Oamenilor le face plăcere să creadă ceea ce vor, iar ceea ce vor în zilele noastre este să se autoperfecţioneze. Piramida nevoilor umane este bine consolidată la nivelurile fundamentale (hrană, adăpost), aşa că lumea modernă ţinteşte spre vârf.

Citius, altius, fortius nu mai este un simplu îndemn olimpic adresat din patru în patru ani celor mai buni atleţi, ci este o lozincă ce mobilizează mase mari de consumatori. Zi de zi, milioane de mesaje mai mult sau mai puţin subtile ne îndeamnă să fim mai fericiţi, mai bogaţi, mai faimoşi. Industria de self-improvement este în plin avânt − mai repede, mai sus, mai cu forţă! Întrebarea este dacă această cultură a autoajutorării chiar ajută. Nu cumva creează aşteptări nerealiste, care ne duc în final la eşec şi dezamăgire? De ce în această epocă de o abundenţă fără precedent în istorie suntem din ce în ce mai nefericiţi?

În acest articol vă invit să facem o pauză de respiraţie în goana noastră cotidiană şi de reflecţie asupra direcţiei în care ne îndreptăm. Menţionez de la bun început că nu vreau să stric plăcerea nimănui, nu vreau să minimalizez industria de profil şi chiar cred că unii autori sunt sinceri. Îmi asum mai degrabă rolul grădinarului care încearcă să plivească buruienile din această grădină vastă.

Ideile şi valorile asociate cu psihologia populară au infiltrat atât de profund viaţa cotidiană, încât le luăm de-a gata fără să mai cercetăm temeiul lor. Chiar şi noi, profesioniştii din domeniu, ne trezim uneori că facem evaluări şi emitem judecăţi pe baza „miturilor” psihologiei populare. Este desigur îngrijorător, dar noi, fiind de meserie, găsim uşor justificări şi explicaţii, iar în acest caz de vină sunt meme-le. Conceptul a fost introdus de Richard Dawkins în cartea Gena egoistă şi, conform lui, mema este „o idee, sau comportament, sau un stil care se răspândeşte de la o persoană la alta în cadrul unei culturi”. Cam ca virusul gripei când se declanşează o epidemie. Memele psihologiei populare se multiplică şi sunt răspândite cu ajutorul Internetului şi al reţelelor de socializare atât de eficient, încât au devenit o parte integrantă din ţesătura vieţii cotidiene. Trăim şi gândim sub controlul memelor. Gândiţi-vă, de exemplu, la show-urile de televiziune precum „Vocea României” sau „Master Chef”, sau altele de acelaşi soi. Formatul emisiunii impune ca participanţii să parcurgă un traseu al transformării personale. Motivaţiile competitorilor sunt aranjate sub forma unei poveşti emoţionale de fundal. Deciziile lor au o anumită raţionalitate justificată psihologic, iar juriul şi spectatorii sunt invitaţi să-i aprobe pe măsură ce ei se „maturizează” artistic şi uman. Comentariile sunt de genul: „X este un talent natural, dar are nevoie să aibă mai multă încredere în sine”, „Y poate avea succes dacă îşi dă seama ce zace în sufletul lui ca să fie cât mai autentic” etc. Sub îndrumarea mentorilor emisiunii, care uneori fac să roşească şi un om mai frust, participanţii sunt îndemnaţi să-şi schimbe viaţa şi să-şi ia soarta în mâini. Dacă cred cu tărie, nu 100%, ci 200%, şi dacă se concentrează pe ceea ce au de făcut, atunci şi numai atunci poate vor primi contractul de înregistrări sau concerte care le va aduce faimă şi bani. Mesajul pseudopsihologic al mentorilor din televiziune este că totuşi marele câştig nu este contractul (care de cele mai multe ori nici nu vine!), ci împlinirea personală. Odată ce ai avut tăria şi perseverenţa să-ţi trăieşti visul, restul nu mai contează. Ce faci pe urmă cu viaţa ta nu mai interesează pe nimeni. Poţi eventual să scrii cărţi de autoajutorare.

