Tulburări ale comportamentului agresional la animalele de companie - tulburarea distimică

O definiţie atotcuprinzătoare a acestei modificări comportamentale nu a fost încă realizată, totuşi poate fi prezentată ca totalitatea manifestărilor menite a elimina, a ataca sau a produce injurii fizice altor indivizi din aceeași specie sau din specii diferite, acte comportamentale realizate prin ameninţare sau contact fizic direct.

Substratul anatomic dominant pentru comportamentul agresional este considerat sistemul limbic. Componentele responsabile sunt interconexiunile complexe și intricate ale nucleilor din ariile primitive cerebrale, cu cele talamice, hipotalamice şi de la nivel central. Stimularea sau alterarea morfologică și/sau funcțională a unora dintre structurile implicate iniţiază, întreține sau exacerbează, conjunctural, comportamentul agresiv.

Este unanim recunoscută implicarea factorilor genetici în dezvoltarea comportamentului agresional, un argument esenţial în acest sens îl constituie şi aşa-numita „agresiune idiopatică” la unele rase de câine (Ciobănesc german, Doberman, Cocker spaniol). Studiile etologice au arătat că, în general, masculii sunt mult mai agresivi decât femelele. Sterilizarea (pre- şi post-pubertal) nu relevă inducerea unui comportament mai puţin agresiv, dar unele studii au demonstrat că poate reduce agresivitatea la aproximativ jumătate din masculi după sterilizare.

Dacă însă comportamentul agresiv este înnăscut, trebuie să se caute posibilele interacţiuni/evenimente corelate cu situaţii survenite în mediul înconjurător, caz în care se va insista în evitarea sau amendarea acestora. În aceste situaţii se impune realizarea unui examen fizic neurologic şi a unor investigaţii amănunţite de laborator pentru a evidenţia eventualele tulburări neurologice şi/sau sistemice.

În cazul în care animalul este perfect sănătos, exceptând tulburările comportamentale, atunci se impune stabilirea cu precizie a tipului de agresiune şi eventual localizarea posibilelor leziuni (tabelul 1). În urma acestor investigaţii, obişnuit, se pot localiza cauza şi sursa tulburărilor existente. Cu toate acestea, tipurile de agresiune sunt extrem de numeroase şi, obişnuit, asociate, limitând astfel eficienţa intervenţiilor curative.

Tulburarea distimică este cunoscută ca o tulburare bipolară, ceea ce se caracterizează prin schimbări de stare, putând fi liniștea dinaintea unei stări maniacale sau depresive, sau viceversa. Este o condiție neurologică, teoriile emițând chiar o formă particulară de manifestare de tip epileptiform, o formă de „schizofrenie canină”, sau suspicionând implicarea unor niveluri scăzute de serotonină la nivel cerebral, chiar dezechilibre tiroidiene. Este o afecțiune neurologică destul de comună la Cockerul spaniol, nefiind caracteristică sau asociată unei rase anume. De asemenea, este descrisă și la Cockerul american, Husky siberian, Dobermann, Bull Terrier, Ciobănesc german, Golden Retriever, Saint Bernard.

Mania este caracterizată printr-o senzație plăcută, ce conferă subiecților afectați energie, asociată cu obsesia sau posesia unor anumite obiecte, persoane sau chiar obiceiuri, împiedicând, astfel, coabitarea între membrii familiei și generând exclusivitate prin agresivitate.

Distimia poate fi monopolară (schimbările de comportament sunt îndreptate într-o singură direcție) sau bipolară (stările variază între bucurie incontrolabilă și depresie fără un motiv aparent).

Acest tip de tulburare poate fi cauzat de o disfuncție cerebrală, un dezechilibru chimic ce determină o instabilitate, ce trebuie abordată de către medicul veterinar. Este foarte important să nu se confunde depresia canină cu distimia, cele două tulburări având o abordare terapeutică diferită.

