Degeaba am încercat să explic că pacientul nu are cum să aprecieze efortul academic și întreaga experiență a medicului în mod obiectiv, însă poate cu ușurință înțelege, de data asta foarte subiectiv, gesturi și atitudini cotidiene și familiare. Apoi m-am întrebat: oare medicii, care în mod evident au o înțelegere mai bună atât a sănătății, cât și a patologicului decât marea majoritate a pacienților, ce ar aprecia la un alt medic pe care îl admiră? Faptul că sunt mai aproape de „adevărul” medical îi va face să aprecieze mai mult aspectele tehnico-profesionale sau vor fi mai aproape de ceea ce apreciază tot omul străin de medicină?

Testul

Pentru a doua oară am decis să fac un mic test cu medicii participanți la un workshop despre comunicare și malpraxis. Cu aproape un an în urmă mai derulasem un exercițiu similar într-un grup de medici rezidenți în urologie. Aveam proaspăt în minte concluziile acelui test, însă m-am întrebat dacă ele se vor confirma și în cazul unui alt grup de medici, sensibil diferit. Am derulat testul și pentru că sunt convins că adulții învață cumva diferit și că experimentele, fie ele și ad-hoc, au un rol important în deschiderea către informații noi și către acceptarea unor adevăruri uneori mai puțin convenabile. De data aceasta, grupul era format în principal din medici de familie dintr-un oraș important aflat în sud-estul țării. În ceea ce privește vârsta, aveau peste 45 de ani în majoritatea lor covârșitoare.

La începutul programului am rugat participanții să se gândească la un anume medic pe care l-au cunoscut în calitate de pacienți sau aparținători și pe care îl admiră în mod deosebit. După aceea i-am rugat să se gândească la trei calități, atribute pe care medicul res­pectiv le are și care îi determină pe ei să îl considere într-adevăr special, și să le scrie pe o bucată de hârtie. Am colectat acele bucăți de hârtie. Apoi i-am rugat să se gândească la o singură recomandare pe care să o facă medicului respectiv, de care, dacă medicul pe care ei îl admiră ar ține cont, ar putea să îi îmbogățească și mai mult aura de medic cu totul special. La fel, i-am rugat să scrie acea recomandare pe o bucată de hârtie. Ulterior, i-am invitat să se ridice de la locurile lor și să selecteze acele bucăți de hârtie în funcție de un singur criteriu: măsura în care cele menționate fac referire la capabilitățile pur științifice, medicale, ale doctorului pe care ei îl admiră. Dacă făceau referire exclusiv la știință, urmau să le sorteze înspre dreapta spațiului des­tinat. Dacă făceau referire exclusiv la calități și com­petențe complet independente de curriculumul medical, aveau să le pună în stânga. În măsura în care ele îmbinau calități din ambele spectre, aveau să le plaseze către mijloc. Înainte de a face dezvăluiri complete, v-aș invita să vizualizați răspunsurile lipite pe o  tablă mare, așa cum am descris mai devreme. Unde credeți că ar fi distribuite cele mai multe? Au apreciat participanții mai mult pregătirea medicilor admirați? Sau, mai degrabă, au apreciat calitățile profund umane, întrucâtva non-curriculare ale acestora? Recomandările lor către acești medici au avut legătură mai degrabă cu modul de a practica medicina. Să le luăm pe rând.

Ce au apreciat medicii?

Ei bine, participanții au apreciat într-o proporție covârșitoare calități referitoare la modul în care cei pe care ei îi admiră au ales să practice medicina și aproape deloc nu au făcut referire la cunoștințele sau nivelul de pregătire medicală al acestora. Practic, un singur participant din cei 36 care au răspuns testului a simțit nevoia să menționeze că tratamentul primit chiar a ajutat! Alți patru au făcut referire la profesionalism sau competență, termeni destul de vagi și incompleți pentru a înțelege la ce anume fac referire. Chiar și în contextul în care am admite că profesionalismul și competența ar face referire exclusiv la nivelul de pregătire științifică și de experiență practică, tot ar fi relativ puțin: patru din 36. Și dacă volumul cunoștințelor și experiența profesională nu au impresionat atât de mult, ce i-a marcat pe respondenți în relația lor cu medicul pe care îl admiră?

1. Empatia, compasiunea, înțelegerea cu care au fost primiți: 17 (aici este posibil să fie loc de o ușoară distorsiune, întrucât titlul workshopului includea termenul empatie).

2. Modul în care aceștia comunică, explică pe înțelesul pacientului: 16.

3. Calmul și liniștea cu care au interacționat: 8.

4. Amabilitatea, solicitudinea, dăruirea profesională: 6.

5. Răbdarea: 6.

6. Modestia: 4. 

7. Ascultarea, atenția, siguranța pe care o transmit, integritatea/corectitudinea: fiecare câte 3.

8. Aspectul fizic, optimismul, sinceritatea, umorul, colegialitatea: câte 2.

9. Alte mențiuni: zâmbetul, jovialitatea, atitudinea, a fi prietenos, omenos, disponibilitatea, blândețea, a fi spiritual, tonul vocii, manierele alese, perseverența, grija pe termen lung față de pacient.