Atracţia principală a oricărei cărţi de autoajutorare este promisiunea implicită că orice situaţie de viaţă complicată poate fi redusă la o problemă simplă şi rezolvabilă. Din păcate, vieţile şi acţiunile oamenilor sunt complicate pentru că în ele intervin o mulţime de variabile ce nu pot fi controlate. Diferenţe imperceptibile ale condiţiilor iniţiale pot duce la rezultate diametral opuse. Gândurile şi acţiunile oamenilor se comportă conform legilor haosului, şi nu după legile mecanicii clasice. După cum spunea Oscar Wilde, „adevărul este rareori pur şi niciodată simplu”. Tocmai de aceea este relativ uşor să produci fake news şi să fii şi crezut. Fake news este răspunsul simplu şi clar, dar greşit la aşteptările oamenilor. Psihologia populară are întotdeauna la îndemână un răspuns scurt şi clar pentru a explica acţiunile oamenilor. Complexitatea şi analiza ei intimidează şi descurajează publicul, pentru că cere efort şi zdruncină certitudini. Am dezamăgit mulţi clienţi care aşteptau de la mine „5 reguli simple − pe degetele unei mâini − pentru a avea succes în dragoste” sau „10 porunci − altele decât cele din Biblie − pentru a avea succes în viaţă” sau „7 paşi de urmat pentru a atinge fericirea”... Nu pot să dau astfel de sfaturi pentru că viaţa în sine e complexă, uneori până la limita imaginabilului. Vieţile noastre idiosincretice, cu numeroasele zone tulburi pe care le desemnăm drept „probleme”, nu pot fi îndreptate în „7 paşi”. Cum spunea Karinthy Friges: „Nu mintea mea e complicată, ci chestiunea despre care vă vorbesc”. Ca fiinţe moderne, ne mişcăm în contexte variate şi îndeplinim succesiv sau concomitent diverse roluri: părinte, partener, coleg, prieten, lider, membru al comunităţii, îngrijitor şi susţinător etc. Modificarea, chiar minoră, a unui rol sau a unui context poate duce la modificări neaşteptate ale celorlalte. Realitatea vieţii cotidiene ne ia pe sus ca un vârtej. Suntem somaţi constant să luăm decizii al căror rezultat e greu previzibil. Responsabilitatea uneori ne copleşeşte. Avem deci nevoie de reguli relativ simple ca să ne descurcăm. Pe vremuri, aceste reguli ne erau puse la dispoziţie de mituri sau de religie. Declinul acestora în ultimii 200 de ani ne-a lăsat dezorientaţi şi aşa au apărut cărţile şi specialiştii în autoajutorare. În deceniul al şaselea al secolului al XIX-lea au apărut cam în acelaşi timp la Londra trei cărţi: Self-Help de Samuel Smiles, Originea speciilor de Charles Darwin şi Despre libertate de John Stuart Mills. Darwin şi Mills nu s-au vândut în 150 de ani cât a vândut Smiles la prima ediţie. E adevărat că Smiles a fost uitat, deşi el a creat conceptul modern de autoajutorare. Darwin şi Mills au schimbat fundamental lumea în care trăim şi modul cum gândim cu mult mai puţine exemplare vândute. Autorii de self-help au umplut lumea, dar nu au schimbat mare lucru. Concluzia îi aparţine lui H.L. Mencken: „Întotdeauna există o soluţie simplă şi clară, dar greşită”.

Aşadar, soluţiile simple nu prea funcţionează în lumea reală. „Miturile” psihologiei populare ne oferă o excelentă păturică de confort emoţional, cel puţin pe termen scurt. Tehnicile privind schimbarea de durată, recomandate în cărţile de self-help, ne lasă însă descoperiţi. Câte vieţi s-au schimbat cu adevărat şi de durată după citirea unei cărţi de self-help? De obicei, cu cât entuziasmul iniţial e mai mare, cu atât rezultatul pe termen lung e mai modest. Şi asta pentru că ignorăm grăbiţi ceea ce orice student la psihologie învaţă din primul an: trăsăturile de personalitate nu se schimbă semnificativ de-a lungul vieţii. În privinţa activităţii mintale, ştim doar ceea ce putem măsura: memoria, percepţia şi raţionamentul. Dar odată ce intrăm în domeniul preocupărilor cotidiene precum relaţiile, cariere, dispoziţiile afective, creşterea copiilor − ne afundăm tot mai mult în nisipul mişcător al speculaţiilor. În plus, uităm că multe din aceste aspecte ale vieţii cotidiene sunt constructe sociale. Ele ţin de preferinţe şi valori sociale, de modul cum obişnuim să facem lucrurile, şi nu fac parte din ADN-ul nostru. Când vine vorba de mintea omului, pentru multe întrebări nu există răspuns corect sau greşit. Cu toate astea, ne străduim să măsurăm cum apreciază oamenii că anumite schimbări le îmbunătăţesc calitatea vieţii. Să nu ne mirăm deci dacă după un curs sau o carte de self-help nu slăbim, nu ne cresc sânii, nu ne simţim mai fericiţi şi nu ajungem peste noapte mai faimoşi. Schimbările au limite, iar psihologia populară are grijă să se limiteze la ideile ce captează imaginaţia publicului şi, în acelaşi timp, să nu solicite prea tare puterea de înţelegere a aceluiaşi public consumator. Cum alcătuieşti un chestionar, cum faci regresie multiplă sau analiză factorială, cum conduci un studiu controlat şi dublu-orb nu sunt activităţi prea atractive sau distractive. Iar după atâta muncă, nici nu vii cu un rezultat clar, ci doar cu o gamă de probabilităţi şi eventual cu o nouă ipoteză ce se cere testată. Tehnica autorilor de cărţi populare este ca prin iuţeala de mână (a lor) şi nebăgarea de seamă (a cititorilor) să şteargă hotarele dintre opinie, ideologie şi fapte testate ştiinţific. Sunt citate doar studiile care confirmă credinţele autorului şi nu se pomeneşte nimic despre calitatea ştiinţifică a acestora (metodologia e plicticoasă şi e rezervată tocilarilor!). Totul este un joc al aparenţelor cu un comportament ce pare ştiinţific la suprafaţă, dar care nu urmează de fapt protocoalele riguroase ale metodei ştiinţifice. Teoriile şi perceptele ştiinţifice sunt sucite şi învârtite ca să corespundă convingerilor marelui guru al psihologiei populare. Viaţa este suficient de grea şi fără să mai alergăm după promisiuni deşarte, şi fără să ne amăgim cu speranţe iluzorii de autoîmplinire psihologică în 10 paşi.