Dominantele clinice de ordin etopatologic ale distimiei la câini sunt:

• atitudine permanent dominantă, fără un motiv aparent;
• agresivitate „idiopatică” - survenită brusc;
• manifestări depresive - fără intervenția unor stimuli ambientali decelabili;
• disapetență (frecvent inapetență);
• lipsa de cooperare în raport cu proprietarul și pierderea „chefului de joacă”;
• stare de somnolență/apatie și letargie;
• manifestări de tip agresional/agresivitate nejustificată asupra membrilor familiei/deținătorilor sau asupra altor animale din jur;
• lipsa/reducerea manifestărilor comportamentale specifice, asociate revederii stăpânului/membrilor familiei aparținătoare;
• are o stare de fatigabilitate/epuizare fizică.

Tratamentul agresivităţii este extrem de complex, recomandându-se doar după stabilirea unui diagnostic cert. În acelaşi scop, se recomandă identificarea și excluderea circumstanţelor care induc aceste tulburări de comportament, pentru a limita sau înlătura repetarea şi permanentizarea atitudinii agresive sau de tip conflictual pentru consolidarea asocierii între contextul ambiental/ conjunctural şi exprimarea comportamentală.

Majoritatea modificărilor comportamentale se concentrează pe dezobişnuire şi desensibilizare progresivă, adoptând un temperament blând şi apelând la recompense (de cele mai multe ori alimentare). Proprietarii trebuie să înţeleagă diferenţa dintre acest complex curativ şi tendinţa de a-i capta atenţia prin recompense numeroase, fără motiv, modalitate de abordare care va garanta eşecul tratamentului, dacă nu este înţeles.

La câinii cu agresivitate crescută, poate fi recomandată apelarea la zgărzile de forţă sau la cele de tip „căpăstru”, care limitează mult tendinţele comportamentale exagerate.

Este total contraindicată aplicarea de pedepse corporale, asociate cu producerea durerii fizice, care va înrăutăţi situaţia şi va contribui la exacerbarea comportamentului agresiv.

Sub aspect terapeutic este recomandată limitarea pe cât posibil a folosirii agenţilor psihotropi, reprezentând alternativa extremă (doar în cazuri restrânse şi pe o perioadă redusă de timp), după efectuarea unor examene clinice şi paraclinice minuţioase.

La câine, în abordarea acestor tulburări de ordin comportamental se impune acordarea unei atenţii deosebite în ceea ce priveşte instalarea progresivă și contribuția modificărilor de ordin degenerativ – atribuibile segmentului de vârstă geriatrică. În această categorie, un loc distinct îl ocupă hiperagresivitatea câinelui bătrân, descrisă în continuare.

Distimia câinelui bătrân. Este o tulburare care evoluează stadial, în doi timpi, cu o primă perioadă care corespunde distimiei unipolare şi a doua perioadă caracterizată prin distimia bipolară. Elementul tipic al acestei afecţiuni este pierderea capacităţii de evaluare a raportului între lărgimea unui spaţiu şi dimensiunile propriului corp. Câinele bătrân cu distimie are tendinţa de a forţa trecerea printr-un spaţiu îngust şi poate rămâne blocat, gemând şi schelălăind. Orice tentativă de ajutor din exterior poate provoca un răspuns agresiv.

Datele de ordin bibliografic în ceea ce privește etiopatogeneza nu sunt edificatoare, existând ipoteze etiologice corelate cu hipercorticismul, distimia fiind întâlnită atât la animalele cu sindrom Cushing, cât şi la cele tratate îndelung cu corticoizi retard.

Diagnosticul are în vedere o serie de elemente caracteristice, şi anume: distimie uni- şi bipolară, apariţia tulburării la câinii în vârstă de peste 7 ani, corelate clinic cu incapacitatea de evaluare a unui spaţiu de trecere şi forţarea trecerii prin spaţiul îngust.

Diagnosticul diferenţial se face faţă de distimia bipolară a adultului (fără tendinţa de a se angaja printr-un spaţiu imposibil de parcurs) şi faţă de depresiunea de involuţie (dominată de manifestări de involuţie în absenţa semnelor caracteristice distimiei).

Prognosticul este rezervat, tratamentul urmând a fi efectuat pe tot parcursul vieţii animalului.

