Răspunsul, pe scurt, este da, dar nu oricine și nu oricând. Ca întotdeauna în medicină, răspunsul detaliat este mai complicat și mai nuanțat.
Să începem deci prin a reformula această întrebare laică într-una științifică, medicală. Dacă cineva care se plânge că un eveniment sau persoană i-a frânt inima, iar ulterior, într-un interval rezonabil, moare, este aceasta o coincidență tragică sau e un semn că organismul răspunde la disperarea mintală? Psihiatrii au răspuns parțial la această întrebare de mai bine de o sută de ani, descriind fenomenul conversiei, prin care, atunci când o parte a corpului dobândește o semnificație mintală, ea poate deveni sediul unei suferințe fizice. Problema nu este importantă doar științific și filozofic, în deslușirea relației minte - corp și a rolului limbajului în geneza suferinței, ci are și o componentă economică, deoarece în Uniunea Europeană cheltuim anual peste 120 de miliarde de euro pentru bolile cardiovasculare. Deci, orice progres în înțelegerea bolii ne poate ajuta să fim mai eficienți în cheltuirea banilor.
Prin urmare, dacă personalitatea omului contează, putem identifica tipul de persoană care este probabil să sufere de probleme cardiace? Studiile mai vechi de medicină psihosomatică au descris tipul de personalitate predispus la boli de inimă: supărat sau mânios, veșnic grăbit, pretențios cu alții, dar și nemilos cu sine. Acest stereotip psihologic nu preciza însă cu ce tip de suferință cardiacă se asocia mai frecvent: aritmie, cardiopatie ischemică sau hipertensiune. Există pentru fiecare tip de boală cardiacă și un tip specific de personalitate? Prima descoperire semnificativă a făcut-o un tapițer din San Francisco. Sau, mă rog, a prilejuit-o. El era foarte frecvent chemat să retapițeze scaunele și fotoliile din sala de așteptare a unor cardiologi. Marginea din față a tapițeriei și brațele fotoliilor erau cele mai uzate. Cu ochi de profesionist, omul a întrebat: „Ce au pacienții voștri de sunt așa de tulburați și agitați?” Întrebarea i-a pus pe gânduri pe cei doi cardiologi, Meyer Friedman și Ray Rosenman. Rezultatul a fost că au descris un tip de comportament predispus la boli cardiovasculare, Tipul A: ambițios, agresiv, competitiv, neliniștit, veșnic sub presiunea timpului. Tipul B de comportament are caracteristicile opuse celor de mai sus. Ideea a fost preluată de Western Collaborative Group Study (1974), care a analizat mortalitatea prin boli cardiovasculare și a descoperit că mortalitatea prin boli de inimă este de 2,92/1000 persoane-an pentru Tipul A și de numai 1,32/1000 persoane-an pentru Tipul B. Problema părea lămurită, așa că au înflorit afacerile cu terapii psihologice și manuale cu tehnici de relaxare. Rezultatele prea clare și frumoase trezesc însă suspiciuni în mintea cercetătorilor profesioniști. Așa că Ragland și Brand (1988) au reluat după 20 de ani analiza lotului inițial de pacienți. În acest răstimp, diferența de mortalitate cardiovasculară dintre tipurile A și B a scăzut până la valori nesemnificative. Metaanaliza lui Booth-Kewley și Friedman (1987) a aratat că mai puțin de 2% din variația bolilor de inimă poate fi prezisă de comportamentul de Tip A, care nu este cu nimic mai bun față de alți factori de risc. Odată răcorit entuziasmul, cercetătorii au descoperit că însuși conceptul de comportament de Tip A nu era coerent. Unii factori, precum neliniștea, competitivitatea sau presiunea timpului, fac parte din multe scale de evaluare (JAS, Bortner etc.). Alți factori sunt în mod clar asociați cu factori de personalitate convenționali precum nevrozismul și extraversia. Singurul factor predictiv pentru Tipul A de personalitate este ostilitatea (Helmer, Ragland și Symel, 1991). Ostilitatea este opusul și asociatul agreabilității dintre cei „cinci mari” factori de personalitate. Confirmarea a venit imediat, de la Edinburgh Artery Study (Fowkes, 1991), care a arătat că ostilitatea ca factor independent explică peste 2% din variația bolii arteriale periferice și a cardiopatiei ischemice. Puși în fața acestor concluzii, medicii și-au amintit de studiul făcut asupra funcționarilor publici ai guvernului britanic (Whitehall I, 1978), care a arătat că funcționarii de la baza organigramei au o rată a mortalității de trei ori mai mare decât cei de la vârful ierarhiei. Repetat după 20 de ani (Whitehall II), studiul a arătat că funcționarii de rang inferior au un risc semnificativ crescut de boli cardiace, cancer, boală pulmonară cronică, boli gastrointestinale, depresie și suicid. Fără a intra în labirintul explicațiilor fiziopatologice, putem trage concluzia rezonabilă că viața socială și cea emoțională au impact asupra sistemului nervos autonom, care la rândul său știm că are impact asupra inimii și organelor interne. Și atunci, având în vedere ritmul de viață din ultima sută de ani, cum se face că nu au murit mai mulți oameni din cauza acestor condiții?
