Îmi aduc, astfel, aminte că în oraşul meu natal, în anii 1954-1960, se fuma peste tot. Tatăl meu lucra într-un birou unde erau încă trei colegi, mari fumători. De câte ori mergeam la el la serviciu, aerul era irespirabil, fum de ţigară peste tot. La momentul pensionării sale, eu, dormind în camera de alături, îl auzeam tuşind toată noaptea şi-l vedeam făcând crize de sufocare, ce pentru toată familia erau un moment extrem de greu. Ca tânăr adolescent sufeream pentru că nu puteam să-l ajut la momentul acela, practic, cu nimic. Nu realizasem că era un emfizem indus de fumatul pasiv de 40 de ani de muncă. Atunci nici medicaţia în domeniu nu făcuse progrese şi era departe de momentul actual: se făceau injecţii cu tradiţionalul miofilin şi hemisuccinat de hidrocortizon.
Ca tânăr student la Medicină am învăţat să fac acest lucru pentru a-l scoate din criză. Ulterior, această boală a tatălui meu, indusă de fumătorii din jur, precum şi dorinţa de a-i fi alături, ca ajutor în suferinţă, dar și alţi factori mi-au îndreptat paşii spre această specialitate care pe vremuri se chema ftiziologie. Şansa a făcut să lucrez în singura secţie de pneumologie care exista în ţară, un serviciu cu 40 de paturi din Institutul „M. Nasta”, având mentori de calitate, precum profesorii Bercea, Stoicescu, Barcan, Anastatasatu, Duțu, Corlan etc., o întreagă generaţie despre care, din păcate, se vorbeşte foarte puţin la ora actuală, dar care a pregătit drumul şi trecerea de la ftiziologia „sovietică” la pneumologia actuală. Lucrând aici, dintr-odată orizontul meu ştiinţific s-a lărgit foarte mult şi am început să văd ce înseamnă multiplele suferinţe induse de fumat. De atunci, imaginea bolnavului cu cancer pulmonar, cu toate complicaţiile sale, a devenit un element familiar în toate serviciile de pneumologie. Am văzut adesea mari fumători sfârşind la vârste tinere, cu sindroame algice, agonizând sufocaţi de tumori inoperabile sau murind după o hemoptizie fudroaiantă. Alături regăseam familii îndurerate care asistau disperate la acest sfârşit implacabil, un drum pe care am văzut mergând, în cei 34 de ani de activitate ca pneumolog, mii de pacienţi. Scenariul cu tatăl meu cu o afecţiune dobândită ca fumător pasiv l-am văzut ulterior repetat în foarte multe variante. A fost vorba întotdeauna de ceea ce eu numesc participanţi inofensivi la o defilare a morţii care nu ierta şi nu iartă nici fumătorii activi şi nici pe cei pasivi.
În anii ’80-’90, prevalenţa fumătorilor în România se apropia de 40-45% şi atunci am făcut primii paşi în educarea şi pregătirea patului pentru încurajarea luptei antifumat şi la noi. Am scris primele cărţi şi articole despre acest fenomen de la noi. Imediat după ’89, lucrând în Franţa, am constatat că, după perioada de izolare voită a medicinei româneşti din era comunistă, pneumologia înseamnă cu totul altceva decât brandul care se vindea la noi ţară. În acele servicii de specialitate franceze am găsit cabinete de consiliere, de ajutorare a fumătorilor, care erau asistate de pneumologi. Când m-am întors în ţară, am încercat să aplic tot ce învăţasem în străinătate şi, în afară de demararea somnologiei, a asistenţei la domiciliu, a oxigenoterapiei la domiciliu, a ventilaţiei non-invazive, am realizat şi primul cabinet de sevraj al fumatului de la noi. A fost o premieră absolută, dar repede mi-am dat seama că acest lucru nu este suficient.
Încet, încet m-am integrat alături de alţi oameni minunaţi, dedicaţi luptei de combatere a tabagismului, pe care i-am găsit odată cu primele congrese internaţionale care analizau epidemia de fumat. Au fost ani frumoşi în care am activat în organizaţia neguvernamentală „Aer Pur”, unde, alături de ingineri, profesori, preoţi, acţiunile au constat în proiecte de educaţie, de formare şi pregătire a medicilor.
În Societatea Română de Pneumologie (SRP) am fost printre pionierii care au înfiinţat secţiunea de tabacologie, din nefericire încă singura din peisajul românesc medical dedicată sută la sută strategiei de combatere a fumatului, în condiţiile în care acest factor cauzal este întâlnit şi dă dureri de cap tuturor organizaţiilor profesionale, indiferent de profil. Am contribuit ulterior la crearea şi încadrarea ca partener al SRP-ului alături de „Aer Pur” şi de un alt ONG, „Romtens”, în cadrul altei asociaţii: „Reţeaua română pentru prevenţia fumatului”. Sub această egidă s-au finisat proiecte importante de educaţie la nivel de întreprinderi şi spitale susţinute de fundaţia „Bloomberg”, cursuri de formare profesională.
