Motto: „Odată ce te-ai delectat cu zborul, ajungi să mergi pe pământ cu ochii îndreptați către ceruri, căci ai ajuns în înălțimi și într-acolo tânjești să revii.” Leonardo da Vinci

Motto:
 „Odată ce te-ai delectat cu zborul, 
ajungi să mergi pe pământ cu ochii îndreptați către ceruri, 
căci ai ajuns în înălțimi și într-acolo tânjești să revii.” 
Leonardo da Vinci


Zborul a fost un vis îndrăzneț al oamenilor, probabil din cele mai vechi vremuri. În mitologie găsim legenda lui Dedal și Icar. Vrând să evadeze de pe insula Creta, Dedal a construit aripi din ceară și pene, pentru el și fiul său Icar. În ciuda sfaturilor primite de la tatăl său, fascinat de frumusețea înălțimilor, Icar s-a apropiat prea mult de soare. Căldura acestuia i-a topit aripile și Icar și-a pierdut viața, în timp ce Dedal a reușit să scape. Este o legendă frumoasă despre eforturile omului pentru a se ridica la înălțime, de a se autodepăși. Cum spunea însă și Pablo Neruda: „Visurile nu se risipesc. Dar nici nu zboară, dacă nu le dai aripi”. Cei îndrăzneți, care fac lucrurile să meargă înainte, le-au dat aripi și, iată, zborul cu avionul este un lucru banal astăzi. Există o întreagă industrie aeronautică, transporturile aeriene sunt utilizate pe scară largă, inclusiv pentru transportul pacienților. Drumul până aici a fost însă lung, marcat de o serie de jertfe, încercări și reușite.
Acest articol se referă la acei slujitori ai medicinei care au fost şi împătimiţi ai zborului şi au avut contribuții importante în perioada de pionierat a aviației.
Poate ar trebui început cu Leonardo da Vinci (1452-1519), una dintre personalităţile cele mai complexe ale Renașterii: artist, arhitect, inginer, cunoscător al anatomiei şi fiziologiei umane. Întreaga viață a fost fascinat de zbor, astfel încât a studiat zborul păsărilor și în 1505 a scris „Codex despre zborul păsărilor”. A conceput ornitopterul - un aparat de zburat cu aripi batante, helicopterul - o mașină de zburat cu aripă rotativă, precum și o parașută. Multe dintre proiectele sale au fost ulterior dezvoltate și puse în practică de-a lungul timpului.
Primul experiment reușit se pare că a fost realizat de brazilianul Bartolomeo Laurenzo de Gusmao (1685-1724), preot, medic şi naturalist, care şi-a construit un balon cu aer cald cu ajutorul căruia a izbutit să ridice în aer, pe 8 august 1709, un aparat - cel care a fost numit „passarola”, datorită asemănării cu o pasăre. 

Mai târziu, medicul şi chimistul scoţian de origine franceză Joseph Black (1728-1799) a încercat să folosească, în locul aerului cald, hidrogenul - gaz izolat de Paracelsus (1493-1541). Joseph Black a fost medic şi chimist, cunoscut pentru faptul că a definit căldura latentă şi căldura specifică. Tot el a descoperit şi dioxidul de carbon şi a construit balanţa analitică. A fost profesor de Medicină şi Chimie la Universitatea din Glasgow.
Incontestabil, primul om care s-a ridicat de la sol este considerat ca fiind Jean-Francois Pilâtre de Rozier (1754-1785), farmacist francez. Născut la Metz în 1757, a fost admis la 15 ani la spitalul din localitate, ca student în chirurgie. Deoarece nu a fost atras de lecțiile de disecție, s-a reorientat spre studiul chimiei și al farmaciei. A intrat în istorie ca fiind unul dintre primii oameni care a zburat cu balonul. Când fraţii Jacques-Étienne şi Joseph-Michel Montgolfier au construit primul balon, voiau ca zborul de încercare să fie efectuat de doi condamnaţi la moarte. Pilâtre de Rozier s-a opus acestei alegeri, oferindu-se să facă el primul zbor. În 15 octombrie 1783, de Rozier face prima ascensiune cu un montgolfier legat, ridicat cu aer cald. S-a înălțat la 500 de picioare, timp de douăzeci de minute, după care s-a deplasat circa şase mile. A învățat în scurtă vreme cum poate influența altitudinea, controlând intensitatea focului care încălzea aerul din balon.

