Durerea este o experienţă universală umană, biologică, psihologică şi socială, pe care nu putem să o anticipăm sau să o evităm. Durerea ne semnalează că „e ceva în neregulă”, iar modul în care gestionăm acest semnal influenţează semnificativ calitatea vieţii. Astfel, când alegem să ignorăm ori să respingem anumite tipuri de suferinţă sau când recurgem la mecanisme de coping care minimizează pe termen scurt disconfortul, durerea se transformă în suferinţă copleşitoare ce se autoperpetuează.

Multe abordări terapeutice actuale care ţin de sănătatea mintală se focalizează pe schimbarea unor circumstanţe exterioare nedorite, a unor comportamente, a intensităţii suferinţei percepute de persoană, uneori în detrimentul găsirii unui sens al suferinţei. Insistând prea mult pe nevoia de schimbare, pierdem din vedere modul în care persoana percepe momentul de faţă şi alimentăm rezistenţa la schimbare. Marsha Linehan propune în acest sens o abordare comportamentală dialectică, adică axată pe echilibrul dintre acceptare şi schimbare, care încurajează persoanele să îşi dezvolte abilităţi de trăire şi gestionare eficientă a suferinţei şi frustrării. Această abordare descrie patru moduri în care persoanele răspund la durere:

  • rezolvarea de probleme – acceptarea situaţiei aşa cum este şi identificarea măsurilor de schimbare sau alinare a durerii;

  • modificarea emoţiilor – explorarea înţelesurilor situaţiei, căutarea elementelor pozitive din situaţie;

  • acceptarea şi „inversarea” minţii – recunosc realitatea ca atare; asta nu înseamnă că sunt de acord cu ce se întâmplă, nu înseamnă că îmi place, nu înseamnă că permit să continue lucrurile aşa cum sunt;

  • persistenţa în suferinţă – dacă persoana nu acceptă realitatea ca atare, se închide cercul vicios şi suferinţa iniţială se exacerbează.

De multe ori, negarea suferinţei sau îndepărtarea ei pe termen scurt dau persoanei senzaţia că e blocată într-un cerc vicios al repetării la nesfârşit a suferinţei. Abordarea dialectic‑comportamentală susţine că singurul mod eficient de a gestiona suferinţa este de a o accepta ca atare şi de a trece prin experienţa suferinţei. Potrivit acestei abordări, acceptarea radicală este una dintre abilităţile fundamentale pe care le putem învăţa. Aceasta înseamnă acceptare totală, la nivelul corpului, gândurilor, emoţiilor, renunţarea la lupta cu realitatea, la efortul de anihilare a situaţiilor nedorite. Acceptarea radicală susţine persoana să accepte:

  • realitatea – faptele din trecut sau din prezent sunt aşa cum sunt, indiferent dacă ne convin sau nu;

  • faptul că oricine are limite reale în capacitatea de a-şi influenţa viitorul;

  • faptul că durerea şi suferinţa au cauze;

  • faptul că viaţa are sens şi merită trăită aşa cum este, cu tot cu evenimente dureroase.

Acceptarea radicală NU înseamnă resemnare, pasivitate, rezistenţă la schimbare, acord cu evenimente nedorite sau aprobare a unor comportamente distructive; dimpotrivă – identificăm componente din realitate cu care nu suntem de acord, care nu ne convin. Acest concept NU înseamnă nici dragoste sau compasiune. Prin intermediul acceptării radicale renunţăm la reacţii distructive sau la emoţii negative intense atunci când realitatea nu e aşa cum vrem.

Schimbarea care însoţeşte acceptarea radicală apare când recunoaştem existenţa suferinţei şi, concomitent, recunoaştem că nu suntem de acord cu apariţia suferinţei. Respingerea realităţii nu conduce la schimbare, schimbarea necesită să înţelegem întâi ce dorim să schimbăm, iar obiectul schimbării reale este concret, real. Procesul schimbării este însoţit de durere sau de tristeţe temporară; refuzul acceptării radicale a acestor emoţii negative care pot apărea în procesul schimbării poate accentua suferinţa.

Dezvoltarea acceptării radicale este îngreunată de diverse obstacole: lipsa abilităţilor de a accepta evenimente dureroase, emoţiile negative intense asociate cu evenimentele dureroase sau convingerea că, dacă acceptăm un eveniment dureros, nu îl luăm suficient de în serios, aprobăm faptul că s-a petrecut sau nu facem nimic pentru a schimba impactul evenimentului ori a împiedica repetarea lui.

Toleranţa la frustrare şi disconfort emoţional se dezvoltă în conexiune cu abilitatea de acceptare radicală, fără a evalua sau judeca, a propriei persoane şi a situaţiei prezente. Acest tip de acceptare exclude aprobarea sau resemnarea. Aceste abilităţi sunt esenţiale pentru identificarea cu calm a situaţiilor care ne afectează, a consecinţelor acestora şi pentru selectarea eficientă a modalităţii de răspuns la situaţii stresante. În lipsa acestor abilităţi, situaţiile pot deveni copleşitoare, iar persoana tinde să evadeze din situaţie sau să oscileze între reacţii emoţionale contradictorii, intense.  

Vă invităm să descoperiţi mai jos o serie de abilităţi, definite de Marsha Linehan, care intervin în acceptarea radicală şi în schimbarea asociată acesteia şi sunt antrenate structurat în cadrul terapiei dialectice comportamentale.

Orizontal

4. Procesăm mental un singur lucru într-un anumit moment, iar aceasta previne „rătăcirea” proceselor mentale în reacţii emoţionale

6. Formulare în cuvinte a experienţei momentului prezent

7. Focalizare a atenţiei voluntare pe momentul prezent

8. Acceptarea procesului schimbării reale, cu diferenţierea între elementele care necesită a fi schimbate şi cele care nu pot sau nu are sens să fie schimbate, acceptarea unor strategii de rezolvare de probleme şi a unor scopuri eficiente, dar diferite de cele planificate/aşteptate

Vertical

1. Refuzul de a tolera prezentul sau de a face schimbări necesare, renunţarea, insistenţa de a controla ori de a „repara” orice situaţie

2. Prezenţă totală în acţiunea de acum

3. Descriem experienţe aşa cum sunt ele, nu în termeni evaluativi (bine/rău, dreptate/nedreptate)

5. Facem ce funcţionează, nu ce ne aşteptam să facem
tabel
Asset 1