Toamna anului 1989 aducea pe marile ecrane un film tulburător prin conotaţia previzională legată de evenimentele care aveau să se deruleze în România la mai puţin de o lună de la data lansării lui. Literatura notează despre acest film: „Noiembrie, ultimul bal este un film românesc din 1989, regizat de Dan Piţa, în rolul principal fiind Ştefan Iordache, bazat pe romanul Locul unde nu s-a întâmplat nimic, de Mihail Sadoveanu.” Aducând în prim-plan apusul unei lumi decadente, care nu avea cum să reziste presiunii şi evoluţiei timpului istoric, filmul reprezenta doar o avanpremieră la evenimentele ce au urmat în decembrie 1989. Aparentul „loc unde nu s-a întâmplat nimic”, România cuminte şi învăţată în 50 de ani de comunism să răspundă doar „DA” în faţa deciziilor partidului unic, urma să devină una dintre zonele cele mai fierbinţi ale acelui timp din întreaga Europă.
Punctul „0” - Decembrie 1989 rămâne în conştiinţa oricărui om care a ieşit atunci pe străzi, decis să moară sau să trăiască pentru a fi liber, momentul în care un popor îngenuncheat a decis să se ridice! Apărarea dreptului de a avea o identitate, dreptul la Cuvânt, la respect social au fost doar câteva dintre argumentele care au cumpănit în acele zile în conştiinţa noastră, a oamenilor de rând. Indiferent de ce a fost în plan real, în culisele politice, indiferent de strategia din spatele Cortinei de Fier, la Est sau Vest, cetăţeanul de rând din România aşa a simţit. Între multiplele dezamăgiri post-decembriste cu care s-a confruntat şi se confruntă acest popor, acele momente rămân de referinţă, pentru că noi, cei care am ieşit atunci pe străzi, aşa am gândit, simţit şi acţionat. La douăzeci şi şapte de ani de la acele momente, bilanţuri fugitive ne trec prin faţa ochilor - rând pe rând, figurile emblematice ale acelor zile s-au dezis de aureola cu care „evenimentele” i-au învelit. Mai întâi, 15-22 decembrie a fost „Revoluţia”, apoi a fost trecut la „evenimente”. Între plusuri şi minusuri, o dată la patru ani mergem la vot, în virtutea dreptului câştigat atunci, în decembrie 1989. Buni sau răi, reprezentanţii pe care îi alegem sunt emblematici pentru noi. Aşa cum sunt ei, aşa suntem NOI, ca popor. Avem conducătorii pe care îi merităm, pentru că atât ne implicăm şi noi în viaţa comunităţii în care trăim, atât de mult ne manifestăm spiritul civic, trăgându-i de mânecă pe aleşi în a-şi ţine promisiunile făcute. Politicienii născuţi peste noapte au dezamăgit rând pe rând cu promisiuni neţinute. Gospodari nepricepuţi şi, mai grav, oameni care nu şi-au iubit ţara, demnitarii noştri aleşi de-a lungul timpului au făcut ca în locul speranţei să apară blazarea. Oscilând între a fi veşnic „prinşi nepregătiţi” (dacă fulguieşte puţin) sau „România este sub ape” (dacă plouă puţin mai mult), între scandaluri mediatice de gust îndoielnic, decidentul este veşnicul nepregătit să facă faţă responsabilităţilor asumate. Dacă la aspectele practice sunt corigenţi, decidenţii sunt, în schimb, foarte pricepuţi în a inventa pârghii peste pârghii punitive îndreptate cu predilecţie către bruma de intelectuali autohtoni care au mai rămas în propria ţară. Cultivarea unei dorinţe furibunde de a readuce în memoria colectivă vremi demult uitate, în care era pedepsită creativitatea sau dorinţa de a evolua la nivel individual sau de grup, te face pe tine - simplu cetăţean de „rând”, să te întrebi dacă acesta era sensul pe care l-am căutat în decembrie 1989 ieşind pe străzi. Ca simplu medic practician constat: în 1989, medicii au ieşit în stradă pentru a-şi recâştiga demnitatea, au sperat că Votul liber al fiecăruia va aduce starea de normalitate. În 2016, medicii pleacă din ţară, pentru că au aceeaşi dorinţă - recunoaştere socială, recâştigarea demnităţii... de astă dată, perfect conştienţi că în propria lor ţară le va fi greu sau imposibil să atingă aceste deziderate. Şi totuşi, între toate aceste multiple pârghii birocratice, adesea imposibil de dus - impuneri înjositoare de tot felul, „profesionişti în domeniul sănătăţii” buni la muncă, dar nu şi la recunoaştere socială -, în relaţia fundamentală medic-pacient, medicul a rămas Om şi Profesionist. Ca în fiecare toamnă electorală, dilema corpului medical a rămas aceeaşi: dacă înainte de 1989 sănătatea era „de subzistenţă”, la 27 de ani, de atunci, sănătatea este tot „de subzistenţă”; înainte de ’89, cuvintele de „ordine” erau: „ce nu avem nu ne trebuie şi nu vorbim despre aceste lucruri”, iar acum, în plus, faţă de „nu avem, nu ne trebuie”, avem şi directivele lui Nero, aplicate până la refuz: „pâine şi circ”, cu şi despre medici. Cum ar trebui să procedez eu ca simplu „cetăţean de rând” pentru ca la aceste alegeri să am încredere că ceva, totuşi, se va schimba în Viaţa şi Sănătatea noastră?!