La 21 noiembrie 1783, de Rozier face primul zbor cu un montgolfier liber, nelegat de sol, împreună cu marchizul Laurent d’Arland. În anul următor, la 19 ianuarie 1784, zboară împreună cu Joseph Montgolfier şi alţi patru pasageri cu un balon uriaş, botezat „Le Flesselles”, pornind de la Lyon. Ultimul său zbor, în încercarea de a traversa Canalul Mânecii, a avut loc la 15 iunie 1785. Pentru această încercare a construit un balon special, balonul Rozier. Din păcate, acest zbor nu a reuşit, o schimbare bruscă a direcţiei vântului i-a împins înapoi deasupra uscatului la circa 5 kilometri distanţă de locul ascensiunii iniţiale. Balonul s-a dezumflat brusc şi s-a prăbușit lângă Wimereux în Pas-de-Calais, de la o înălțime de circa 450 m. Atât de Rozier, cât şi însoţitorul său, Pierre Romain, şi-au pierdut viaţa. În amintirea sa, balonul modern hibrid cu aer cald şi hidrogen se numeşte balon Roziere, deoarece el a fost cel care l-a proiectat primul.

Cu puțin timp înainte de acest tragic accident, în 7 ianuarie 1785, alţi doi temerari reuşiseră traversarea Canalului Mânecii dinspre Anglia către Franţa, într-un balon cu hidrogen. Este vorba despre aerostatierul francez Jean-Pierre Blanchard (1753-1809) şi medicul american John Jeffries (1744-1819), fost medic din Boston, chirurg în armata britanică la New York în timpul Revoluţiei Americane. Născut la Boston, a studiat la Harvard, obținând diploma în Medicină la Universitatea din Aberdeen (Scoţia). S-a stabilit în Anglia, unde a profesat medicina la Londra. Aici l-a cunoscut pe Jean Pierre Blanchard, cu care a colaborat mult timp. Ei doi au realizat prima traversare a Canalului Mânecii cu balonul, după un zbor de aproape trei ore, între Dover (Anglia) şi Guinnes (Franţa). Trebuie subliniat şi faptul că Jeffries este considerat ca fiind unul dintre primii aerostatieri care au transportat scrisori cu balonul. 

Odată cu trecerea la zborul cu aparate mai grele decât aerul, întâlnim în lumea aviaţiei alte figuri de medici, dintre care se detaşează savantul francez Charles Richet (1850-1935), cunoscut imunolog, descoperitor al anafilaxiei, pentru care a primit Premiul Nobel în 1912. Richet era şi un pasionat al zborului. A colaborat cu Victor Tatin (1843-1913), inventator francez, constructor al unor modele timpurii de avioane. În 1890, ei au experimentat un aeroplan cu motor cu aburi şi elice. În 1896, Richet a efectuat un zbor cu Victor Tatin, cu un aeroplan cu motor cu aer comprimat. În 1907, Richet şi Louis Breguet (1880-1955) construiesc primul elicopter, Breguet-Richet I (gyroplan).

Şi în ţara noastră au fost câţiva medici cunoscuţi ca iubitori ai aviaţiei. Printre ei îl găsim şi pe Victor Anastasiu (1886-1972), primul medic pilot militar din lume, cel care a pus bazele Centrului de Medicină Aeronautică, în 1920. Născut la Huși, a absolvit în 1911 Institutul Medico-Militar din București. A activat scurt timp la Compania de Pompieri București, dar la începerea celui de-al Doilea Război Balcanic a fost numit medic-șef al Diviziei a 2-a Cavalerie. În timpul campaniei din Bulgaria s-a implicat cu succes în combaterea epidemiei de holeră. Fiind atras de aviație, a efectuat câteva studii cu privire la efectele zborului asupra inimii, a aparatului respirator și a celui renal. Pentru a putea continua aceste studii a urmat cursurile Școlii de Pilotaj, obținând brevetul de pilot în 1916, devenind astfel primul medic militar aviator din lume. În timpul Primului Război Mondial a participat ca medic militar, dar a efectuat și diverse misiuni de recunoaștere și de luptă ca pilot. După război a efectuat câteva vizite de studiu la Paris și la Londra, de unde s-a întors cu dorința de a dezvolta un serviciu sanitar al aeronauticii române. În 1920 a pregătit decizia ministerială privind normele de funcționare a Serviciului Sanitar al Aeronauticii Militare și structura examenului personalului navigant, punând bazele Centrului Medical Aeronautic, care astăzi îi poartă numele. Studierea comportamentului piloților în timpul zborurilor a fost o premieră mondială, fapt remarcat corect și de profesorul Charles Richet cu ocazia Congresului de navigație aeriană de la Paris, din 1921.

