Cu alte cuvinte, atunci când mintea noastră are ceva de făcut, fluxul sanguin şi consumul de glucoză din aceste regiuni scad, ca să crească apoi când mintea noastră rătăceşte pentru a scăpa de sub influenţa stimulilor externi, lucru ce contravine logicii după care orice regiune a corpului nostru care funcţionează are un metabolism crescut, deci o nevoie mai mare de oxigen, de glucoză şi deci de flux sanguin. Aceste regiuni ale cortexului cerebral care deveneau active doar în timp ce mintea noastră se „odihneşte“ au fost numite de Raichle şi colab. (2001)(2) „reţeaua modului de repaus“ („Default Mode Network - DMN“). De atunci, acest fenomen, aparent paradoxal, a stârnit un interes deosebit în ultimii ani.
Interesul acesta l-a făcut pe Peter Fransson (2006)(3) de la Institutul Karolinska din Stockholm, Suedia, să spună „Eu cred că DMN este lucrul cel mai important care s-a întâmplat în neurocogniţie de ceva vreme“. Alţii l-au numit ca „ultimul venit“ în discuţia despre organizarea şi funcţionarea creierului, şi acest interes uriaş poate fi evidenţiat de cele peste 3.000 de articole ştiinţifice publicate în reviste „peer-review“ din ultimii 10 ani (Raichle, 2015)(4).
Se întâmplă des să „cădem pe gânduri“, şi atunci mintea noastră „zboară“ unde vrea ea. Este suficient ca mintea noastră să reflecteze la ceva ce am văzut, auzit, simţit, pentru ca în secundele următoare să se ducă în trecut sau viitor – nu trec decât câteva secunde uitându-ne la un punct fix şi mintea se desparte de prezent ca să „rătăcească“ pe unde numai ea ştie; este destul să facem ceva repetitiv sau plictisitor, ceva care facem foarte des, pentru ca gândurile noastre să nu mai stea cu noi şi să izvorască fără control şi fără legătură cu lumea din jur sau cu activitatea în care eram implicaţi.
Sunt experienţe pe care fiecare dintre noi le-am avut de nenumărate ori despre felul şi condiţiile în care mintea noastră zboară sau rătăceşte. Astfel, conducem maşina, suntem la fereastră în tren, călătorim cu avionul, participăm la o conferinţă, citim o carte, stăm în cada din baie şi deodată mintea noastră fuge, călătoreşte altundeva. Înainte de toate, ea călătoreşte în timp, făcând un balans între trecut şi viitor, nezăbovind aproape deloc în prezent.
Ni se întâmplă să mergem pe stradă şi să trecem pe lângă cineva cunoscut şi să nu-l salutăm pentru că mintea noastră era în altă parte. Alteori ni se atrage atenţia că nu suntem atenţi şi că suntem cu mintea în altă parte… Ni se spune că suntem distraţi, absenţi, neatenţi, visători cu ochii deschişi, că suntem cu mintea rătăcită; în toate aceste ipostaze, noi nu suntem cu mintea în prezent.
Dar unde călătoreşte mintea? Dacă am face un sondaj printre oamenii de pe stradă, ne-ar spune că mintea lor călătoreşte în locuri unde au mai fost sau în locuri pe care le-au anticipat, dar şi în locuri care nu există, în imaginar; alteori călătoreşte făcând planuri şi mai puţin ruminând asupra unor regrete. Dar mai călătoreşte undeva, călătoreşte în mintea altora. Trecem pe lângă oameni, ne uităm la ei şi ne închipuim ce gândesc, ne aduc aminte de cineva pe care-l cunoaştem şi ne închipuim ce face şi ce gândeşte, sau stăm de vorbă cu cineva şi mintea noastră zboară în mintea lui imaginând ce gânduri sălăşluiesc acolo.
S-a văzut că, în aproximativ jumătate din timpul pe care îl petrecem făcând ceva, mintea noastră este altundeva (Killingsworth şi Gilbert, 2010)(5), ceea ce arată că acest fenomen trebuie să fie considerat ca o componentă specifică funcţionării minţii, o componentă esenţială a cogniţiei umane (Mason, Norton, Van Horn, Wegner, Grafton & Macrae, 2007)(6). Cei mai mulţi spun, împreună cu Torberger (2014)(7), că aceasta este o trăsătură a condiţiei umane, pentru că nu s-a putut demonstra ce se petrece şi cu mintea altor fiinţe, chiar şi cele mai apropiate de om.