Ne facem singuri rău când confundăm teoriile cu faptele şi dorinţele cu realităţile în domeniul psihologiei, şi nu numai. Totuşi cred că cel mai mare pericol la care ne expune psihologia populară este unul moral. Majoritatea cărţilor de self-help se adresează unor impulsuri rudimentare: dă-mi ce-mi doresc, fă-mă puternic, opreşte suferinţa! Nu e nimic inerent greşit la aceste instincte, dar ele nu reprezintă totuşi manifestările exclusive ale unui om matur. Psihologia populară ne face să ne simţim buricul pământului. Nu e de mirare că a înflorit odată cu mersul la sala de fitness. Tot aşa cum la sală ne rotunjim muşchii, la psiholog ne periem emoţiile, ne înfrumuseţăm biografia şi credem că ne facem viaţa mai plăcută. Psihologia populară ne încurajează să redevenim sau să rămânem nişte adolescenţi narcisişti pentru care cu greu mai există şi restul lumii. Dacă maestrul insistă „să învăţăm în primul rând să ne iubim pe noi înşine”, de ce ne mai mirăm că nu avem pe nimeni lângă noi? Nenumărate cursuri ne învaţă abilităţi sociale, cum să atragi şi să influenţezi oamenii, dar unde sunt cărţile care să ne înveţe cum să fim buni prieteni, cum să fim altruişti, cum să ne servim mai bine comunitatea din care facem parte? Dacă nu facem decât să ne privim buricul sau coşurile de pe nas ca să ne autoîmplinim, suntem condamnaţi să rămânem puerili şi egoişti. Predicatorii psihologiei populare ne creează aşteptări nerealiste precum aceea că fericirea este un drept al omului care trebuie livrat obligatoriu. Dacă întâmplător te simţi nefericit, înspăimântat sau timid, acest lucru nu este normal şi trebuie neapărat corectat. La fel cum medicina încearcă să ne medicalizeze viaţa transformând în evenimente medicale întâmplări obişnuite din corpul omului, şi psihologia populară încearcă psihologizarea vieţii cotidiene. Patologizarea vieţii psihice urmează îndeaproape patologizarea vieţii corpului omenesc. Meriţi să fii fericit, realizat şi iubit, iar acesta este un drept inalienabil pentru care trebuie să te lupţi. Nu e de mirare deci că oamenii se simt ruşinaţi sau de-a dreptul supăraţi că viaţa lor nu se ridică la standardele curente. Imperativul fericirii te menţine vigilent şi încordat pentru că relaxarea te face să cazi de pe banda rulantă a fericirii. Orice abatere de la ideal este o problemă ce trebuie urgent rezolvată. Viaţa însăşi devine o succesiune de probleme ce trebuie rezolvate şi nicidecum tolerate sau îndurate. După cum spunea Shimon Perez, „dacă o problemă nu are rezolvare, s-ar putea să nici nu fie o problemă, ci un fapt cu care trebuie să te acomodezi în timp”. Psihologia populară ne hrăneşte insatisfacţiile şi ne îndeamnă să îndreptăm lucrurile de cele mai multe ori cu preţul unei insatisfacţii şi mai mari.