Karl Jaspers, Sigmund Freud, Carl Gustav Jung, Jaques Lacan, Victor Frankl, Boris Cyrulnik, Axel Munthe, David H. Keller (science fiction), Oliver Sacks, Irvin Yalom, Theodore Isaac Rubin sunt doar câteva nume de psihiatri de reală notorietate dobândită şi prin activitatea lor de scriitori.
Investigând subiectul în spaţiul românesc, constat că şi în psihiatria românească există mulţi creatori de artă şi cultură. Printre aceştia merită a fi amintite numele şi creaţiile câtorva autori care au atins gradul excelenţei: Eduard Pamfil, Mircea Lăzărescu, Ion Vianu, Florin Tudose, Corneliu Mircea, Gavril Cornuţiu. Lista rămâne deschisă tuturor celorlalţi colegi nemenţionaţi încă…
EDUARD PAMFIL (1912-1994)
„Cine a fost, de fapt, ?”, se întreba dr. Doru Ogodescu în prefaţa volumului Jocul de-a geniul, volum hibrid de eseuri despre şi de Eduard Pamfil. Răspunsul complet îi aparţine Creatorului său. Răspunsul parţial am încercat să îl reconstituim în acest sinopsis, îmbucând rememorări, recuperări, rostiri ale celui care, fiind concomitent şi medic, savant, antropolog, dar şi filozof, poet, muzician, ne-a lăsat plini de cutremur şi uimire (precum o cere eticheta supuşilor împăratului din Ţara Soarelui Răsare), cu privirile aţintite pe urmele paşilor ideilor sale.
Eduard Pamfil s-a născut în 1912 la Geneva. A urmat Facultatea de Medicină la Cluj, după care a câştigat o bursă de neurologie şi apoi de psihiatrie în Franţa.
În 1962 ajunge la Timişoara, unde înfiinţează disciplina de psihiatrie, pe care o va conduce (cu o întrerupere de aproape opt ani) până la pensionarea sa, în 1977.
A fost luat în vizorul securităţii încă de la întoarcerea sa în ţară, în 1948, după un nou stagiu de specializare în psihiatrie la Paris. Originile sale (tatăl său fusese profesor universitar, iar mama, franţuzoaică), precum şi personalitatea sa flagrant originală au creat premisele unor bănuieli absurde de „legături cu străinătatea”.
În timpul profesoratului său la Facultatea de Medicină din Cluj (1956-1959) are loc evenimentul dramatic al arestării şi judecării sale în legătură cu manifestările studenţeşti din 24 ianuarie 1959, când este acuzat că a ţinut un discurs incitator şi duşmănos la adresa regimului comunist. Ţinut în arest aproximativ şapte luni, este eliberat în septembrie 1959 după două zile de proces, în urma căruia este condamnat cu suspendare. La proces, când a fost invitat de judecător să îşi exprime apărarea a declarat: „Nu am de spus nimic, fiindcă nimic din ce-am auzit nu mă priveşte. Personajul despre care s-a vorbit în acuzarea procurorului îmi este străin total.” Cu toate acestea, nu şi-a mai recăpătat postul de cadru didactic în Cluj, astfel că în martie 1960 a fost numit medic primar, apoi director al Spitalului‑Cămin de Copii Neuropsihiatrici Siret. Achitându-se cu mult succes de această însărcinare, este „iertat/reabilitat” şi revine în activitatea didactică în 1962, în calitate de profesor la IMF Timişoara, oraş pe care nu-l mai părăseşte până la decesul său în 1994.
Eduard Pamfil poate fi considerat creatorul Şcolii Româneşti de Psihiatrie Antropologică, în principal prin concepţia sa despre trionticitatea fiinţei umane (Persoană şi devenire), concepţie regăsită şi în cele două monografii de psihiatrie (Nevrozele, Psihozele).
În timpul vieţii, securitatea l-a considerat mereu „un element duşmănos”, fapt care reiese din documentele de urmărire, recent dezvăluite de dr. Mihai Ardelean.