Am crescut familia pneumologilor dedicaţi acestei lupte şi sunt mândru că mulţi dintre aceştia au ajuns să conducă această luptă la locurile de muncă sau în cadrul societăţii. Era important ca România să fie însă integrată şi cunoscută pe plan european şi mondial. Pentru aceasta am demarat parteneriate şi am aplicat ca membri la reţeaua „Smoke Free Hospitals” şi la „European Network for Smoking Prevention”. Acţiunile au crescut progresiv şi am încercat să supraveghez evoluţia tabagismului la nivel de pneumologi şi la alte profesii medicale, dar şi la alte grupe de risc sau în rândul adolescenţilor sau studenţilor la Medicină. Astfel s-au obţinut primele anchete şi date de prevalenţă ţintite. Numărul de lucrări legate de tabagism a crescut exponenţial. Era încurajant să observ că prevalenţa fumatului scădea gradual la pneumologi, dar dureros să văd în continuare că legea de control al fumatului în România bătea pasul pe loc din 2005, fiind incompletă şi în mod vădit împiedicată de jocurile de culise ale industriei tutunului. Am trecut într-o fază superioară a luptei antifumat. Au început primele contacte cu parlamentari în 2005-2010 şi am observat că, de obicei, la momentul acela, cei interesaţi de o schimbare în legislaţie erau cei care se aflau în opoziţie. A existat o presiune crescândă din partea Uniunii Europene pentru schimbarea acestei legi, la care guvernele succesive ale ţării erau refractare. Societatea Română de Pneumologie a fost în prima linie ca reacţie şi a început să protesteze în mass-media şi chiar să organizeze întâlniri şi traininguri cu ziarişti pe teme legate de fumat.
O altă etapă, însă extrem de importantă şi care a contribuit decisiv la modificarea legii, a fost crearea unor parteneriate solide. Prima treaptă a fost „Forumul de Prevenţie”, care a grupat multe asociaţii profesionale, iar ulterior crearea parteneriatului cu Societatea de Cardiologie, cu Fundaţia „Inimii” şi cu Ministerul Sănătăţii cred că a fost momentul culminant. Intrarea ca parteneri în „Coaliţia România Respira” şi gruparea noastră în jurul iniţiatoarei noi legi, doamna deputat Aurelia Cristea, a fost fără doar şi poate un alt tip de progres. Asigurarea fundamentului ştiinţific pentru sprijinirea votării acestei legi a fost făcută de cele două societăţi şi nu pot să nu remarc lobby-ul puternic al cardiologilor pe toate liniile, prieteniile care s-au sudat ca urmare a acestei punţi între cele două asociaţii profesionale. Au fost foarte multe întâlniri la Camera Deputaţilor şi la Senat pe care le-am susţinut împreună cu cardiologii şi, în final, legea a intrat în vigoare în acest an, permiţând să intrăm, în sfârşit, în rândul ţărilor care îşi protejează real fumătorii pasivi (nu puţini la număr - cam 15 milioane). Cum spuneam şi la momentul respectiv, „am câştigat o bătălie, dar războiul va fi lung”. Nu au întârziat să vină şi reacţii ulterioare din partea industriei tutunului. Ca reverberaţii post-implementare lege, am descoperit că erau reactivaţi fumători parlamentari şi medici care au reluat procesul de amendare a legii, ajungându-se la crearea unor conflicte false - „halate albe” contra „halate albe”. Am descoperit, de asemenea, că s-au creat asociaţii ale fumătorilor, unele conduse chiar de medici, şi că se încearcă deturnarea şi negarea efectelor fumatului sau poziţionarea altor factori, precum poluarea, înaintea tabagismului. Iar noi, constatând că prevederile legii au luat-o puţin înaintea nivelului de educaţie şi de pregătire în domeniu al populaţiei, am reuşit să sponsorizăm cele două societăţi, realizând o serie de filmuleţe care descriu experienţe triste legate de această dependenţă, ca şi unele pozitive consecutive aplicării legii.
Drumul pe care-l parcurgem în acest moment presupune orientarea ţării pe un alt făgaş - generaţii fără fumat în 2035, aparent un obiectiv ambiţios, care presupune ca staţii intermediare: aprobarea directivei europene legate de produsele de tutun sau pachetul generic. Tot acest parcurs a fost cu urcuşuri şi coborâşuri, dar câştigurile pentru mine au fost: prieteniile minunate cu o serie de oameni dedicaţi acestei lupte antifumat, realizarea unei generaţii de discipoli care au preluat strategiile impuse şi crearea unor parteneriate puternice, care au permis aducerea şi protejarea legii la stadiul actual, consecutiv unui proces democratic, unic în comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat în alte ţări. Mulţumirea mea este cu atât mai mare, cu cât sunt sigur că nici un efort de-al meu din trecut sau prezent, singular sau în echipă, nu va mai permite să se vorbească despre România ca despre o ţară codaşă în acest domeniu.
