Înlăturarea obstacolelor tehnice în realizarea transplantului şi rezolvarea problemei reprezentate de rejetul grefei au condus la o dezvoltare în domeniul transplantului de organe ce a permis salvarea vieţii multor bolnavi. A apărut însă o altă problemă, dificil de controlat şi încă nerezolvată, reprezentată de numărul redus de organe disponibile comparativ cu numărul potenţialilor primitori. Activitatea de transplant din întreaga lume se confruntă cu o veritabilă „criză a organelor”, ce determină presiuni asupra sistemelor medicale naţionale pentru a elabora cele mai adecvate politici de sănătate. De aici şi apariţia traficului ilegal de organe, o piaţă care s-a dezvoltat constant şi care pune în pericol însăşi legitimitatea transplantului ca metodă terapeutică. O problemă etică o reprezintă şi modul în care sunt protejate drepturile donatorului viu.
În protecţia donatorului viu, principiul ce trebuie respectat este: a nu face rău (primum non nocere).
Transplantul de organe este o procedură medicală aparte, în care ‒ spre deosebire de situaţiile clinice curente ‒ sunt implicaţi doi pacienţi: donatorul şi primitorul. În aceste condiţii, riscurile şi beneficiile procedurilor ce se realizează în cadrul transplantului de organe trebuie să fie atent evaluate din prisma ambilor pacienţi, astfel încât să se evite situaţia în care binele primitorului poate determina un risc semnificativ (răul) donatorului. De aceea, pentru donatorul care este o persoană vie trebuie avute în vedere următoarele etape: evaluarea stării clinice şi consimţământ informat.
Evaluarea stării clinice este necesară nu numai pentru prezent, cât mai ales pentru viitor. Care sunt consecinţele şi riscurile pe termen mediu şi lung pentru sănătatea donatorului? Încercând să faci bine unei persoane (primitorul), nu faci rău alteia (donatorul)? Un exemplu este transplantul renal. Recoltarea de rinichi de la donatorul viu este o procedură sigură, iar pe termen lung corpul omenesc poate funcţiona în condiţii optime cu un singur rinichi. Totuşi, a utiliza un singur rinichi nu este acelaşi lucru ca atunci când foloseşti doi. Pot apărea complicaţii la rinichiul restant. În afara complicaţiilor medicale imediate, se pune şi problema patologiilor dezvoltate la distanţă (fără a avea în mod necesar o legătură cu donarea), cum ar fi insuficienţa renală. De aceea, odată cu evaluare stării de sănătate, trebuie recomandate soluţiile protective care să minimizeze riscul complicaţiilor în timp.
Consimţământul informat este obligatoriu şi trebuie să prezinte onest riscurile imediate, dar şi la distanţă. Şi beneficiile? Aici avem o mare problemă.
Toţi cei implicaţi în activitatea de transplant (primitori, medici, spitale etc.) câştigă din această activitate. Toţi, mai puţin donatorul. De ce nu ar câştiga şi el? Cum am putea realiza acest lucru? Legalizarea comercializării organelor pentru transplant ar fi o soluţie? Să analizăm. Este posibil şi uşor să ataşăm un preţ organelor, iar corpul uman să fie clasificat drept bun de consum. Cu atât mai mult cu cât există deja o piaţă ilegală care a realizat această evaluare pe baza cererii şi ofertei. Rezultatul cert: exploatarea celor cu venituri reduse sau a persoanelor marginalizate ar deveni o realitate mai ales în sisteme în care cei bogaţi şi cei cu o poziţie socială recunoscută pot cumpăra organe fără a ţine cont de siguranţa donatorilor. Comercializarea organelor umane ridică deci problema exploatării persoanelor sărace, acestea putând face alegeri care nu sunt în interesul lor din cauza condiţiilor economice defavorizante în care trăiesc. Traficul legal de organe poate să exacerbeze inechităţile deja existente în sistemul medical, în care cei bogaţi au acces la îngrijiri de sănătate de mai bună calitate comparativ cu cei săraci. Pe de altă parte, este posibil ca, pentru a beneficia