Pentru o persoană care de peste jumătate de veac participă la manifestările practice şi teoretice ale psihiatriei din România – şi din Europa – subiectul identităţii profesionale a specialistului român în psihiatrie devine o amplă temă de meditaţie autobiografică. Referinţa la trecut e esenţială în acest caz, deoarece, pe măsură ce timpul a trecut, viitorul a devenit tot mai nebulos. Prin anii ‘70 ai secolului trecut se publicau multiple scenarii privitoare la felul în care va fi umanitatea în anii 2020. Azi, cred că puţini mai îndrăznesc să prognozeze viaţa în Europa peste patru ani.

Cât despre trecut, se poate vorbi şi în cunoştinţă de cauză, şi comparativ cu identitatea profesională a psihiatrilor de pe continent. Această privire retrospectivă nu apare însă, pentru cine o parcurge, în culori deosebit de roze. Deşi la începutul secolului XX au luat naştere pe teritoriul de azi al României câteva spitale de neuropsihiatrie în rând cu exigenţele vremilor respective şi, deşi am avut câteva personalităţi psihiatrice eminente, în polifonia medicinei şi a vieţii comunitare, psihiatria nu a cântat arii de prim tenor sau primadonă. Deoarece tradiţia corela psihiatria cu neurologia, aceasta din urmă a fost mai atractivă pentru personalităţile pregnante de la noi. Marinescu, deşi a avut studii remarcabile în domeniul histeriei, s-a impus în plan internaţional şi naţional ca neurolog, dând prestigiu acestei discipline, cu trimitere la creier, experimente şi anatomie patologică. Parhon, şi el la origine neuropsihiatru, a devenit faimos în ţară şi peste hotare ca endocrinolog. Psihiatria nu a fost promovată în ochii medicilor şi a comunităţii de nume cu rezonanţă similară cu a celor doi mai sus menţionaţi. Şi aceasta, chiar dacă un eminent psihiatru din Bucureşti, Tomescu, a ajuns pentru o perioadă apreciabilă ministru al sănătăţii. Plasarea în prim plan a neurologilor s-a impus ca o tradiţie, astfel încât după Al Doilea Război Mondial Institutul de Neurologie, condus de acad. Kreindler, a fost cel care a promovat studii şi a publicat cărţi în domeniul psihiatric al nevrozelor, care aproape ajunseseră să se reducă la unimodala „nevroză astenică“.

E posibil ca deficitul de prestigiu public al psihiatriei în perioada interbelică să se fi datorat şi absenţei în România a unei mişcări psihoterapeutice (psihanalitice în esenţă), consistente, care era destul de vie în alte ţări, inclusiv în cele derivate din Imperiul Austro-Ungar, ca Ungaria şi Cehoslovacia. Oricum, de la încetarea Primului Război Mondial şi până în 1955 nu s-a mai înfiinţat pe teritoriul ţării noastre nici un nou spital de psihiatrie (spre deosebire, de exemplu, de Cehoslovacia). Un caz deosebit, care se cere menţionat, este cel al Secţiei de Psihiatrie a Spitalului Unificat din Lugoj (dat în funcţiune imediat după Primul Război Mondial), care a fost una din foarte puţinele astfel de secţii din estul Europei. De la această secţie nu mai exista nici o instituţie psihiatrică până la Oradea, Târnăveni, Cluj, Sibiu şi (parţial) Craiova.

Dacă ar urma să luăm în considerare identitatea psihiatrului român în cea de a doua jumătate a secolului XX, am putea remarca cum ea creşte progresiv, din decadă în decadă, printr-o constituire oficială a reţelei de psihiatrie, îmbogăţindu-se cu noi valenţe. Astfel:

Între 1955 şi 1965 iau fiinţă aproximativ 70% din actualele instituţii spitaliceşti de psihiatrie din România în foste cazarme, conace, cămine, mănăstiri etc. Ulterior, vechile clădiri au fost desigur ameliorate şi amplificate.

Între 1965 şi 1975 iau naştere aproximativ 70% din actualele secţii de psihiatrie ale spitalelor unificate. Acestea sunt instituţii noi, care permit un dialog cu celelalte specialităţi şi reducerea stigmei. Dar plasarea majorităţii lor în spaţiile standardizate ale spitalelor generale nu a permis dezvoltarea atitudinilor şi activităţilor specifice, de psihosocioterapie de exemplu.

Între 1975 şi 1985 au luat fiinţă laboratoarele de sănătate mintală (LSM), în urma unui act normativ al MS din 1974. Normele prevedeau multiple activităţi psihiatrice comunitare, de prevenţie, depistare precoce, dispensarizare, reinserţie socio-profesională, colaborare cu medicii generalişti, măsuri antistigmă. Era prevăzută, de asemenea, înfiinţarea staţionarelor de zi, a ergoterapiei remunerate şi a socioterapiei recuperatorii. LSM-urile prevedeau normarea cu asistenţi sociali, psihologi, sociologi, jurişti, ergoterapeuţi. În acea perioadă a fost cultivată şi ideea sectorializării, a continuităţii activităţii între staţionar şi ambulator, a intervenţiei în comunitate, a legăturilor strânse cu medicii generalişti. S-au ţinut în România, până în 1986, trei conferinţe naţionale de psihiatrie socială.

