În ultimul episod din serialul Game of Thrones, vorbind despre regina Daenerys, Tyrion Lannister îi spune lui Jon Snow că „dragostea ucide datoria”. Remarca este aproape hamletiană şi conţine mult adevăr. Totuşi, oare datoria şi dragostea sunt întotdeauna incompatibile în lumea noastră? Ca să lămurim chestiunea, va trebui să privim atent ce se întâmplă în realitatea cotidiană.
Una dintre cele mai importante resurse la care apelează oamenii în situaţii de stres şi restrişte este suportul social. Deşi se cunoaşte de mult rolul protector faţă de boală al suportului social, mecanismul prin care se produce efectiv acest rol a rămas neclar. Cercetătorii şi-au concentrat atenţia pe două întrebări: 1) care sunt efectele bunei sau relei educaţii/creşteri asupra sănătăţii de-a lungul vieţii? şi 2) care este factorul ce stimulează modelarea unui comportament educativ/ocrotitor?
La prima întrebare răspunsul a venit de la studiile privind „familiile cu risc” şi efectele vieţii de familie în timpul copilăriei mici asupra sănătăţii pentru întreaga viaţă. Copiii expuşi abuzului şi relelor tratamente au un risc crescut pentru suferinţe mintale şi fizice de-a lungul vieţii. Chiar şi în familiile „normale”, tensiunea, conflictele, certurile şi comportamentul neglijent al părinţilor faţă de copii lasă urme asupra funcţionării emoţionale şi sociale, precum şi a sănătăţii acestora. Observaţiile medicilor şi psihologilor se suprapun cu acurateţe pe modelele animale dezvoltate în laborator. În aceste modele sunt afectate sistemele de reglare şi echilibrare a stresului (axul hipotalamo-hipofizo-suprarenal; H-H-S) şi reglarea emoţională (anxietatea), dereglare ce duce la compromiterea funcţionării sociale (rang inferior în grup, îngrijire redusă). Observaţiile empirice la familiile umane cu risc, emoţii negative şi relaţii sociale compromise evidenţiază afectarea funcţionării sistemului nervos autonom, dar şi a axului H-H-S. În condiţii experimentale de provocare a stresului, aceşti oameni prezintă mult mai frecvent un răspuns plat, dar permanent crescut al nivelului cortizonului, precum şi răspuns cardiovascular exagerat (doar la bărbaţi) şi o autoevaluare negativă a stării de sănătate. Acest profil biocomportamental duce la cumularea riscului pentru tulburări mintale, boli cronice şi mortalitate crescută. Pe de altă parte, familiile echilibrate şi grijulii le asigură copiilor resurse psihosociale pozitive, cu efecte de durată asupra sistemelor neuroendocrine de reglare a emoţiilor şi a relaţiilor sociale. Deci, mediul familial în care îţi petreci anii micii copilării este esenţial pentru starea ta de bine în tot restul vieţii.
La a doua întrebare, răspunsul e ceva mai complicat şi ne duce la un nou model explicativ. Importanţa creşterii şi educării materne pentru dezvoltarea biologică şi comportamentală a copilului este atât de mare şi de evidentă, încât nu mai necesită alte discuţii. Ceea ce este necesar este un nou model explicativ al faptelor empirice bine cunoscute. În privinţa reacţiei la stres şi adversitate, majoritatea cercetătorilor au rămas blocaţi în modelul biologic „luptă sau fugi”. Prea puţini au observat că modelul a fost elaborat studiind reacţiile bărbaţilor/masculilor. Reacţiile femeilor sunt însă diferite, ceea ce i-a inspirat pe Taylor şi Klein să elaboreze un nou model de comportament la stres, numit „îngrijeşte şi te împrieteneşte” („tend and befriend”). Răspunsul femeilor la stres şi adversitate este caracterizat în primul rând de tendinţa de a ocroti şi îngriji copiii şi de a atrage resursele grupului social pentru a reduce vulnerabilitatea tuturor. Antropologic vorbind, o femeie cu copii mici avea mai multe şanse de supravieţuire pentru ea şi copii dacă se alia cu alte femei aflate în aceeaşi situaţie şi cu ceilalţi membri ai grupului din care făcea parte. Luptă sau fugi nu era o opţiune realistă pentru femeia cu copii mici expusă adversităţii. Îngrijeşte şi te împrieteneşte a fost soluţia impusă de legile evoluţiei. Acest răspuns comportamental este în mare parte mediat de oxitocină. Este bine cunoscut rolul acestui hormon în îngrijirea copiilor, în răspunsul afiliativ la adversitate şi în diminuarea reacţiei sistemului nervos simpatic şi a axului H-H-S la stres. Opioidele endogene legate de comportamentul matern şi cel afiliativ, precum şi de diminuarea răspunsului la stres sunt şi ele implicate. Cercetările biologice sunt în curs, deoarece beneficiază de numeroase modele naturale sau paradigme oportuniste oferite de legătura dintre estrogen şi oxitocină, precum: comparaţia dintre femeile cu estrogen crescut sau scăzut natural, femeile în vârstă care iau sau nu terapie de substituţie cu estrogen, femeile tinere la care nivelul de estrogen variază strict corelat cu ciclul menstrual. Rezultatele de până acum confirmă faptul că există diferenţe semnificative între răspunsurile la stres ale sistemului nervos simpatic, ale axului H-H-S şi ale afilierii mediate de oxitocină.
În concluzie, de ce iubim femeile? Pentru că, pe lângă multe alte calităţi pe care le au, ne învaţă că dragostea, prietenia şi grija sunt esenţiale în îndeplinirea datoriei de a creşte un copil, dar şi a multor alte datorii. Dragostea nu numai că nu împiedică îndeplinirea acestor datorii, ci este o precondiţie a bunei lor realizări. Autorul crede că şi politica ar putea beneficia de pe urma acestei atitudini feminine.