Este, oare, de ajuns să deprindem cunoştinţe medicale din cărţi, reviste, Internet sau de la profesorii noştri? Reuşesc ei să ne transmită tot ceea ce ar trebui să ştim pentru a deveni buni medici? Cu siguranţă că toate acestea nu sunt de ajuns; latura umană, aceea de a intra în contact cu pacienţii şi de a-i îngriji, este cea care desăvârşeşte formarea noastră.
Să fii un medic bun înseamnă să ştii să interacţionezi cu pacienţii, să fii un bun observator, un bun ascultător şi un orator convingător în acelaşi timp. Învăţăm de la pacienţi, în primul rând din boala lor, din particularităţile pe care le găsim în fiecare caz. Din cărţi deprindem doar aspecte generale ale afecţiunilor, dar cum ştim că în practică nu există boli, ci există bolnavi, fiecare pacient va fi o altă faţă a acelei afecţiuni. Este adevărat că în prezent noi practicăm medicina bazată pe dovezi şi pe ghiduri, care sunt rezultatele unor statistici, dar în acelaşi timp ştim că fiecare pacient are particularităţile lui, de care trebuie să ţinem cont, şi vorbim în acest caz de medicina personalizată. De aceea, orice pacient este un caz nou, are caracteristici care cu siguranţă îl diferenţiază de toţi cei dinaintea lui, astfel încât, mereu, de la fiecare pacient mai putem învăţa ceva legat de afecţiunea lui.
Dar pacientul se prezintă în faţa noastră cu întreaga lui personalitate, credinţele şi conceptele sale despre viaţă, boală sau moarte, cu părerile lui despre comportamentul sănătos. El adeseori ne înfăţişează o parte din problemele lui sociale, educaţionale sau culturale, temerile sau speranţele lui. Dacă încerci să iei toţi aceşti factori în considerare, să vezi dincolo de afecţiunea pentru care pacientul se prezintă la medic, cu siguranţă vei putea descoperi lucruri noi despre natura firii umane, despre universul în care trăim. Cum ai putea face acest lucru? În primul rând prin observaţie şi ascultare. Priveşte pacientul când vorbeşti cu el, urmăreşte-i gesturile, identifică în neliniştea mâinilor probleme pe care uneori se teme să le exprime. Comunicarea cu pacientul este o artă, trebuie să existe în fiecare dintre noi, cei care vom deveni medici, şi să se dezvolte apoi cu fiecare pacient pe care îl tratăm. Mereu trebuie să învăţăm, chiar şi din greşeli, sau poate mai ales din greşeli. Când ai trecut pe lângă un diagnostic pentru că nu ai ştiut să asculţi bolnavul, sau când nu ai fost destul de convingător vorbindu-i despre boala lui şi nu l-ai făcut să înţeleagă necesitatea unei investigaţii, importanţa unei terapii, atunci înseamnă că mai ai multe de învăţat. Oamenii sunt diferiţi ca personalitate, deşi genetic suntem 99,99% identici. De la fiecare putem avea ceva de învăţat, chiar şi din aspecte negative. Dacă pe lângă multele lucruri pozitive pe care le identificăm la pacienţi ne-am construi şi o listă cu „aşa nu”, cu siguranţă am fi mai buni, pentru că uneori exemplele negative sunt mai puternice ca impact. Există însă, din păcate, şi pacienţi care nu se lasă descoperiţi, care nu sunt atât de receptivi şi deschişi în faţa medicului şi atunci nu reuşeşti să creezi o imagine completă a acuzelor lui reale şi, ca urmare, şi tratamentul va fi incomplet. Pacientul poate uneori să-ţi demaşte lacune în cunoştinţele tale de care nu erai conştient până în momentul acela. Când citeşti din cărţi sau înveţi pentru un examen, ai uneori impresia că ştii totul despre un subiect. În faţa pacientului însă realizezi că nu este totul ca la carte, că uneori ce ai învăţat nu este superpozabil perfect cu viaţa reală, şi atunci îţi dai sema că, de fapt, medicii învaţă cât timp trăiesc, învaţă din cărţi, învaţă din activitatea cotidiană. Desigur, fără cunoştinţe teoretice solide nu poţi porni la un drum atât de frumos, dar şi anevoios, cum este medicina. Partea practică, contactul cu pacientul, nu face decât să lustruiască şi să îmbogăţească ceea ce tu citeşti în cărţi. Întreabă-te mereu de ce a făcut pacientul respectiva afecţiune. Puteai să o previi? Revezi cazul în momente de răgaz şi judecă dacă s-a procedat corect, dacă s-au luat cele mai bune decizii. Discută cu colegii atunci când simţi nevoia unei alte opinii, pentru că din comentarea unui caz poţi învăţa mai mult decât dintr-un examen. Nu considera pacienţii doar bolnavi, consideră-i în primul rând oameni, ascultă-i, încearcă să înţelegi dincolo de aparenţele bolii, încearcă să înveţi din fiecare caz! Întreabă-te la sfârşitul fiecărei zile câte lucruri noi ai învăţat în acea zi; dacă nu ai învăţat nimic, atunci înseamnă că undeva greşeşti şi este necesară o introspecţie. Dacă, din contra, crezi că ştii tot, că nimeni şi nimic nu te mai poate învăţa ceva nou, atunci poate că este cazul să îţi pui serios întrebarea dacă nu ai greşit alegând să fii medic.