de avantaje financiare, donatorul să ascundă date relevante din istoricul său medical, ceea ce pune în pericol starea de sănătate atât a donatorului, cât şi a primitorului. Ne punem întrebarea legitimă dacă în aceste condiţii donatorul poate să consimtă informat şi voluntar pentru donare, dacă el înţelege cu adevărat riscurile la care se expune şi dacă poate lua cu adevărat o decizie liberă cu privire la riscurile acceptabile. Ştiu că există oponenţi care vor spune că oamenii pot, chiar în circumstanţe disperate, să ia decizii perfect raţionale, cum ar fi aceea că vânzarea unui rinichi este în interesul lor. Vânzarea de organe de către persoanele sărace poate fi o modalitate de a beneficia de avantaje economice pe care altfel nu le-ar putea obţine. Personal mă îndoiesc. În contextul inechităţilor sociale şi politice, comercializarea organelor pentru transplant plasează un risc suplimentar asupra persoanelor dezavantajate economic. Şi, în plus, fiinţele umane sunt de nepreţuit, valoarea lor fiind mai presus de ofertă şi cerere, ceea ce face ca vânzarea unei părţi a corpului omenesc să pună sub semnul întrebării demnitatea umană. Din punctul de vedere al eticii, demnitatea şi drepturile unei persoane implică obligaţia celorlalţi de a trata persoana cu respect, adică să nu îi facă rău, să nu o abuzeze, să fie corecţi, să nu impună modele nepotrivite de bine personal şi fericire, să nu fie tratată ca un mijloc de a atinge un scop, iar binele şi bunăstarea individuală să nu fie subordonate intereselor altora, inclusiv „în interesul ştiinţei şi societăţii”. Din perspectivă teologică, vânzarea organelor umane ar fi o desacralizare a creaţiei lui Dumnezeu.
Este la fel de greşit să plasăm însă asupra donatorului toate costurile donării, iar neacordarea unei compensaţii legitime pune în pericol chiar intenţiile altruiste ale acestuia.
În practică este dificil, de multe ori, să se facă diferenţa între compensarea donatorului şi traficul de organe. Este posibil ca ceea ce s-a vrut iniţial o compensaţie să se transforme în presiuni financiare irezistibile, care încurajează donarea şi violează autonomia donatorului, persoanele sărace (tot ele!) find expuse în cea mai mare măsură acestui risc. Cum rezolvăm aceste probleme? O soluţie ar fi rambursarea cheltuielilor astfel încât să acopere pierderile financiare directe şi indirecte ale donatorului ‒ transport, cazare, masă etc., cauzate de procesul de donare (model adoptat în Franţa, Marea Britanie şi Suedia), însoţit de o compensaţie nefinanciară (de exemplu, asigurare medicală pe termen lung, deduceri de impozit, plasarea donatorilor vii în vârful listei de aşteptare pentru transplant) standardizată pentru toţi donatorii, fără a discrimina pe baza sursei sau calităţii organului donat. Dacă se adoptă o asemenea soluţie, atunci sunt necesare modificări legislative care să crească rolul şi competenţele comisiei independente de aprobare a transplantului. Această comisie trebuie să fie total independentă de unitatea medicală unde se realizează transplantul, să aibă o componenţă mai largă (alături de un bioetician, un psiholog/psihiatru şi un medic neimplicat în activitatea de transplant, cum e prevăzut în actuala lege, ar fi necesari un preot din confesiunea căreia îi aparţine donatorul, un jurist specializat în drepturile omului, un filozof, un reprezentant al societăţii civile etc.) şi să poată apela legal la o serie de investigaţii medicale suplimentare. Această comisie va putea stabili dacă donarea de organe este un act altruist (nu o vânzare mascată de organe) şi dacă este expresia voinţei donatorului. În centrul tuturor acestor eforturi trebuie să fie plasate consideraţiile etice în virtutea cărora atât donatorul, cât şi beneficiarul transplantului îşi pot exercita dreptul la autonomie şi sunt protejaţi faţă de riscuri nejustificate.