Educaţia medicală tradiţională a fost un proces care s-a tot schimbat de-a lungul timpului. Acest proces îşi are originile în modelul de ucenicie din Evul Mediu, în care fiecare meşteşugar avea ucenicii săi, pe care îi învăţa tot ce ştia. După această pregătire, care putea dura mai mulţi ani, învăţăceii deveneau capabili să poată lua locul maeştrilor, pentru ca apoi să îi poată învăţa pe alţii la rândul lor. Astfel, ucenicii îşi urmăreau cu atenţie maeştrii şi încercau să le urmeze întocmai paşii. 

Principalul scop al maeştrilor nu era însă acela de a-i învăţa pe ucenici, întrucât ei erau nevoiţi să-şi câştige existenţa prin munca lor proprie. Prin urmare, ucenicii trebuiau să se facă remarcaţi printr-o lucrare deosebită pentru a fi observaţi şi încurajaţi de către maeştri. Apoi, ei intrau în grupul restrâns de prieteni ai maestrului, iar după ceva timp ajungeau să lucreze pe cont propriu.

Abilităţile din practica medicală au fost încă de la început deprinse în aceeaşi manieră ca meşteşugăriile vechi, acest model rămânând astfel în istoria medicinei şi fiind practicat şi azi în universităţile tra­di­ţio­­na­le. Studenţii sau rezidenţii, pe parcursul pre­gă­ti­­rii lor profesionale, sunt atribuiţi unor maeştri (în­dru­mători, medici specialişti), al căror principal scop este de a-şi câştiga existenţa prin practicarea medicinei, învăţarea studenţilor rămânând uneori în plan secundar. În general, medicii îndrumători sunt suprasolicitaţi şi au extrem de multe sarcini cărora trebuie să le facă faţă şi adesea nu au timp să stea suficient cu rezidenţii sau nu au întotdeauna disponibilitate de a le furniza suficiente explicaţii. În specialităţile chirurgicale, uneori rezidenţii trebuie să aştepte zile întregi să poată observa o operaţie sau să înveţe noi tehnici medicale, ceea ce nu coincide mereu cu dorinţa lor de a deprinde cât mai repede gesturi şi manevre chirurgicale. Cei mai mulţi dintre ei se visează chirurgi faimoşi chiar înainte de a începe stagiul de pregătire, dar uită că drumul este lung şi uneori nu tocmai facil. Uneori învăţăceii primesc sarcini pe care ei le consideră inutile şi lipsite de un rol benefic în procesul de instruire, precum scrierea fişelor sau însoţirea bolnavilor la investigaţii. Aceste activităţi, considerate plicticoase şi drept pierdere de timp, sunt de fapt o parte componentă a profesiei de medic şi au ca scop, pe de o parte, crearea unei interacţiuni a studentului sau rezidentului cu bolnavul, dezvoltarea comunicării cu acesta, înţelegerea lui şi, în final, empatizarea cu pacientul; pe de altă parte, rezidentul trebuie să se familiarizeze cu partea organizatorică şi legislativă a profesiei de medic, pentru a învăţa să întocmească evidenţele medicale şi alte acte şi documente medicale. În timpul anilor de pregătire, rezidenţii învaţă să facă faţă diverselor situaţii cu care s-ar putea confrunta în viitor în toate domeniile de interes şi nu doar în cele medicale. 

Uneori, rezidenţii au sentimentul că nu sunt apreciaţi îndeajuns şi că nu sunt lăsaţi să participe activ la actul medical, neputând să-şi însuşească cunoştinţele practice pe cât de rapid şi-ar dori. Relaţia elev-profesor este un proces complex, care se creează de-a lungul timpului, fiind necesară participarea deopotrivă a ucenicului şi a maestrului, şi prezintă multe aspecte şi faţete în funcţie de punctul de vedere din care este privită. Pentru un observator extern, această relaţie poate părea perfectă, iar realitatea să fie cu totul alta, sau invers. Din interior, relaţia poate să fie constructivă, distructivă sau indiferentă, în funcţie de protagonişti şi de punctul de vedere al fiecăruia, dar aceasta va constitui subiectul unei alte expuneri viitoare.