Dar răspunsul poetului la aceste hărţuieli a fost pe măsură. Iată câteva versuri „duşmănoase”, cuprinse în volumul Am să fiu un trist albedo:
„…Şi numai poetul acela uitat / mai spera / că nu l-au văzut / imensele lente popoare de melci / şi oamenii de lut / cu ochii preascurşi din orbite / cu văzul pierdut… / Numai poetul acela ciudat şi pre-singur / putea să mai creadă în flori cu suflet pulsat. / Numai poetul acela ciudat / putea să mai creadă în flori / Numai poetul / putea să mai creadă.” (Şi numai poetul)
Alăturat lirismului său constituţional, contemporanii puteau remarca o uşurinţă şi o plăcere a jocului cu cuvintele şi conceptele. Cornel Ungureanu remarca: „Ştia să joace şi să se joace într-un tempo interior pe care îl descifrai cu greu”. Această caracteristică este cuprinsă în cartea de eseistică, dar şi de evocări ale apropiaţilor, publicată postum (1997) de doi editori, buni cunoscători ai spiritului pamfilian (dr. D. Ogodescu şi profesorul M. Lăzărescu).
Putem cunoaşte şi mai mult din gândurile înalte şi ritualul ideilor lui E. Pamfil citind Cartea cu Pamfil, volum care fixează în scris oralitatea prodigioasă a profesorului, recuperată de credinciosul Ion Anghel:
„Până la urmă cine a fost, de fapt, Eduard Pamfil? Noi credem că el a fost Micul prinţ al lui Saint-Exupéry, în versiune românească, cu care s-a identificat integral şi durabil.” (din prefaţa cărţii Eduard Pamfil sau Jocul de-a geniul)
MIRCEA LĂZĂRESCU
Mircea Lăzărescu s-a născut în 1939 la Lugoj. A urmat cursurile şcolii de medicină din Cluj, numită în acele timpuri IMF. Absolvă medicina în 1961, după care lucrează ca medic psihiatru la Pâclişa şi Săvârşin. În 1965 devine cadru didactic la IMF Timişoara, la catedra de psihiatrie condusă în acel timp de profesorul Pamfil. În 1983, la pensionarea acestuia, îi succedă la conducerea catedrei. În calitate de profesor universitar a condus catedra şi clinica de psihiatrie din Timişoara mai mult de 30 de ani. A fost primul preşedinte al Asociaţiei Române de Psihiatrie, înfiinţată imediat după Revoluţie (22 ianuarie 1990). Din 1993 este membru emerit al Academiei de Ştiinţe Medicale.
Este autor al unor importante lucrări de psihiatrie, psihopatologie, dar şi de antropologie filozofică, memorialistică, eseistică. Participă cu un entuziasm tineresc atât la manifestările ştiinţifice, cât şi la manifestările culturale, antropologice şi filozofice din ţară şi din străinătate.
Am început seria dialogurilor pe teme culturale cu profesorul Mircea Lăzărescu acum câţiva ani. De altfel, paginile acestei reviste au găzduit un interviu anterior, prilejuit de apariţia cărţii Gâlceava înţelepţilor în jurul timpului, dar şi de introducerea în structura acestei reviste a secţiunii Psihiatrie-Artă-Cultură, idee concepută în tandem cu profesorul Lăzărescu.
Doina Cozman: Observ, în anii din urmă, un apetit tot mai mare pentru scrieri nonpsihiatrice (expresia poate este improprie, dar vreau să fie una concentrată). De unde această „dedublare” a preocupărilor dumneavoastră?
Mircea Lăzărescu: Cărţile pe care le-am scris de-a lungul vieţii exprimă, am impresia, o parţială multiplicare a personalităţii mele. O parte din cele de psihopatologie au avut nu doar o orientare clinic psihiatrică, ci şi o deschidere antropologică, iar mai recent evoluţionist culturală… Între cărţile de memorialistică, doar prima e centrată pe profesia mea de psihiatru. Eseurile de antropologie culturală şi filosofică nu au trimiteri directe la psihopatologie.
DC: Aşa stând lucrurile, aţi putea comenta pe scurt istoria celor trei domenii.
ML: Desigur. Cartea Introducere în psihopatologia antropologică, publicată în 1989, încearcă să plaseze tulburările pe care le studiază psihiatria între coordonatele înţelegerii fenomenologice a persoanei umane (ca având o spaţio-temporalitate proprie) şi o structură identitară intenţional reflexivă, centrată de logos.
În Psihiatrie, sociologie, antropologie (2003), problematica clinico‑psihiatrică e pusă în balanţă cu condiţia de cetăţean a bolnavului psihic şi cu modelul fenomenologic de caz tipic exemplar.
