Scurt istoric
Moaşele fac parte din istoria şi experienţa umană din vremuri străvechi. Vechii evrei numeau moaşele femei înţelepte, la fel ca şi în Franţa, iar în Germania - sfătuitoare, prietene sau cele care ajută mama.
Moaşele sunt menţionate în cartea Genezei: „Şi când ea (Rashela) era în travaliu, moaşa i-a spus: «nu te teme pentru că vei avea un alt fiu»”. Hipocrate a fost primul care a organizat şi educat formal moaşele. Acesta şi Aristotel scriau că “natura este cel mai bun medic şi aceasta ar trebui să fie lăsată să funcţioneze fără intruziune. Mortalitatea maternă şi neonatală este deosebit de ridicată în vremea Imperiului Roman (fiica lui Cezar a murit în timpul naşterii). Soranus descria moaşa ca fiind o persoană inteligentă, cu o bună memorie, cu respect pentru muncă, robustă, cu degete lungi şi unghii scurte. De asemenea, moaşa trebuia să manifeste empatie şi înţelegere. Interesant este faptul că Soranus recomanda ca moaşele să nu aibă superstiţii şi să nu evite măsurile salutare pentru salvarea mamei şi copilului în favoarea folosirii unor metode ritual. Moaşele erau uneori venerate, alteori temute, uneori cunoscute ca lideri ai societăţii, iar alteori torturate şi ucise (se credea că au puteri supranaturale, cum ar fi alianţa cu diavolul). În colonii, în secolul al XVII-lea, naşterea revenea în totalitate în sarcina moaşelor, femei neşcolarizate, dar respectate în comunitate. Rolul lor era de a încuraja femeile în timpul naşterii de a tăia cordonul ombilical după naştere, de a se asigura că placenta a fost expulzată. Treptat, moaşele au devenit licenţiate, ceea ce de fapt însemna că depuneau jurământ pentru a fi „răbdătoare şi a avea grijă de paciente”, aveau datoria de a raporta autorităţilor care este adevăratul tată, de a nu ascunde o naştere preotului. Biserica acordă o atenţie deosebită moaşelor, din cauza temerilor că ar putea fi vrăjitoare care să facă vrăji nou-născutului.
Odată cu revoluţia ştiinţifică, în secolul al XVIII-lea, situaţia s-a schimbat treptat. Tinerii americani au studiat obstetrica în Europa şi au devenit aşa-numiţii „bărbaţi-moaşe”, iar femeile s-au văzut treptat excluse de la practicarea profesiei de moaşă. Între 1770 şi 1820, femeile americane din înalta clasă preferau bărbaţii-moaşă sau medicii. Prezenţa bărbaţilor în timpul travaliului şi al naşterii a semnalat o schimbare generală a atitudinii faţă de naştere (au apărut casele de naşteri). Rivalitatea dintre bărbaţii-moaşe şi femeile-moaşe s-a accentuat treptat între 1760 şi 1800. Abia în cursul secolelor XIX-XX, atunci când femeile au avut dreptul de a primi o educaţie medicală, au putut intra într-o competiţie reală cu bărbaţii. Statisticile arată că mortalitatea pacientelor moaşelor era mai scăzută decât a celor aflate în îngrijirea medicilor. Pe măsură ce medicina a înregistrat mai multe progrese, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, tradiţia reprezentată de moaşe şi case de naşteri a căzut în dizgraţie, în favoarea spitalelor de obstetrică, aceasta şi dintr-un efort de a diminua mortalitatea maternă infantilă, care era foarte mare (în 1912 se înregistrau 124 de decese la 1.000 de naşteri). După o tradiţie îndelungată, moaşele au fost efectiv excluse din actul naşterii la începutul secolului XX. Obstetricienii şi ginecologii s-au autodeclarat cei mai în măsură să asiste naşterea, iar spitalul a fost considerat cel mai propice pentru aceasta. Astfel, naşterea a devenit dintr-un act fiziologic o procedură medicală. Deşi a cunoscut o perioadă de mare declin, profesia de moaşă a revenit treptat în actualitate. Şi aceasta, după ce a început să funcţioneze sistemul educaţiei adiţionale în profesia de moaşă, începând cu 1920. Înainte de 1989, acoperirea pentru îngrijiri de sănătate a fost universală, sistemul a fost marcat de probleme având un nivel insatisfăcător al forţei de muncă, servicii de slabă calitate, unităţi medicale în stare deplorabilă, precum şi o nemulţumire generală a populaţiei şi a profesioniştilor din domeniul sănătăţii. Înainte de 1989, acoperirea pentru îngrijiri de sănătate a fost universală, sistemul a fost marcat de probleme având un nivel insatisfăcător al forţei de muncă, servicii de slabă calitate, unităţi medicale în stare deplorabilă, precum şi o nemulţumire generală a populaţiei şi a profesioniştilor din domeniul sănătăţii. După schimbarea regimului au fost începute reforme majore, iar sistemul a devenit mai descentralizat şi pluralist, făcându-şi apariţia noi actori, cum ar fi casele de asigurări sociale de sănătate şi organizaţii profesionale. România are una dintre cele mai mici rate europene ale densităţii personalului sanitar. În conformitate cu date OMS, România se află pe locul 31 dintre 33 de ţări europene, cu 1,9 moaşe la 1.000 de locuitori; doar Albania şi Bosnia-Herţegovina au rate mai mici. De asemenea, există un dezechilibru important între diferite regiuni; există 98 de comunităţi (sate) fără nici un medic sau o moaşă.