Un alt aspect al perioadei de ucenicie este modul în care sunt asimilate informaţiile; dacă acest proces nu este făcut într-o manieră potrivită, atunci orice informaţie explicată poate suferi un proces de osmoză, un proces vag prin care rezidenţii selectează doar o parte de informaţie, într-un mod total dezorganizat şi nestructurat, în acest fel educaţia lor suferind deformări şi prezentând multe lacune. Pe de altă parte, rezidenţii pot absorbi cunoştinţe şi informaţii utile şi de la restul personalului din spital, nu doar de la medicul specialist căuia au fost atribuiţi: asistente, alţi rezidenţi din ani mai mari sau chiar alţi medici specialişti. Rezidenţii trebuie să aibă abilitatea de a selecta cât mai multe informaţii din orice situaţie pe care o întâlnesc pe durata practicii, trebuie să-şi dezvolte simţul observaţiei, dar şi să ştie să filtreze elemente utile educării şi formării lor.

Îmbunătăţirea modului de instruire este un proces continuu; se creează modele care apoi ar trebui aplicate în mod particular fiecărei situaţii. Nu există reţete pentru asigurarea succesului, iar reuşita depinde în mare măsură de cei doi protagonişti şi de modul în care aceştia se armonizează. O îmbunătăţire a modului de predare ar fi organizarea şi sistematizarea acestui proces într-un mod care să avantajeze ambele părţi. Procesul de instruire are o componentă teoretică, ce constă în predare de cursuri, şi una practică, de lucru efectiv în cabinete sau spitale. Partea teoretică are ca scop furnizarea unor informaţii minime, care să constituie punctul de plecare pentru studiul individual, nicidecum nu îşi propune prezentarea integrală a unui subiect. A te limita la informaţiile primite în cadrul unui curs ar fi o mare greşeală, din două motive: pe de o parte, elementele prezentate nu pot epuiza subiectul, iar pe de altă parte, cunoştinţele medicale evoluează într-un ritm foarte rapid, iar actualizarea lor periodică este obligatorie pentru a fi un medic bun. Putem considera perioada de facultate şi de rezidenţiat ca perioada în care ar trebui să deprinzi modul în care să înveţi, să ştii unde poţi găsi informaţiile şi să le selectezi pe cele utile. Cunoştinţele teoretice deprinse în perioada de ucenicie nu sunt un dat pentru totdeauna, ele trebuie mereu îmbogăţite şi readuse la zi, paralel cu noile cercetări şi rezultate din lumea medicală; ghidurile medicale care se actualizează periodic, dar şi medicina bazată pe dovezi sunt noţiuni cu care rezidentul trebuie învăţat să fie familiarizat încă din perioada instruirii lui. În ceea ce priveşte partea practică, problema este mai complexă, deoarece este nevoie de mai mulţi protagonişti şi de abilităţi pe care aceştia ar trebui să le posede. Maestrul trebuie să aibă disponibilitate, dar şi talent pentru a prezenta într-un mod atractiv şi didactic în acelaşi timp informaţiile, în timp ce învăţăcelul trebuie să fie receptiv, selectiv şi dornic de a acumula cât mai multe cunoştinţe. În absenţa acestor minime cerinţe, rezidenţiatul poate părea cu adevărat plictisitor, uneori perioada de pregătire fiind considerată prea lungă sau prea anevoioasă. Nu rareori studenţii de la Facultatea de Medicină îi invidiază pe colegii lor de la alte facultăţi pentru perioada mai scurtă de instruire de care au nevoie pentru a-şi desăvârşi formarea în meseria aleasă. La Medicină, perioada oficială de şcolarizare este de la 10 ani în sus, numărând cei 6 ani de facultate şi minimum 4 de rezidenţiat; prea mult, consideră unii, prea puţin pentru câte lucruri sunt de învăţat, consideră alţii. Este util? Cu siguranţă ar trebui să fie, cel puţin teoretic, dacă eşti conştiincios şi frecventezi regulat cursurile şi stagiile de pregătire şi dacă ai mintea şi inima deschise către acumulare de cunoştinţe şi deprinderi. Plictisitor uneori? Doar atunci când nu eşti dispus să faci faţă tuturor sarcinilor şi provocărilor, chiar dacă pe unele dintre ele le-ai considera inutile şi lipsite de spectaculozitate şi relevanţă.