Poate ar trebui să-l amintim, măcar în trecere, şi pe marele explorator Roald Amundsen, care se ştie că a studiat Medicina înainte de a se dedica explorărilor polare. În mai 1925, Amundsen zboară până aproape de Polul Nord. Anul următor, în 1926, organizează o expediţie cu dirijabilul N1 construit de Umberto Nobile şi botezat pentru această aventură „Norge”. Cei şaisprezece membri ai echipajului erau de diferite naționalități: nouă norvegieni, şase italieni și un american. A survolat Polul Nord geografic pe 12 mai 1926, la ora 1:25 (GMT), şi a sosit la Teller, în Alaska, două zile mai târziu. După doi ani, dirijabilul „Norge”, rebotezat „Italia”, pleacă într-o nouă expediţie polară, cu un echipaj format doar din italieni, conduşi de Umberto Nobile. Din păcate, de această dată a eşuat pe o banchiză, supraviețuind doar nouă dintre cei zece membri ai echipajului. La auzul acestei ştiri, Amundsen, împreună cu cinci tovarăşi, a plecat în căutarea lor. A fost ultima dată când au mai fost văzuți în viaţă, hidroavionul dispărând cu toţi cei aflaţi la bord.

Amelia Earhart Putnam (1897-1937), pionier al aviaţiei, prima femeie care a traversat Atlanticul singură, a fost soră medicală. Ea a lucrat ca asistentă medicală la Boston, în cadrul Armatei, după terminarea liceului în 1915, cu rezultate excelente. În 1919 a început studiul Medicinei la Universitatea Columbia din New York, dar după un an a renunţat. În 1920 a zburat prima dată cu avionul, hotărâtă să devină pilot. În 1921 a început cursurile de pilotaj şi din banii economisiţi şi-a cumpărat un avion, „Kinner Airster”, cu care a stabilit primul său record de înălţime de zbor, pentru femei, zburând la o altitudine de 4 300 m. În 17/18 iunie 1928 a fost prima femeie-pasager care a traversat Oceanul Atlantic. În 20/21 mai 1927 a traversat Atlanticul singură, aterizând în Irlanda de Nord. Înainte de a împlini 40 de ani a dorit să efectueze înconjurul lumii la ecuator. A parcurs circa trei sferturi din zborul planificat, dar după decolarea din Noua Guinee (de la Lae), în 2 iulie 1937, nu a mai ajuns la destinaţie (insula Howland din Pacific). 

Dacă trecem la zborurile cosmice, întâlnim şi aici personalităţi legate de lumea medicală. Poate primul care trebuie amintit este Hermann Oberth (1894-1989). Născut la Sibiu și crescut la Mediaș, a studiat iniţial medicina la München şi Budapesta, lucrând în timpul Primului Război Mondial ca sergent sanitar la Lazaretul de rezervă din Sighişoara, împreună cu tatăl său, care era medic. Aici, în 1917, a proiectat prima rachetă de mare distanţă, care urma să zboare pe o rază de 300 km şi folosea combustibili lichizi (alcool şi oxigen lichid). 
După război, Oberth a abandonat studiile medicale și s-a înscris la Facultatea de Fizică și Matematică de la Universitatea din Cluj, pe care o absolvă în 1923. Teza sa privind rachetele cu mai multe trepte nu a fost însă validată la München și Heidelberg, ci la Cluj. 
În 1923 a publicat „Die Rakete zu den Planet”, în care descrie fazele zborului unei rachete, precum şi efectele asupra organismului. În anii 1928-1929, Oberth a lucrat la Berlin în calitate de consultant ştiinţific la primul film din istorie a cărui acţiune se desfăşura în spaţiu: „Femeia de pe Lună” („Frau im Mond”). Filmul a fost produs de UFA-Film Co., în regia lui Fritz Lang, un cunoscut regizor german, şi a avut un succes enorm în popularizarea noii ştiinţe a rachetelor. 