Ca tânăr student la Medicină am învăţat să fac acest lucru pentru a-l scoate din criză. Ulterior, această boală a tatălui meu, indusă de fumătorii din jur, precum şi dorinţa de a-i fi alături, ca ajutor în suferinţă, dar și alţi factori mi-au îndreptat paşii spre această specialitate care pe vremuri se chema ftiziologie. Şansa a făcut să lucrez în singura secţie de pneumologie care exista în ţară, un serviciu cu 40 de paturi din Institutul „M. Nasta”, având mentori de calitate, precum profesorii Bercea, Stoicescu, Barcan, Anastatasatu, Duțu, Corlan etc., o întreagă generaţie despre care, din păcate, se vorbeşte foarte puţin la ora actuală, dar care a pregătit drumul şi trecerea de la ftiziologia „sovietică” la pneumologia actuală. Lucrând aici, dintr-odată orizontul meu ştiinţific s-a lărgit foarte mult şi am început să văd ce înseamnă multiplele suferinţe induse de fumat. De atunci, imaginea bolnavului cu cancer pulmonar, cu toate complicaţiile sale, a devenit un element familiar în toate serviciile de pneumologie. Am văzut adesea mari fumători sfârşind la vârste tinere, cu sindroame algice, agonizând sufocaţi de tumori inoperabile sau murind după o hemoptizie fudroaiantă. Alături regăseam familii îndurerate care asistau disperate la acest sfârşit implacabil, un drum pe care am văzut mergând, în cei 34 de ani de activitate ca pneumolog, mii de pacienţi. Scenariul cu tatăl meu cu o afecţiune dobândită ca fumător pasiv l-am văzut ulterior repetat în foarte multe variante. A fost vorba întotdeauna de ceea ce eu numesc participanţi inofensivi la o defilare a morţii care nu ierta şi nu iartă nici fumătorii activi şi nici pe cei pasivi.
În anii ’80-’90, prevalenţa fumătorilor în România se apropia de 40-45% şi atunci am făcut primii paşi în educarea şi pregătirea patului pentru încurajarea luptei antifumat şi la noi. Am scris primele cărţi şi articole despre acest fenomen de la noi. Imediat după ’89, lucrând în Franţa, am constatat că, după perioada de izolare voită a medicinei româneşti din era comunistă, pneumologia înseamnă cu totul altceva decât brandul care se vindea la noi ţară. În acele servicii de specialitate franceze am găsit cabinete de consiliere, de ajutorare a fumătorilor, care erau asistate de pneumologi. Când m-am întors în ţară, am încercat să aplic tot ce învăţasem în străinătate şi, în afară de demararea somnologiei, a asistenţei la domiciliu, a oxigenoterapiei la domiciliu, a ventilaţiei non-invazive, am realizat şi primul cabinet de sevraj al fumatului de la noi. A fost o premieră absolută, dar repede mi-am dat seama că acest lucru nu este suficient.
Încet, încet m-am integrat alături de alţi oameni minunaţi, dedicaţi luptei de combatere a tabagismului, pe care i-am găsit odată cu primele congrese internaţionale care analizau epidemia de fumat. Au fost ani frumoşi în care am activat în organizaţia neguvernamentală „Aer Pur”, unde, alături de ingineri, profesori, preoţi, acţiunile au constat în proiecte de educaţie, de formare şi pregătire a medicilor.
În Societatea Română de Pneumologie (SRP) am fost printre pionierii care au înfiinţat secţiunea de tabacologie, din nefericire încă singura din peisajul românesc medical dedicată sută la sută strategiei de combatere a fumatului, în condiţiile în care acest factor cauzal este întâlnit şi dă dureri de cap tuturor organizaţiilor profesionale, indiferent de profil. Am contribuit ulterior la crearea şi încadrarea ca partener al SRP-ului alături de „Aer Pur” şi de un alt ONG, „Romtens”, în cadrul altei asociaţii: „Reţeaua română pentru prevenţia fumatului”. Sub această egidă s-au finisat proiecte importante de educaţie la nivel de întreprinderi şi spitale susţinute de fundaţia „Bloomberg”, cursuri de formare profesională.