Tendinţa de a concepe că această activitate mintală este total nefolositoare, aşa cum este denumită de limbajul comun, minte „absentă“, „rătăcită“, „zburătoare“, nu are acoperire ştiinţifică. Realitatea este că mintea noastră nu stă numai în prezent, ci călătoreşte dincolo de intenţia noastră, astfel încât conţinutul mintal nu pare să fie determinat doar de experienţa de „acum-şi-aici“, ci reprezintă o balansare între sursele interne şi externe ale experienţei. Căutând să explice acest fenomen de schimbare a conţinutului gândurilor de la o sarcină, stimul sau eveniment extern la gânduri şi emoţii autogenerate de mintea unui individ, Smallwood şi Schooler (2015)(8) spuneau: „Experienţa este fluidă, dinamică şi ea rămâne fixă doar o perioadă limitată de timp. Mai mult, experienţele pe care le trăieşte individul nu sunt legate numai de sursele externe, mintea generează gânduri şi emoţii nu numai în contact cu stimuli externi, ci şi fără nici o legătură cu ce este în jur“.
Călătoria minţii în locuri şi momente în timp de ea alese include abilitatea minţii de a folosi evenimente din trecut, legate de memoria episodică, în construirea unor evenimente imaginare legate în majoritate de viitor. Acestea vorbesc despre individ sau despre alţii ca şi cum noi am citi sau înţelege cum alţii gândesc şi simt. Pentru Corballis (2012)(9), însuşi limbajul s-a dezvoltat pornind de la această călătorie a minţii noastre în timp, în imaginar şi în mintea altora, pentru că această călătorie stă la baza întâmplărilor, povestirilor, ficţionale sau nu, pe care oamenii au dorit dintotdeauna să le împărtăşească altora pentru liniştea lor şi pentru ataşarea de alţii.
Astăzi se crede că în aproximativ jumătate din timpul pe care îl petrecem făcând ceva, mintea noastră este altundeva! Cantitatea aceasta depinde şi de natura activităţii, variază de la individ la individ şi de circumstanţele momentului în care mintea se hotărăşte să se ducă altundeva decât să rămână în prezent. Pe un eşantion de câteva mii de subiecţi, care au fost intervievaţi cu telefonul celular despre cât de des şi cât de mult timp le zboară mintea, Killingsworth şi Gilberet (2010)(10) au estimat că, în medie, mintea zboară cam 30% din timpul în care un individ este treaz. Nu toate activităţile sunt întrerupte de episoade de „minte călătoare“. De exemplu, când ne spălăm pe dinţi, mintea zboară cam 60% din timp, iar când stăm de vorbă cu cineva, mintea zboară numai 30% din timp.
Pe un lot de voluntari care au fost puşi să execute diferite activităţi, timp în care nu au fost perturbaţi de nici un alt stimul, între 15% şi 50% din timpul alocat le-a fost consumat de mintea rătăcitoare (Smallwood şi Schooler, 2006)(11). În general, oamenii tineri prezintă mai multă „minte călătoare“ decât oamenii în vârstă.
Când vorbim de „minte călătoare“ sau de minte rătăcitoare ne referim în fond la apariţia de gânduri care nu sunt legate de activitatea, sarcina sau ţinta curentă a minţii. Cu alte cuvinte, am putea spune că în timpul minţii călătoare omul prezintă gândiri spontane, independente de stimulii externi. În mod obişnuit, gândurile noastre sunt în mod deliberat îndreptate spre lumea exterioară, iar atunci când pierdem această tendinţă, ele se îndreaptă în mod automat spre interior. Gândurile îndreptate spre interior, gândurile elaborate de minte în mod spontan, ca atunci când mintea zboară, reprezintă activitatea de repaus a minţii. Gândurile spontane pot fi definite ca un conţinut mintal neintenţional, neinstrumental, neoperaţional, care apare în minte fără efort, fără provocare. Ce distinge gândurile spontane de gândurile deliberate este modul în care apar şi măsura în care individul se îndreaptă deliberat spre ele (Klinger, 1996) (12). Ele apar când percepţia se decuplează şi cogniţia generată intern ia locul celei externe. Gândurile orientate spre stimul implică atenţia şi vigilitatea către un stimul legat de o sarcină, dar pot apărea şi după ce mintea a călătorit şi se întoarce înapoi spre un stimul sau o sarcină (Christoff, 2012)(13).
Din punct de vedere fenomenologic, conţinutul mintal nu este determinat numai de experienţa de acum-şi-aici, ci şi de sursele interne ale experienţei. Cu alte cuvinte, mintea generează gânduri şi emoţii nu numai în contact cu stimuli externi, ci şi fără nici o legătură cu ce este în jur. Cu toate acestea, oamenii au tendinţa de a crede că gândurile adevărate sunt numai cele produse intenţional, atunci când suntem implicaţi într-o acţiune cu scop, fie că suntem parte activă sau pasivă a acestei acţiuni, cu alte cuvinte, cele care sunt generate sub influenţa inputului senzorial.
