Infecţiile urinare constituie răspunsul inflamator al uroteliului la invazia bacteriană. După locul producerii, infecţiile tractului urinar se clasifică în:
-
infecţii de tract superior, care implică rinichii (pielonefrita) şi ureterele (ureterita);
-
infecţii de tract inferior, care interesează vezica urinară (cistita), uretra (uretrita) sau prostata (prostatita).
Organismele care produc infecţii ale tractului urinar pot pătrunde pe la capătul tractului urinar inferior (deschiderea uretrei) şi să urce către uretră sau direct prin fluxul sanguin când rinichii sunt contaminaţi direct.
Factorii favorizanţi ai apariţiei infecţiilor tractului urinar sunt bacteriile provenite din intestin, vagin şi anumite virusuri, fungi şi paraziţi. Escherichia coli reprezintă cel mai frecvent agent etiologic întâlnit în comunitate, determinând aproximativ 90% din infecţiile tractului urinar la toate categoriile de vârstă.
Cel mai des întâlnite în patologie sunt infecţiile bacteriene ale tractului inferior, cu preponderență la femei. Alţi germeni Gram-negativi răspunzători de infecţii ale tractului urinar sunt: Klebsiella, Enterobacter, Pseudomonas aerugininosa. Cocii gram-pozitivi (enterococ, stafilococ) sunt responsabili de aproximativ 10% din cazurile de infecţii ale tractului urinar. Dintre fungii care produc infecţii, cel mai frecvent este întâlnit Candida albicans (candidoză) şi Cryptococus neoformans (cistite şi pielonefrite), iar dintre virusuri, virusul herpes simplex, cytomegalovirusul și virusul rujeolic.
Infecţia urinară poate fi diagnosticată printr-o simplă mostră de urină ce va fi analizată în laborator. Acest test durează între 24 și 48 de ore. Diagnosticul de infectie urinară se pune pe baza unei uroculturi pozitive. Recoltarea corectă a urinei se face din jetul mijlociu, după igiena atentă a organelor genitale. Urina mai poate fi recoltată şi prin cateterism uretro-vezical, precum și prin puncţie suprapubiană. Laboratorul identifică microorganismul infectant şi cel mai adesea oferă şi antibiograma. O urocultură ce identifică mai mult de 100.000 de germeni/ml este semnificativă.
Ca investigaţii suplimentare de laborator poate fi utilă determinarea hemoleucogramei, a ureei şi creatininei sangvine. Dintre explorările paraclinice, cel mai frecvent folosite sunt cele imagistice, şi anume examenul ecografic şi explorarea radiologică, respectiv radiografia renală simplă şi urografia intravenoasă.
Printre factorii de risc ai infecţiilor urinare se numără:
-
litiaza renală;
-
condiţii în care vezica nu se goleşte complet;
-
prostata mărită poate încetini fluxul urinar, sporind riscul de infecţie;
-
anomalii congenitale ale tractului urinar;
-
persoanele cu diabet au un risc mai mare de infecţii urinare, deoarece au sistemul imunitar scăzut;
-
rata de infecţii urinare creşte odată cu vârsta;
-
pentru multe femei, actul sexual poate declanşa o infecţie.
Pielonefrita acută
Reprezintă infecţia bacteriană a parenchimului renal şi este mai des întâlnită la femei în comparaţie cu bărbaţii. Cel mai adesea este determinată de bacterii Gram-negative (E. coli este bacteria predominantă). Microorganismele gram-pozitive (stafilococii şi streptococii) provoacă mai rar pielonefrită.
Simptomele şi semnele clinice se caracterizează prin:
-
debut brutal (de la câteva ore la câteva zile);
-
febră (39-400C) cu frison;
-
durere lombară sau în flanc;
-
manifestări digestive (greţuri, vărsături);
-
astenie;
-
paloare.
Date de laborator
în urină.
-
piurie masivă cu cilindrii leucocitari;
-
disurie (dificultate la urinare);
-
polakiurie (urinare frecventă);
-
bacteriurie;
-
hematurie microscopică;
-
proteinurie;
-
nitriţi;
-
rinichi cu dimensiuni mărite.
în sânge:
-
VSH crescut;
-
leucocitoză;
-
proteina C reactivă prezentă.
Tratament
Când formele sunt necomplicate, fără obstrucţie pe căile urinare, se recomandă derivaţi de chinolone sau cefalosporine orale timp de 7-10-14 zile, printr-un tratament de atac şi unul de întreţinere. De asemenea, sunt indicate repaus la pat şi un regim alimentar de cruţare.
Aportul hidric este de aproximativ 2 l/zi, cu excepţia pacientului cu colică renală, la care există regimul hidric este restricţionat. Se recomandă, după caz, şi analgezice, antipiretice, antispastice.
Pielonefrita cronică
Se caracterizează printr-o inflamaţie cronică generalizată a rinichilor şi printr-o fibroză glomerulară şi poate fi rezultatul final a mai multor episoade de pielonefrită acută. Boala poate progresa către insuficienţă renală.
Simptomele şi semnele clinice se caracterizeaza prin:
-
febră, astenie;
-
cefalee, inapetenţă;
-
paloare sau pigmentare;
-
HTA;
-
dureri în flanc sau abdominală;
-
bacteriurie;
-
sediment cu celule epiteliale renale, cilindrii granuloşi şi leucocitari uneori;
-
leucociturie peste 6 000/min;
-
poliurie, nicturie;
-
scăderea osmolarităţii şi a densităţii urinare (hipostenurie).
Măsuri profilactice la femei şi bărbaţi
-
consumul crescut de lichide în fiecare zi: acesta determină urinare frecventă şi curăţarea tractul urinar de bacterii;
-
evitarea abţinerii de a urina;
-
evitarea constipaţiei.
Măsuri profilactice la femei
-
urinarea după actul sexual: aceasta este cea mai bună metodă de a împiedica bacteriile să ajungă în uretră;
-
evitarea folosirii diafragmelor şi a prezervativelor acoperite cu substanţe spermicide (care distrug spermatozoizii), deoarece acestea pot cauza infecţii urinare;
-
schimbarea frecventă a tampoanelor;
-
evitarea spălăturilor vaginale şi a produselor de igienă intimă: acestea modifică pH-ul local, favorizând apariţia infecţiilor urinare.
Măsuri profilactice la bărbaţi
-
menţinerea curată a organului genital (penis), mai ales în cazul în care nu este circumcis (de la nivelul prepuțului, bacteria poate ajunge la nivelul tractului urinar, cauzând infecţie).
Concluzii
Complicaţiile infecţiei urinare apar în momentul în care infecţia nu este tratată la timp sau medicamentele nu sunt adecvate. Infecţiile urinare cronice pot duce la leziuni renale. Avansarea rapidă a infecţiilor de tract urinar poate duce la deshidratare, insuficienţă renală şi chiar moarte. Femeile însărcinate, netratate, pot dezvolta naştere prematură.
Tratamentul infecției urinare este unul antibiotic, în cele mai multe cazuri, iar antibioticul este prescris de către medic, ţinând cont în principal de rezultatul antibiogramei şi de starea generală de sănătate a pacientului. În general, simptomele cedează prompt la tratamentul corect, dar în ciuda acestui fapt trebuie respectată cu stricteţe durata de tratament indicată de medic, care poate varia de la trei până la mai multe zile în cazul infecţiilor repetate sau complicate.