Tratamentul acestui sindrom este exclusiv biologic, singurul preparat medicamentos care dă rezultate constante este selegilina (Deprenyl ND, Selgian ND). Tulburările de comportament al câinelui bătrân sunt destul de uşor de diagnosticat, dar tratamentul lor poate ridica probleme din cauza gestionării acestor pacienţi incomozi.

Distimia pisicilor bătrâne. Pisicile în vârstă, distimice, prezintă variaţii ale stării de dispoziţie (devin agitate), care se manifestă prin apariţia unor faze agresive imprevizibile, însoţite de modificarea privirii (pisica priveşte fix, ochii fiind midriatici). Acest sindrom („Rolling-skin syndrome”) este asociat acestor faze şi este caracterizat prin apariţia undelor de horipilaţii dorsale care parcurg regiunea dorsală dinspre înapoi către înainte. Cel mai adesea, în timpul acestor episoade, se constată mişcări frenetice ale cozii asociate de miorlăituri şi muşcarea cozii, care poate să ducă până la automutilare. Pisica va exprima manifestări de ordin agresional față de orice obiect ambiental aflat în mişcare. Aceste faze sunt caracterizate şi prin reducerea perioadei de somn, care rar depăşește 6 ore/zi. Fazele de somn sunt normale, însă numărul şi durata lor sunt scăzute.

Fazele descrise mai sus alternează cu fazele în timpul cărora pisica are comportament normal, distimia pisicii bătrâne fiind o distimie unipolară.

Sub aspect etiologic este emisă ipoteza că îmbătrânirea nu este singura cauză posibilă a distimiei. Distimiile pot fi şi iatrogene şi se pare că acetatul de megestrol (chiar în doză terapeutică), folosit pentru a limita/reprima comportamentul de marcare a teritoriului, poate să inducă tulburări ale comportamentului de socializare. Pot fi implicate, de asemenea, şi meningioamele, precum şi infecţiile cu virusul ce determină peritonita infecțioasă felină (PIF). În unele cazuri, infecţia cu virusul Aujezski poate să producă tulburări comportamentale tipice, distimice. De asemenea, hipertiroidismul poate induce și exprima tabloul clinic al distimiei.

Concluzionând, se poate aprecia că, la fel ca depresia de involuţie, distimia poate avea cauze organice, iar unul din elementele de diagnostic este cel etiologic.

Evoluţia acestei tulburări este dominată de scurtarea perioadelor de acalmie dintre două faze de criză. Se ajunge de la o alternanţă care este în medie de un episod la 10-20 de zile la revenirea fazelor de criză la fiecare 12 ore - 6 zile.

În stabilirea diagnosticului se au în vedere 4 criterii principale:

• apare la pisicile în vârstă de peste 8 ani;
• alternanţa dintre episoadele de iritabilitate şi hipervigilenţă cu perioade de echilibru, fără un factor declanşator;
• faza de iritabilitate se caracterizează prin privirea fixă a animalului, midriază, secvenţe spontane de agresivitate din cauza iritării (urechi lăsate în jos, păr zbârlit, tendinţa de a adopta decubitul lateral şi de a-şi exterioriza ghearele, mişcări ale cozii), însoţite de insomnie (mai puţin de 6 ore de somn/noapte);
• disorexie, „rolling-skin syndrome”, traumatisme ale cozii prin automutilare, asociate acestui sindrom.

Tratamentul medicamentos poate fi recomandat și presupune administrarea pe toată durata vieţii a seleginei (preparatul de uz uman Deprenyl ND, recomandat în doză de 1-1,5 mg/kg, sau preparatul de uz veterinar Selgian ND, în doză de 0,5-1 mg/kg/zi, administrat dimineaţa).

Sărurile de litiu pot fi eficiente, dar nu sunt bine tolerate la nivel renal, iar carbamazepina (Tegretol ND) are efecte emetizante (având acțiune alfa-2 agonistă).

Tratamentul pe bază de selegină va fi prescris pentru cel puţin 6 luni, după care se va opri, cerându-se însă proprietarului să semnaleze reapariția semnelor care au reclamat aducerea pacientului la medicul veterinar specialist, manifestări ce ar putea sugera recidiva şi ar impune/ motiva reluarea tratamentului.   n