Președinte AREPMF,
Senior Editor
Punctul „0” - Decembrie 1989 rămâne în conştiinţa oricărui om care a ieşit atunci pe străzi, decis să moară sau să trăiască pentru a fi liber, momentul în care un popor îngenuncheat a decis să se ridice! Apărarea dreptului de a avea o identitate, dreptul la Cuvânt, la respect social au fost doar câteva dintre argumentele care au cumpănit în acele zile în conştiinţa noastră, a oamenilor de rând. Indiferent de ce a fost în plan real, în culisele politice, indiferent de strategia din spatele Cortinei de Fier, la Est sau Vest, cetăţeanul de rând din România aşa a simţit. Între multiplele dezamăgiri post-decembriste cu care s-a confruntat şi se confruntă acest popor, acele momente rămân de referinţă, pentru că noi, cei care am ieşit atunci pe străzi, aşa am gândit, simţit şi acţionat. La douăzeci şi şapte de ani de la acele momente, bilanţuri fugitive ne trec prin faţa ochilor - rând pe rând, figurile emblematice ale acelor zile s-au dezis de aureola cu care „evenimentele” i-au învelit. Mai întâi, 15-22 decembrie a fost „Revoluţia”, apoi a fost trecut la „evenimente”. Între plusuri şi minusuri, o dată la patru ani mergem la vot, în virtutea dreptului câştigat atunci, în decembrie 1989. Buni sau răi, reprezentanţii pe care îi alegem sunt emblematici pentru noi. Aşa cum sunt ei, aşa suntem NOI, ca popor. Avem conducătorii pe care îi merităm, pentru că atât ne implicăm şi noi în viaţa comunităţii în care trăim, atât de mult ne manifestăm spiritul civic, trăgându-i de mânecă pe aleşi în a-şi ţine promisiunile făcute. Politicienii născuţi peste noapte au dezamăgit rând pe rând cu promisiuni neţinute. Gospodari nepricepuţi şi, mai grav, oameni care nu şi-au iubit ţara, demnitarii noştri aleşi de-a lungul timpului au făcut ca în locul speranţei să apară blazarea. Oscilând între a fi veşnic „prinşi nepregătiţi” (dacă fulguieşte puţin) sau „România este sub ape” (dacă plouă puţin mai mult), între scandaluri mediatice de gust îndoielnic, decidentul este veşnicul nepregătit să facă faţă responsabilităţilor asumate. Dacă la aspectele practice sunt corigenţi, decidenţii sunt, în schimb, foarte pricepuţi în a inventa pârghii peste pârghii punitive îndreptate cu predilecţie către bruma de intelectuali autohtoni care au mai rămas în propria ţară. Cultivarea unei dorinţe furibunde de a readuce în memoria colectivă vremi demult uitate, în care era pedepsită creativitatea sau dorinţa de a evolua la nivel individual sau de grup, te face pe tine - simplu cetăţean de „rând”, să te întrebi dacă acesta era sensul pe care l-am căutat în decembrie 1989 ieşind pe străzi. Ca simplu medic practician constat: în 1989, medicii au ieşit în stradă pentru a-şi recâştiga demnitatea, au sperat că Votul liber al fiecăruia va aduce starea de normalitate. În 2016, medicii pleacă din ţară, pentru că au aceeaşi dorinţă - recunoaştere socială, recâştigarea demnităţii... de astă dată, perfect conştienţi că în propria lor ţară le va fi greu sau imposibil să atingă aceste deziderate. Şi totuşi, între toate aceste multiple pârghii birocratice, adesea imposibil de dus - impuneri înjositoare de tot felul, „profesionişti în domeniul sănătăţii” buni la muncă, dar nu şi la recunoaştere socială -, în relaţia fundamentală medic-pacient, medicul a rămas Om şi Profesionist. Ca în fiecare toamnă electorală, dilema corpului medical a rămas aceeaşi: dacă înainte de 1989 sănătatea era „de subzistenţă”, la 27 de ani, de atunci, sănătatea este tot „de subzistenţă”; înainte de ’89, cuvintele de „ordine” erau: „ce nu avem nu ne trebuie şi nu vorbim despre aceste lucruri”, iar acum, în plus, faţă de „nu avem, nu ne trebuie”, avem şi directivele lui Nero, aplicate până la refuz: „pâine şi circ”, cu şi despre medici. Cum ar trebui să procedez eu ca simplu „cetăţean de rând” pentru ca la aceste alegeri să am încredere că ceva, totuşi, se va schimba în Viaţa şi Sănătatea noastră?!
Dr. Valeria Herdea
Președinte AREPMF,Senior Editor