke

Octavian Vasiliu, Ileana Marinescu, Daniel Vasile

Depresia post-AVC reprezintă o provocare pentru clinician, din cauza terenului biologic şi psihologic vulnerabil pe care trebuie să-l evalueze, a r...

24 iunie 2019
CASE REPORT | Ediţia 2 61 / 2020

Relaţia dintre trăsăturile de personalitate şi tulburările instinctului alimentar

Adrian-Adam Culici, Vlad Negrilă, Cătălina Giurgi-Oncu, Zsolt Popovici, Cristina Bredicean

Pacienţii cu tulburări de personalitate reprezintă o provocare pentru orice clinician, indiferent de experienţă, mai ales când aceştia prezintă şi ...

25 iunie 2020
CLINIC | Ediţia 4 51 / 2017

Depresia la vârsta a treia – aspecte clinice

Delia Marina Podea

Depresia la vârsta a treia, una dintre cele mai frecvente entități nosologice, este deseori subdiagnosticată și subtratată. Diagnosticul precoce și...

08 ianuarie 2018