Am crescut familia pneumologilor dedicaţi acestei lupte şi sunt mândru că mulţi dintre aceştia au ajuns să conducă această luptă la locurile de muncă sau în cadrul societăţii. Era important ca România să fie însă integrată şi cunoscută pe plan european şi mondial. Pentru aceasta am demarat parteneriate şi am aplicat ca membri la reţeaua „Smoke Free Hospitals” şi la „European Network for Smoking Prevention”. Acţiunile au crescut progresiv şi am încercat să supraveghez evoluţia tabagismului la nivel de pneumologi şi la alte profesii medicale, dar şi la alte grupe de risc sau în rândul adolescenţilor sau studenţilor la Medicină. Astfel s-au obţinut primele anchete şi date de prevalenţă ţintite. Numărul de lucrări legate de tabagism a crescut exponenţial. Era încurajant să observ că prevalenţa fumatului scădea gradual la pneumologi, dar dureros să văd în continuare că legea de control al fumatului în România bătea pasul pe loc din 2005, fiind incompletă şi în mod vădit împiedicată de jocurile de culise ale industriei tutunului. Am trecut într-o fază superioară a luptei antifumat. Au început primele contacte cu parlamentari în 2005-2010 şi am observat că, de obicei, la momentul acela, cei interesaţi de o schimbare în legislaţie erau cei care se aflau în opoziţie. A existat o presiune crescândă din partea Uniunii Europene pentru schimbarea acestei legi, la care guvernele succesive ale ţării erau refractare. Societatea Română de Pneumologie a fost în prima linie ca reacţie şi a început să protesteze în mass-media şi chiar să organizeze întâlniri şi traininguri cu ziarişti pe teme legate de fumat.
O altă etapă, însă extrem de importantă şi care a contribuit decisiv la modificarea legii, a fost crearea unor parteneriate solide. Prima treaptă a fost „Forumul de Prevenţie”, care a grupat multe asociaţii profesionale, iar ulterior crearea parteneriatului cu Societatea de Cardiologie, cu Fundaţia „Inimii” şi cu Ministerul Sănătăţii cred că a fost momentul culminant. Intrarea ca parteneri în „Coaliţia România Respira” şi gruparea noastră în jurul iniţiatoarei noi legi, doamna deputat Aurelia Cristea, a fost fără doar şi poate un alt tip de progres. Asigurarea fundamentului ştiinţific pentru sprijinirea votării acestei legi a fost făcută de cele două societăţi şi nu pot să nu remarc lobby-ul puternic al cardiologilor pe toate liniile, prieteniile care s-au sudat ca urmare a acestei punţi între cele două asociaţii profesionale. Au fost foarte multe întâlniri la Camera Deputaţilor şi la Senat pe care le-am susţinut împreună cu cardiologii şi, în final, legea a intrat în vigoare în acest an, permiţând să intrăm, în sfârşit, în rândul ţărilor care îşi protejează real fumătorii pasivi (nu puţini la număr - cam 15 milioane). Cum spuneam şi la momentul respectiv, „am câştigat o bătălie, dar războiul va fi lung”. Nu au întârziat să vină şi reacţii ulterioare din partea industriei tutunului. Ca reverberaţii post-implementare lege, am descoperit că erau reactivaţi fumători parlamentari şi medici care au reluat procesul de amendare a legii, ajungându-se la crearea unor conflicte false - „halate albe” contra „halate albe”. Am descoperit, de asemenea, că s-au creat asociaţii ale fumătorilor, unele conduse chiar de medici, şi că se încearcă deturnarea şi negarea efectelor fumatului sau poziţionarea altor factori, precum poluarea, înaintea tabagismului. Iar noi, constatând că prevederile legii au luat-o puţin înaintea nivelului de educaţie şi de pregătire în domeniu al populaţiei, am reuşit să sponsorizăm cele două societăţi, realizând o serie de filmuleţe care descriu experienţe triste legate de această dependenţă, ca şi unele pozitive consecutive aplicării legii.
Drumul pe care-l parcurgem în acest moment presupune orientarea ţării pe un alt făgaş - generaţii fără fumat în 2035, aparent un obiectiv ambiţios, care presupune ca staţii intermediare: aprobarea directivei europene legate de produsele de tutun sau pachetul generic. Tot acest parcurs a fost cu urcuşuri şi coborâşuri, dar câştigurile pentru mine au fost: prieteniile minunate cu o serie de oameni dedicaţi acestei lupte antifumat, realizarea unei generaţii de discipoli care au preluat strategiile impuse şi crearea unor parteneriate puternice, care au permis aducerea şi protejarea legii la stadiul actual, consecutiv unui proces democratic, unic în comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat în alte ţări. Mulţumirea mea este cu atât mai mare, cu cât sunt sigur că nici un efort de-al meu din trecut sau prezent, singular sau în echipă, nu va mai permite să se vorbească despre România ca despre o ţară codaşă în acest domeniu.