La 23 iulie 1930, Hermann Oberth, ajutat de un tânăr cercetător pe nume Werner von Braun, a reușit să lanseze primul prototip de rachetă cu combustibil lichid. Von Braun a fost ulterior conducătorul programului german care a creat rachetele V-2 în Al Doilea Război Mondial și ulterior a coordonat Centrul Marshall pentru Zboruri Spațiale, considerat „părintele programului spațial al SUA”. 
Primul medic care a zburat în jurul Pământului a fost cosmonautul rus Boris Iegorov (1937-1994). A absolvit Medicina la Moscova în 1961 şi s-a ocupat de cercetări în medicina aeronautică, fiind selecţionat pentru a fi cosmonaut. A luat parte la misiunea navei spaţiale Voshod 1, împreună cu cosmonauţii ruşi Komarov şi Feoktistov, efectuând un zbor de 24 de ore şi 17 minute, timp în care au ocolit de şaisprezece ori Terra. 
Un alt cosmonaut medic rus a fost Vasili Grigorievici Lazarev (1928-1990). Absolvent al Academiei Medicale Militare, el a luat parte la Programul Soiuz 12, în 1973. În 1975 a fost unul dintre cei doi membri ai echipajului Soiuz 18a, care a efectuat o lansare nereușită. Lazarev a suferit leziuni severe din cauza accelerației mari la reintrarea în atmosfera terestră.

Primul astronaut medic american a fost Joseph Kerwin (n. 1932). A absolvit Medicina în 1957 şi a fost chirurg în Marina SUA. În 1965 a fost selecţionat pentru antrenamente la NASA. În 1973 a luat parte la programul Skylab, zburând împreună cu astronauţii Charles Conrad Jr. şi Paul Weitz, timp de 28 de zile. 
O putem aminti aici şi pe Judith Arlene Resnik (1949-1986), care şi-a pierdut viaţa, împreuna cu întregul echipaj (șapte membri) al ultimei navete spaţiale Challenger, care s-a dezintegrat după decolare, la 28 ianuarie 1986. Resnik a fost optician, apoi, după ce şi-a luat doctoratul, a lucrat la National Institute of Health (Bethesda, Maryland), fiind cooptată deja de NASA. 

Nu putem încheia fără să amintim de cunoscuţii „flying doctors” din Australia. Royal Flying Doctor Service este un serviciu de asistenţă medicală primară asigurată de medici care se deplasează cu avioanele de-a lungul întregului continent, în special la pacienţii din zonele izolate. Totul a pornit de la ideea reverendului John Flynn de la Biserica Prezbiteriană, care s-a gândit că o misiune medicală aeriană ar fi foarte adecvată condiţiilor locale. În 1920 a publicat un articol: „Flying Doctor - why not?”, în care prezenta această idee. Visul său a devenit realitate în 1927, prin înfiinţarea AIM Aerial Medical Service (care ulterior a devenit Royal Flying Doctor Service). Medical Journal of Australia a publicat în decembrie 1927 un anunţ pentru angajarea unui „Flying Doctor”. Au fost 23 de candidaţi, fiind angajat dr. Kenyon St. Vincent Welch. Acesta a efectuat prima consultaţie pe 17 mai 1928. Odată cu introducerea transmisiunilor radio în 1934, serviciul a cunoscut o dezvoltare importantă. De la primele avioane în care medicul zbura în carlinga deschisă, în bătaia vântului, în prezent serviciul Royal Flying Doctor Service reprezintă a patra flotă aeriană a Australiei, cu un număr de peste 67 de avioane moderne, dotate cu toată aparatura necesară. Deviza lor este „The furthest corner, the finest care” („Cel mai îndepărtat colţ, cea mai bună îngrijire”). În 2015, activitatea a inclus 283 188 de pacienţi consultaţi, 90 471 de pacienţi transportaţi și zboruri pe o distanţă de 26 de milioane de kilometri. O activitate cu adevărat impresionantă, finanţată în proporție de 25% de guvernul australian, 50% de autorităţile locale şi 25% prin plăţi directe şi donaţii.