Cei şase ani de studiu din cadrul Facultăţii de Medicină, cu siguranţă, nu pot decât să realizeze fundamentul pe care se va forma viitorul medic. Desigur, în condiţiile unui student conştiincios, bagajul cunoş­tinţelor acumulate poate să servească drept punct de plecare în viitoarea specialitate pe care o va alege. Cea mai mare parte a informaţiilor şi mai ales a deprinderilor medicale va fi acumulată pe parcursul anilor de rezidenţiat.

În ultimii ani asistăm la o prelungire a stagiului de pre­gă­tire, precum şi la diversificarea şi îmbogăţirea curri­cu­lu­mului în toate specialităţile, inclusiv în medicina de familie (perioada de pregătire prelungindu-se de la 3 la 4 ani). De aceea, această etapă importantă din viaţa unui medic trebuie să fie cât mai fructuoasă, dar şi cât mai plăcută, pentru ca el să poată acumula cunoştinţele de care va avea nevoie ulterior. Devine atunci retorică întrebarea: este importantă relaţia rezident – îndrumător? Este evident că, atunci când acest tandem funcţionează bine, câştigul va fi de partea amândurora: rezidentul va avea toate şansele să devină un bun profesionist, instructorul va avea satisfacţia de a împărtăşi experienţa sa unui coleg tânăr şi de a-i îndruma primii paşi în cariera de medic. 

Procesul de instruire implică însă o multitudine de aspecte: răbdare şi prezentarea problematicii într-o manieră didactică, uşor de înţeles şi de asimilat de către rezident, încercarea de a găsi răspunsuri împreună cu acesta, analiza cazurilor studiate, prezentarea unor tehnici pe care rezidentul să şi le însuşească prin repetarea lor în prezenţa îndrumătorului. Rezidentul trebuie să înveţe să se documenteze singur, să caute sursele de încredere din literatura medicală, să înveţe să-şi actualizeze periodic cunoştinţele medicale, cu alte cuvinte, trebuie să afle cum şi de unde să înveţe; nu trebuie să se limiteze la noţiunile predate în cadrul cursurilor, trebuie să fie curios şi să citească permanent pentru a putea absorbi cât mai multe informaţii din domeniul pe care l-a ales. Cu siguranţă însă că cel mai important aspect al pregătirii ca rezident este cel practic: însuşirea unui număr cât mai mare de tehnici de examinare sau tratament şi învăţarea celor mai adecvate tehnici de comunicare medic – pacient. Procesul începe printr-o bună şi atentă observare a tuturor gesturilor medicului îndrumător, urmată apoi de încercarea de a executa aceste tehnici sub directa supraveghere. Desigur, în cazul specialităţilor chirurgicale, procesul este mai lung şi mai anevoios, necesită răbdare, atenţie şi permisiune din partea îndrumătorului, ceea ce nu este întotdeauna facil şi la îndemână. Uneori, multitudinea de sarcini şi probleme pe care medicul trebuie să le rezolve în cadrul activităţii zilnice, birocratizarea tot mai mare a actului medical şi dificultăţile sistemului informatic au impact negativ asupra timpului acordat pregătirii medicilor rezidenţi. Există şi aspecte mai puţin plăcute, uneori reacţii şi atitudini rezultate dintr-o atitudine mai puţin controlată, şi cu siguranţă există şi greşeli. Uneori, medicii specialişti uită că, la rândul lor, au fost şi ei rezidenţi şi poate nu au răbdarea necesară pentru a-i instrui pe tinerii medici şi să le dea explicaţii într-o manieră productivă, dar şi plăcută, atractivă. Sancţionarea drastică a unor greşeli pe care tânărul medic le-ar putea face poate duce la pierderea încrederii şi stimei de sine, mai ales atunci când este făcută în faţa pacienţilor sau a altor colegi, având ca rezultat involuţia rezidentului şi nicidecum progresul lui. Criticând mereu, riscăm să obţinem contrariul efectului dorit. Va apărea teama de a pune întrebări, rămânând astfel lacune, teama de a executa anumite gesturi sau manevre, intervine în timp o inhibiţie a dorinţei de învăţare. Astfel, ei rămân cu multe lucruri nelămurite, cu temeri, ce vor avea un mare impact asupra viitorului lor. Ezită să întrebe sau să încerce de teama de a nu face ceva greşit. Acest proces de umilire nu este deloc benefic pentru rezidenţi, ba chiar poate lăsa traume minore în subconştientul lor. Rezidenţii vor trebui să participe la întreaga activitate a cabinetului sau secţiei în care îşi desfăşoară activitatea, făcând uneori lucruri care pot părea nefolositoare. Ajutorul pe care ei îl pot da, completarea foilor de observaţie, discuţia cu pacienţii sau alte lucruri mărunte pot fi foarte utile şi, cu siguranţă, vor fi apreciate, dovedind implicare şi bunăvoinţă. 

Pe de altă parte, îndrumătorul ar trebui să-şi felicite învăţăcelul atunci când acesta execută o manevră dificilă corect, sau când reuşeşte să argumenteze un diagnostic complicat, sau de câte ori rezidentul se remarcă în sens pozitiv, pentru a-i încuraja reuşita. Această atitudine va stimula dezvoltarea rezidentului pe plan profesional şi progresul va fi evident. Astfel, relaţia elev – profesor devine mai puţin strictă, facilitând o mai bună comunicare şi înţelegere, cu efecte benefice de ambele părţi. 

Pe parcursul pregătirii, ucenicii pot prelua multe din metodele, atributele şi calităţile maestrului, dar în aceeaşi măsură pot asimila şi o parte dintre defectele îndrumătorilor. De aceea, aceştia din urmă ar trebui să încerce să fie calmi, corecţi, într-un cuvânt, să fie un exemplu pentru elevii săi. O problemă reală este aceea că ar fi benefic ca atât îndrumătorii, cât şi rezidenţii să fie instruiţi asupra modului în care ar fi indicat să se desfăşoare procesul de educare şi asupra atitudinii pe care ar trebui să o aibă unul faţă de celălalt. Ideal ar fi ca rezidenţii să aibă respect şi admiraţie faţă de mentorii lor şi să fie mereu dornici să înveţe ceva nou, să progreseze prin acumularea de abilităţi noi. La rândul lor, îndrumătorii ar trebui să-i trateze pe rezidenţi cu respect, ca pe viitori colegi, şi să îi înveţe cu plăcere şi dăruire. 

În concluzie, relaţia medic rezident – medic îndrumător nu este mereu perfectă, dar cu siguranţă întotdeauna este perfectibilă. Modelul clasic rămâne una dintre cele mai folosite metode de predare din învăţământul medical şi ar trebui să îi fie recunoscută importanţa, dar trebuie, prin urmare, îmbunătăţit, practicat într-o formă organizată şi cu crearea unui grad de libertate prin care rezidenţii să poată progresa.