Profesia de moaşă în România
Primele moaşe care au urmat un curs de instruire sunt amintite în documente la Braşov, în 1541, şi la Bistriţa, în 1583. Prima unitate de învăţământ pentru moaşe a fost la Cluj, în 1775, Liceul Regesc Medico-Chirurgical. În secolul al XVIII-lea, la Sibiu exista Institutul de Moaşe. În 1837 a fost dat în folosinţă Spitalul de Naşteri din Bucureşti, iar în 1839, Epitropia Spitalului Pantelimon a pus bazele Institutului de Naştere şi Şcoala de Moaşe. Până la apariţia şcolilor de moaşe, moaşele diplomate erau şcolite în străinătate. După reforma din 1948 apare Şcoala de Moaşe de trei ani, apoi se înfiinţează Şcoala de Felceri mamoşi. În 1958 se deschide Şcoala Tehnică Sanitară OG, cu durata de trei ani. În 1970, durata şcolii care pregătea asistenţi de OG scade la doi ani, ultima serie fiind în 1978. Reducerea pregătirii numai la Liceul Sanitar a condus la dispariţia formelor de şcolarizare specifice moaşelor. Nici la reînfiinţarea, în 1990, a şcolilor postliceale sanitare, de trei ani, nu s-a reluat instruirea la acest nivel a moaşelor. Începând cu 2004, ca urmare a obligativităţii României de a-şi armoniza legislaţia cu cea europeană, s-au deschis şi în România primele facultăţi pentru instruirea moaşelor.
Statistici cu numărul de moaşe există doar pentru persoanele instruite înainte de 1978. Distribuţia geografică a asistentelor medicale specializate în obstetrică şi ginecologie la nivel de judeţ este foarte inegală, numărul variind de la 264 la 964 la 100.000 de locuitori.
Pentru anul 2008, România a raportat un număr de 85.785 de asistenţi medicali şi moaşe. O cifră similară a fost raportată, de asemenea, în 1989 - anul schimbărilor politice din România. Între cele două date a existat o creştere şi apoi o scădere de peste 10.000 de asistente şi moaşe.
Cel mai mare număr (99.685 de asistenţi medicali şi moaşe) a fost înregistrat în anul 1996, cifra scăzând apoi, ajungând la valori similare cu cele de la sfârşitul anilor ’80.
Asigurarea populaţiei cu moaşe pentru 2006 a fost de aproximativ 25,6 la 100.000, comparativ cu 38,9 în ţările UE (acolo unde exista această profesie). Evoluţia numărului total de moaşe din România reflectă o importantă tendinţă de scădere, care a început în anul 1978, când educaţia în acest domeniu a fost desfiinţată. În anul 1989 existau 12.479 de moaşe, iar în 2006 au fost raportate doar 4.913.
Funcţia de moaşă a fost trecută la categoria asistenţi medicali, sub titulatura de „asistent medical specializat în obstetrică şi ginecologie”.
Concluzii
Profesia de moaşă nu este o profesie nouă, numai că ea trebuie să renască. Profesia de moaşă necesită educaţie, ea implică foarte multă dragoste, dăruire şi sacrificiu, este o muncă foarte frumoasă, dar şi extrem de dificilă şi responsabilă. Fiecare naştere este unică în felul său, fiecare naştere este încărcată de emoţie, trebuie să fim pregătite în orice situaţie şi să facem faţă oricărei situaţii. Nimic nu îţi poate aduce o mai mare satisfacţie decât zâmbetul de pe chipul mamei, fericirea părinţilor. Aceste lucruri te inspiră şi te bucură. În aceste lucruri mărunte constă satisfacţia profesională.