Aici intervine Jacques Lacan, dar nu în calitate de psihanalist, ci în calitate de onest cercetător medical. În 1948, el a publicat un studiu despre prevalența scăzută a hipertensiunii printre imigranții din societatea americană care își menținuseră coeziunea și ritualurile culturale comunitare. Ignorat de medici, studiul său a fost citit cu atenție de societățile de asigurări, care au constatat că, în comunități vecine, americanii de origine italiană făceau mai rar infarct decât cei de origine anglo-saxonă. Problema având mari implicații financiare, au apărut rapid și studiile medicale serioase. Cel mai cunoscut este studiul Roseto (Roseto Study, Bruhn și Wolf, 1979). Roseto este un orășel din Pennsylvania, cu 1600 de locuitori, întemeiat de imigranți italieni din Abruzzi. Rata deceselor prin infarct de miocard era aproape la jumătate față de rata națională din SUA. După ce au analizat toate variabilele (dietă, colesterol, fumat - care uneori erau mai mari la italieni), a rezultat că factorul predictiv pozitiv era coeziunea comunității. Dar, oare, numai italienii beneficiază de acest avantaj? Așa că americanii au repetat studiul în comitatul Alameda din California (Alameda County Study, Berkman și Syme, 1979). De data aceasta, cercetătorii au împărțit populația în patru clase diferite, în funcție de intensitatea legăturilor sociale, și i-au urmărit timp de nouă ani. Cei cu legături sociale puține și slabe au avut o probabilitate de două ori mai mare să moară de orice cauză decât cei cu legături sociale numeroase și puternice, după ajustarea celorlalți factori de risc. Europenii și-au văzut confirmate tradițiile, dar bucuria nu a ținut mult, deoarece tot americanii au descoperit că acest avantaj se poate pierde. Reluat după 25 de ani și după americanizarea completă a locuitorilor din Roseta, rata deceselor prin infarct a locuitorilor acestui orășel a atins media națională a SUA. Concluzia generală este că relațiile sociale nu sunt doar un tampon față de stresorii sociali întâlniți în societățile industrializate, ci au un impact direct asupra sănătății înseși. Cercetătorii europeni au mers mai în profunzime și, în 1993, Brigitta Bunzel, de la AKH din Viena, a publicat un studiu care arăta că ajutorul din partea partenerului de viață este esențial în predicția ratei de supraviețuire după transplant cardiac și, în orice caz, mai important decât aspectele tehnice și medicale. Vecinii noștri unguri au aprofundat aceeași cale de cercetare, împreună cu Harvard Center for Society and Health (Skrabski et al., 2003). Lotul lor de studiu a fost considerabil mai mare, 12643 de subiecți, și deci și concluziile sunt mai relevante, probabil pentru noi toți din centrul Europei: atitudinea de rivalitate este un factor de risc mai mare decât fumatul. Neîncrederea și gelozia sunt cei mai mari „ucigași”, mai ales în rândul bărbaților, iar cel mai bun factor de protecție este coeziunea comunității. Mai la nord, finlandezii (CAIDE Study, Hakansson, 2009) au urmărit 2000 de subiecți, timp de 21 de ani. Una dintre concluzii este că există o puternică asociere între statutul marital la jumătatea vieții și funcția cognitivă la bătrânețe. Riscul de demență este aproape triplu la cei care trăiesc singuri de la jumătatea vieții. Toate aceste studii sugerează că există legături puternice între corpul biologic și comunitate, înțeleasă ca structură socială și culturală. Mai rămânea un pas mic de făcut spre politic. Acesta a fost făcut de Fowler și Christakis, care, în cadrul proiectului Framingham Heart Study (2008), au urmărit 4739 de oameni, timp de 20 de ani. Concluzia a fost că nivelul satisfacției personale a fiecărui subiect depinde de nivelul de satisfacție a rețelei sociale din care face parte. Satisfacția împreună cu starea de sănătate sunt fenomene colective. Așadar, sănătatea individului depinde de modul cum este condusă comunitatea, și de aceea medicilor nu le poate fi indiferentă politica. Și, nu în ultimul rând, chiar şi în politică se poate muri de inimă rea!