Actul normativ din 1974 a oferit României o şansă la nivelul standardelor internaţionale ale vremii. LSM-urile erau însă prevăzute doar în oraşele universitare şi capitale de judeţ. De fapt, ele s-au înfiinţat amplu şi cu multiple funcţii, dar în puţine centre. Iar după 1985 activitatea a scăzut progresiv, din cauza lipsei de cadre. Ulterior, după 1990, s-au desfiinţat, progresiv, majoritatea celor care au funcţionat.

Încercările administrative făcute după anul 2000, cu ocazia intrării României în UE, de a reactiva funcţionalitatea LSM sub denumirea de centre de sănătate mintală (CSM), cu un program iniţial deosebit de ambiţios, nu au reuşit. Câteva centre de psihiatrie socială funcţionează totuşi, ca urmare a iniţiativei şi efortului unor echipe speciale.

Dacă în jurul anului 1980 cineva ar fi întrebat despre identitatea profesională a psihiatrilor români, s-ar fi putut răspunde că, în unele locuri, ea este destul de bună şi similară celei europene, prin actele normative existente şi unele realizări locale. Desigur, societatea în ansamblu era alta la noi, cu un sistem normativ şi o viaţă socială distorsionate. Terapia neuroleptică s-a dezvoltat însă şi ea în ritm cu cea internaţională. Psihoterapia nu era oficial interzisă; dar practicarea ei era izolată, realizată predominant prin autoformare.

Ce s-ar putea răspunde acum, după 30 ani, la aceeaşi întrebare privitoare la identitatea profesională a psihiatrului român?

Privind istoric, nu trebuie să închidem ochii la realitatea noastră şi să privim în faţă ce s-a putut realiza de atunci încoace şi ce se poate face acum.

Imediat după 1990 s-a elaborat şi adoptat o Lege a sănătăţii mintale. De asemenea, s-a pus un accent deosebit pe ideea dezinstituţionalizării. Aceasta are nevoie însă de servicii psihiatrice comunitare variate şi de sprijinul activ al asociaţiilor neguvernamentale (ONG). Experienţa românească de după 1990 a arătat că la noi ONG-urile  nu au fost viabile, astfel încât să devină un factor socio-politic cu pondere reală. De fapt, în ţări ca Danemarca, ele joacă un rol activ în societăţile din perioada interbelică. Apoi, s-a dovedit în plan internaţional că psihiatria comunitară costă mai mult decât cea instituţionalizată. Oricum, ţările din vestul Europei, ca Germania, Franţa sau Marea Britanie, au rămas cu psihiatria comunitară pe care şi-au construit-o temeinic timp de mai multe decenii, fără a mai înfiinţa ceva nou în ultimul deceniu. În România, de asemenea, nu s-a mai înfiinţat nimic nou; dar către sfârşitul anilor ’80, se destrămase în mare parte ceea ce se iniţiase la începutul anilor ’70; iar după’90, tot nu a mai apărut nimic. Concluzia ar fi cea afirmată de o colegă mai tânără, plecată în 1990 în Germania. În 2010 îmi spunea: „Aici, acum, facem cam ceea ce făceam şi la Timişoara la începutul anilor ’80; şi câteva mici lucruri în plus.“

Problema e că noi, cei din Timişoara, nu mai facem nici o mică parte din ceea ce făceam la începutul anilor ’80.

Din multitudinea de probleme care ar merita să fie ridicate pentru a configura atmosfera care să permită configurarea identităţii psihiatrului român actual, mai menţionăm câteva:

Psihoterapia s-a dezvoltat, evident, amplu în România, ea fiind practicată în marea majoritate de psihologi care fac parte din variate asociaţii. Legătura psihologilor cu psihiatrii există, deşi mai e mult loc pentru mai bine. Psihoterapia însă costă. Ea nu e o practică curentă în viaţa psihiatrului, mai ales a celor care se ocupă de psihoză.

Colaborarea cu medicii de familie există. Dar aceştia sunt foarte ocupaţi cu mii de probleme. Ei nu au timp pentru depistări precoce şi pentru a testa sănătatea mintală a familiei. Există şi două servicii spitaliceşti de psihiatrie de legătură (la Bucureşti şi Timişoara). Dar ele există de mulţi ani; şi sunt numai două. Iar ceva nou nu se întrevede.

Psihiatrul din România, de diverse vârste, dar mai ales cel tânăr, se poate mira de lipsa serviciilor sociale care să se ocupe de psihotici şi de cei deterioraţi psihic. Acest lucru apare evident, dacă vom compara România cu Suedia sau cu Marea Britanie. Dar ţările menţionate au aceste servicii de mult timp, într-o societate excelent structurată social.

În genere vorbind, în mod sigur, psihiatrul român tânăr – ca să punem punctul pe „i“ – este un om competent, în rând cu colegii săi occidentali. Plecând în alte ţări, el poate face faţă performant. Dar, acolo, el va utiliza serviciile anexe prezente în ţara respectivă. Şi va trebui să înveţe munca în echipă, care în România a funcţionat totuşi, chiar dacă fragil, pe vremuri.

În concluzie: identitatea profesională a psihiatrului din România e consonantă cu istoria, tradiţia şi structura funcţională a societăţii româneşti.