În cadrul a două populaţii diferite, infecţia cu Chlamydia trachomatis a fost identificată drept un factor care dublează riscul pentru cancerul ovarian, conform datelor prezentate la o recentă conferinţă de presă. Autorii au afirmat că boala inflamatorie pelviană (BIP), care survine atunci când o bacterie poate infecta uterul, trompele uterine şi ovarele, este asociată cu un risc semnificativ pentru apariţia cancerului ovarian. Chlamydia spp. reprezintă principala cauză declanşatoare a cancerului ovarian în occident. Studiul urmează a fi prezentat în perioada 14-18 aprilie, de către B. Trabert, în cadrul AACR Annual Meeting de la Chicago.
Infecţia cu Chlamydia reprezintă o provocare, întrucât este adesea asimptomatică şi poate persista timp de mai multe luni sau ani. Ca atare, identificarea BIP în cadrul studiilor epidemiologice este dificilă. Se cunoaşte însă deja că BIP este asociată cu niveluri serice crescute ale markerilor tumorali CA-125 şi TATI, întâlniţi în cancerul ovarian (C. Paddock et al., 2013).
Pentru o mai bună înţelegere a rolului pe care Chlamydia şi alţi agenţi infecţioşi îl pot juca în dezvoltarea cancerului ovarian, Trabert şi echipa sa au utilizat un marker serologic – anticorpii anti-Pgp3, folosiţi în mod standard pentru identificarea infecţiilor cu Chlamydia. În cadrul unei abordări etapizate în două populaţii diferite, o etapă a studiului a fost efectuată în Polonia şi a inclus 278 de paciente cu cancer ovarian, diagnosticate din 2000 până în 2003, şi 556 de persoane din grupul de control. Pacientele cu anticorpi anti-Pgp3 au prezentat un risc cu 63% mai mare pentru cancerul ovarian. Când rezultatul pozitiv a fost determinat la un titru mai mare, riscul pentru cancerul ovarian s-a dublat.
Trabert şi colegii săi au confirmat aceste rezultate şi într-o cohortă de studiu independentă din cadrul unui screening pentru cancerele prostatic, pulmonar, colorectal şi ovarian (PLCO) din SUA, care a inclus 160 de femei care au dezvoltat cancer ovarian şi 159 de persoane din grupul de control. Pacientele cu anticorpi anti-Pgp3 au prezentat un risc cu 43% mai mare pentru a dezvolta cancer ovarian, obţinându-se astfel un număr semnificativ de rezultate din părţi diferite ale lumii. În ambele etape ale studiului, markeri ai altor infecţii (Mycoplasma genitalium, virusul herpes simplex 2, HPV, virusul polyoma, virusul hepatitei B, virusul hepatitei C, virusul Epstein-Barr, virusul cytomegalic) nu au fost asociaţi cu un astfel de risc, ceea ce accentuează asocierea specifică între infecţia cu Chlamydia spp. şi cancerul ovarian. O limitare a studiului a constat în faptul că nu s-au putut testa anticorpii pentru Neisseria gonorrhoeae, o altă cauză cunoscută pentru BIP. Pe de altă parte, studii recente au demonstrat faptul că infecţia cu Chlamydia este capabilă să inhibe apoptoza celulară prin mecanisme specifice, aceste mecanisme putând să conducă la iniţierea sau dezvoltarea carcinogenezei (J. PAAVONEN et al., 2001).
Cu toate acestea, rezultatele obţinute nu au încă aplicaţii practice. Autorii accentuează necesitatea mai multor studii pe această temă, tocmai pentru a se determina dacă rata de apariţie a cancerului ovarian ar putea fi diminuată prin tratamentul BIP şi al infecţiei cu Chlamydia spp. Deşi mecanismele de legătură dintre infecţiile bacteriene şi carcinogeneză nu sunt foarte bine cunoscute în prezent, este posibil ca determinanţi specifici asociaţi cu anumite serotipuri ale Chlamydia spp. să fie în mod direct sau indirect carcinogeni.