De altfel, mi-am continuat ideile acestea în Psihopatologia psihozelor în perspectiva sinelui (2016), în care abordez „experimentul natural” al bolii psihice ca o situaţie care poate dezvălui aspecte constitutive ale psihismului uman, psihism care s-a construit în specificitatea sa în urma antropogenezei şi istoriei culturale. Toate aceste cărţi au la bază o largă cazuistică, cuprinsă într-un registru de cazuri de psihoze, adunate în 20 de ani şi urmărite alţi 20.
DC: În cărţile de memorialistică ne dezvăluiţi lumea dumneavoastră interioară?
ML: Da. Pe prima, Culorile nostalgiei (1998), am publicat-o când mă pregăteam să împlinesc 60 de ani, considerând că mi-am încheiat, în mare, cariera profesională. În ea am prezentat traiectoria mea de psihiatru într-o lume zbuciumată. Peste zece ani m-am gândit să sintetizez într-o replică petrecută între timp în profesie, folosindu-mă şi de notele unui jurnal pe care l-am instituit între timp. Am constatat că, pentru mine, în viaţa profesională nu se mai întâmplaseră multe lucruri. Aşa că în cartea pe care am publicat-o – Odiseu fara Ithaca – m-am concentrat pe unele călătorii profesionale, ca pretext pentru comentarea istoriei culturale a câtorva mari capitale europene. Iar în Idearul care a apărut anul acesta, care cuprinde o selecţie a notelor de jurnal dintre 2011 şi 2018, psihiatria nu mai e prezentă deloc. E vorba despre gânduri pe care mi le-am notat pe marginea lecturilor, a evenimentelor publice, a convorbirilor sau, pur şi simplu, degajate din fluxul ideativ, într-o perioadă de viaţă în care m-am preocupat şi de câţiva importanţi gânditori români.
DC: În ultima zonă, cea a eseurilor antropologic‑culturale şi filosofice afirmaţi că psihiatria lipseşte complet.
ML: Într-un fel, da, dacă e vorba direct despre psihiatria clinică. Dar rămâne o legătură indirectă. De exemplu, în Eseu despre fiinţele intermediare tratez despre eroii de naraţiune. Amintesc doar în treacăt că şi un om în carne şi oase poate ajunge în această condiţie, dacă alţii povestesc sau scriu despre el. Cam aşa se petrece şi cu pacienţii noştri când sunt transpuşi în foi de observaţie. Recent, în ultimii ani, când m-am concentrat asupra temei delirului, am reluat într-un fel această idee. Căci nu găsesc o definiţie mai adecvată pentru ideea (convingerea) delirantă decât transformarea subiectului într-un personaj de tip narativ, cuprins într-un scenariu aberant. Precum Don Quijote...
Apoi, în cartea Despre sărbători grădini şi logos, descriu pe larg condiţia sărbătorii umane, care reuneşte colectivitatea în petreceri vesele şi dezinhibate. Or, astfel de sărbători exprimă pregnant una dintre importantele feţe ale stării maniacale. Şi, dacă te gândeşti la acest lucru, nu poţi decât să te miri că şi în prezent DSM-5 ignoră dintre criteriile maniei hipersociabilitatea gregară…
ML: Apoi, în Gâlceava întelepţilor în jurul timpului… abordez contribuţia gânditorilor români la conturarea spiritualităţii occidentale de dinaintea ecloziunii postmodernismului. Problematica filozofică a timpului este un pretext de a-i reuni pe cei trei colegi de generaţie – Cioran, Noica şi Eliade – cu Heidegger, celebru în secolul XX prin lucrarea sa Fiinţă şi timp.
Privitor la cărţile pe care le-am scris despre cei trei „muschetari” români, nu pot decât să subliniez contribuţia semnificativă pe care o aduce opera lui Cioran la înţelegerea depersonalizării, prin dezvoltarea temei plictisului. Deoarece în ultimii ani înţeleg tot mai adânc importanţa antropogenezei şi istoriei culturale pentru conturarea psihismului omului actual (şi a psihopatologiei sale), atrag atenţia că în această direcţie opera lui Eliade e nepreţuită. De ar fi doar ideea sa despre echivalenţa între timpul derulării ritualului mitic şi timpul naraţiunii (inclusiv a celui literar) care susţine ipoteza, deja menţionată, privitoare la delir! Pe de altă parte, ideea lui Noica legată de „deveninţă” e extrem de fructuoasă pentru a înţelege autogenerativitatea psihismului uman în mijlocul elementului raţiunii.
Toate aceste idei se regăsesc în ultima mea lucrare despre psihopatologia evoluţionist‑culturală.
DC: Despre această nouă apariţie editorială vom discuta în curând.