Din ce în ce mai mulţi medici refuză întreruperea de sarcină din motive neterapeutice. Atunci când un medic refuză unei paciente întreruperea de sarcină, se produce un conflict între libertatea de conştiinţă a medicului şi dreptul pacientei asupra propriului corp.

Oferim medicilor o libertate a propriei conştiinţe deoarece într-o democraţie apreciem pluralismul şi toleranţa faţă de libertatea indivizilor de a avea pro­prii­le credinţe morale şi planuri de viaţă. Când o convingere etică este încălcată, individul se simte lezat moral, iar aceasta îi poate afecta grav felul în care se percepe pe sine. De aceea, în România, conform Codului de deontologie medicală, medicii pot să refuze servicii medicale care ar putea să le ştirbească independenţa profesională sau să le afecteze imaginea şi valorile morale.

Aspectul cel mai grav al acestui fenomen este că refuzul în baza libertăţii de conştiinţă poate deveni un paravan pentru eugenie. Printre declaraţiile medicilor care refuză această intervenţie se găsesc, de exemplu, justificări legate de faptul că acest serviciu nu mai poate fi utilizat într-un secol atât de avansat (Valentin Ciuchi, şef secţie Obstetrică-Ginecologie la Spitalul Municipal de Urgenţă din Moineşti). O asemenea justificare nu este de natură medicală şi nici una legată de apărarea propriei conştiinţe. Justificările medicale au de-a face cu evaluarea diferitelor mijloace de a trata o boală sau afecţiune. Or, aici e vorba despre servicii medicale nonterapeutice, în care dorinţele persoanelor în cauză sunt cele la care ne raportăm. La fel, dacă era invocată libertatea propriei conştiinţe, justificarea trebuia să evidenţieze faptul că întreruperea de sarcină produce o răscolire morală personală. Dar e limpede că, atunci când un medic afirmă cum trebuie să fie ceilalţi, să treacă de la un stadiu înapoiat la unul avansat, el le impune propriile convingeri pacienţilor.

Realizările tehnologice şi progresul ştiinţei, care au contribuit la vindecarea bolilor şi la îmbunătăţirea condiţiei umane, sunt impresionante. Putem să controlăm mult mai bine momentul în care facem copii. Ştim ce să facem ca să avem copii mult mai sănătoşi. Dar bucuria acestor realizări ale medicinei moderne ne poate crea iluzia că lumea este automat mai bună. În viaţa reală însă, nu toţi cei afectaţi au acces la metode contraceptive şi educaţie sexuală. Ceea ce decurge din refuzul bazat pe ideea că nu se respectă standardele progresului medical este că cei care apelează la soluţia avortului sunt înapoiaţi, nedemni de a fi ajutaţi, poate chiar vrednici de pedeapsă pentru deciziile lor neinspirate. Cel mai adesea, minorităţile etnice, persecutate istoric, şi persoanele care trăiesc în sărăcie ajung să sufere. Avortul la cerere nu are legătură cu faptul că cineva trăieşte într-un alt secol, ci cu faptul că trăieşte în condiţii sociale nefavorabile în acest secol, că sunt persoane abandonate de societate aici şi acum.

Invocarea soluţiilor contraceptive pentru a apăra refuzul întreruperii de sarcină reprezintă un paravan pentru a le impune propriile credinţe înguste celor care sunt marginali, indezirabili, „înapoiaţi”. Dar acest discurs, oricât de bine intenţionat ar fi, conţine ingrediente eugeniste, care sunt periculoase în practica medicală. Mişcarea eugenistă, care îşi atinge apogeul malefic în politicile publice naziste, nu viza doar aproximarea idea­lului toxic al unei purităţi rasiale, ci şi îmbunătăţirea corpului social prin mijloace medicale. Formele cele mai brutale vizau eliminarea activă a celor care prin neajunsurile lor „biologice” reprezentau o ameninţare la crearea unei naţiuni sănătoase. Medicina era chemată să stabilească ce viaţă nu merită trăită. Formele mai insidioase nu îşi propuneau direct să stabilească cine merită să trăiască şi cine nu. Ele vizau separarea sau delimitarea indivizilor care nu se conformau standardelor unei aşa-zise modernităţi medicale. Nu se urmărea eliminarea activă a indivizilor dintr-o comunitatea, ci eliminarea pasivă prin excluderea de la principalele bunuri şi instituţii sociale. Dacă nu ţii pasul, atunci nu e nicio problemă că vei fi lăsat în urmă. Dacă nu te ridici la înălţimea igienizării moderne, atunci nu vei avea acces la cooperarea socială.

Includerea sau excluderea oamenilor dintr-o comunitate nu se face pe criterii de înapoiere sau emancipare medicală, ci pe criteriile dreptăţii şi echităţii, aşa cum sunt ele stabilite într-o democraţie. Libertatea de conştiinţă nu trebuie să devină un cal troian cu ajutorul căruia medicii decid ce este bine în locul instituţiilor democratice. De aceea, medicina trebuie să-şi conştientizeze modalităţile toxice în care poate fi interpretată şi abuzată.

Putem reduce rata avorturilor dacă alocăm resurse (să se dovedească totuşi că punem banii unde ne stă şi gura). S-o facem totuşi cu răbdare şi compasiune faţă de cei vulnerabili, nu cu autosuficienţă morală şi falsă superioritate faţă de „înapoiaţii” care trebuie pedepsiţi că nu ţin pasul cu emanciparea medicală a secolului XXI.