Ce sfaturi au dat participanții?

Revin la întrebarea de mai sus: recomandările participanților au fost referitoare la medicină ca știință sau mai degrabă au vizat modul în care cei pe care deja îi admiră practică medicina? Ei bine, aici a fost mai puțin consens. Dintre cei 36 de respondenți, patru au spus că le-ar recomanda să reziste tentațiilor și să rămână exact așa cum i-au cunoscut. Patru recomandări au vizat răbdarea, două - invitația de a zâmbi mai mult și alte două s-au referit la abilitatea de a vorbi pe înțelesul pacientului. Similar, doi au recomandat un orgoliu mai mic, mai multă modestie. Alte recomandări s-au referit la:

  • să aibă o mai mare grijă față de pacient
  • să vorbească mai tare
  • să fie mai generos
  • să fie mai calm
  • să ofere mai mult timp consultațiilor
  • să fie mai accesibil
  • să asculte mai mult
  • să comunice mai puțin dur cu pacientul
  • să accepte și munca altor colegi
  • să fie mai flexibil
  • să fie mai deschis când explică pacienților
  • să fie mai atent
  • să fie mai puțin autoritar
  • să fie mai riguros
  • să fie mai puțin arogant
  • să fie mai curajos
  • să fie mai incisiv atunci când trebuie.

Discuție

Am întrebat în sală dacă cineva poate să tragă vreo concluzie din acest exercițiu. A fost un răspuns cvasiunanim că ceea ce apreciază grupul, în general, ține mai degrabă de modul în care cei pe care îi admiră aleg să practice medicina la interfața cu pacientul și mai puțin de nivelul pregătirii medicale propriu-zise. Că a te menține la un nivel de pregătire științifică adecvat este necesar, dar nu suficient. Concluzia este cu atât mai interesantă, cu cât participanții erau medici cu zeci de ani de experiență. Lor le-ar fi fost foarte ușor să aprecieze nivelul de pregătire științifică, gândirea critică sau analitică a doctorilor pe care îi admiră. Cu toate acestea, ei au ales să aprecieze componența mai degrabă umană din sintagma medicină umană. Probabil că nu a fost o alegere deliberată și coordonată, o decizie de grup. A fost mai degrabă rezultatul onest și emoțional de a te fi pus în pielea omului vulnerabil care apreciază calitatea interacțiunii adeseori mai mult decât rezultatul pragmatic al acesteia.

Mutând discuția în dreptul pacientului profan, al celui fără pregătire medicală, pare cu atât mai firesc și de înțeles ca acesta să aprecize, la rândul său, calitatea interacțiunii cu corpul medical, mai ales că abilitățile pacientului de a aprecia nivelul de expertiză al medicilor este foarte mic.

Toate ouăle într-un singur coș

La finalul testului, am întrebat participanții unde au pus majoritatea eforturilor lor de dezvoltare profesională din ultima vreme: în medicina curriculară sau în dezvoltarea abilităților non-curriculare menționate chiar de ei ca fiind apreciate și necesare în interacțiunile profesionale cu pacienții, dar și cu colegii alături de care lucrează? Din nou, majoritatea covârșitoare a menționat că a depus eforturi exclusiv în slujba pregătirii curriculare: patologie, diagnostic, tratament.

Răspunsul nu a reprezentat o surpriză pentru nimeni, cu toate acestea, paradoxul rămâne: ne instruim puțin sau deloc acolo unde contează (poate) cel mai mult. Nu vreau să sugerez o alocare inversă a resurselor. În continuare, medicina evoluează, iar medicii trebuie să țină pasul. De la un nivel de pregătire însă, un anume grad de atenție al medicilor asupra modului cum își practică profesia poate să dea rezultate spectaculoase, vizibile în plăcerea cu care își fac munca, în recunoștința pacienților și aprecierea colegilor.

Concluzii

Competențele non-curriculare în medicină capătă o importanță din ce în ce mai mare în context modern. Acest lucru este teoretic admis chiar de către medici. Abilități precum ascultarea activă, comunicarea cu pacientul, explicarea afecțiunii și a tratamentului pacienților care au dificultăți de înțelegere, colaborarea cu personalul din jur devin tot mai importante, în contextul în care ele nu fac încă parte din programele educaționale ale multor facultăți de medicină din țară. Construirea unor atitudini noi față de pacient și de actul terapeutic este apreciată și așteptată de societate, inclusiv de către medici, atunci când se găsesc în situația de a fi pacienți.

O completare personală

Gradul de conștientizare a propriilor nevoi de instruire în aceste domenii ale fiecărui medic în parte este însă foarte mic. Nu există programe valoroase acreditate care să acopere aceste nevoi nici pentru actualii medici și, din păcate, nici pentru medicii în devenire. Nu există standarde de comportament și nu există control etic și profesional referitor la modul în care mulți medici practică medicina. În absența lor, abisul dintre așteptările pacienților și oferta corpului medical riscă să se adâncească tot mai mult în perioada care urmează.