S-ar crede că activitatea mintală neintenţională nu are nici un rost. Realitatea este că atâta timp cât suntem în stare de veghe, gândurile nu se opresc, indiferent dacă sunt intenţionale sau nu, indiferent dacă suntem atenţi la ele sau nu, gândurile curg. Astfel, mintea poate procesa, independent de atenţia noastră, input‑ul senzorial, ca atunci când conducem maşina şi gândul nostru zboară în altă parte, sau să se decupleze de ceea ce este în jur şi să producă gânduri independente de ceea ce este în jurul nostru. Cu toate că mintea zboară, ceva din noi încă monitorizează sarcina în curs de execuţie ca atunci când executăm o sarcină plictisitoare, monotonă, rutinieră şi avem episoade scurte de minte care zboară altundeva fără să influenţeze semnificativ sarcina în curs de execuţie.
Faptul că mintea zboară şi nu este conştientă că şi-a schimbat focalizarea se datorează pierderii temporare a „meta-conştienţei“ (meta-awareness), adică a capacităţii de a şti la ce te gândeşti. Individul realizează această suspendare a metaconştienţei doar atunci când îşi întoarce punctul de concentrare a conştiinţei către sarcina de la care a plecat atunci când mintea i-a început să zboare (Smallwood şi colab., 2007)(14). Capacitatea meta-cognitivă este variabilă de la individ la individ şi poate fi dezvoltată prin mijloace specifice de antrenament.
După toate acestea, cum am putea defini acest fenomen de „minte călătoare“ sau „zburătoare“ (cunoscut în literatura de specialitate ca „mind wandering“)? Andrews-Hanna şi colab (2014)(15) definesc mintea călătoare ca o stare mintală pasageră ce apare când se schimbă atenţia de la sarcina primară, în curs de execuţie, spre informaţia internă, furnizată de obicei de memoria episodică. În acest moment, mintea emite gânduri „autogenerate“, care sunt gânduri independente de stimularea senzorială curentă. Aceste gânduri sunt formate din fragmente de percepţii anterioare şi antecedente ale gândirii orientate spre lumea exterioară, care au fost stocate în memoria episodică. Fără o experienţă perceptuală anterioară, fără aceste fragmente de viaţă, noi nu am avea ce spune nici când visăm, nici când mintea zboară. Astfel, se poate înţelege de ce aceşti autori au definit mintea care zboară ca „o schimbare a focalizării atenției spre o informaţie autogenerată ce influenţează percepţia stimulilor relevanţi curenţi“. Smallwood şi Schooler (2009)(16) definesc mintea călătoare ca „o stare care apare când informaţia generată de modul de repaus al activităţii cerebrale devine disponibilă conştiinţei“.
Din această definiţie se vede că mintea călătoare este o activitate de repaus a minţii, atunci când mintea nu „lucrează“ sau când nu avem conştiinţa activităţii noastre mintale sau metaconştienţa („meta-awareness“). Această metaconştienţă este re-reprezentarea experienţei minţii noastre şi astfel o putem descrie, interpreta şi defini ca trăire curentă sau recentă a minţii noastre. Ea este la un nivel ridicat în timpul executării sarcinilor sau al atenţiei sporite asupra input‑ului senzorial extern. Când mintea noastră călătoreşte pe alte tărâmuri, conştiinţa noastră despre fluxul spontan al gândirii noastre este mult mai scăzută şi creşte instantaneu când mintea noastră se întoarce în prezent. Aşa se explică faptul că noi putem povesti unde a zburat mintea noastră, dar imaginile şi descrierea nu sunt aşa vii ca atunci când povestim ce am văzut, simţit sau făcut în realitate. Am putea spune că există o competiţie a proceselor cognitive de a se focaliza pe stimulii externi versus cei interni. Gândurile autogenerate spontan sunt fundalul pe care se aşază gândurile ce sunt legate de stimuli externi. Conştiinţa dată de fluxul gândurilor spontane este modul de repaus al minţii, iar fluxul conştiinţei legat de stimulii externi este modul activ, prezent şi treaz al minţii.
După Torberger (2014)(17), o definiţie a minţii care zboară trebuie să cuprindă cele trei caracteristici principale: (i) schimbarea atenţiei de la sarcina curentă spre gândurile autogenerate, (ii) această schimbare nu este intenţională şi (iii) în acest timp stimulii externi sunt procesaţi la nivel subconştient, ceea ce cauzează un deficit de percepţie în relaţia cu sarcina curentă. Dar ceea ce este sau înseamnă „minte călătoare“ se poate înţelege şi vorbind despre ce nu este această stare a minţii noastre. În primul rând, trebuie să o deosebim de vise şi de „visarea cu ochii deschişi“. Astfel, Dorsch (2014)(18) face două mari distincţii între visarea cu ochii deschişi şi rătăcirea minţii. În primul rând, visarea cu ochii deschişi este o instanţă a capacităţii mintale imaginative, adică a capacităţii mintale de a produce în mod voluntar anumite reprezentări, pe când călătoria minţii nu implică capacitatea noastră volitivă; diferenţa este la nivelul voliţiei şi al scopului individului, în sensul că mintea rătăcitoare nu se constituie ca un flux al conştiinţei care este dirijat de individ, în contrast cu visarea cu ochii deschişi. Al doilea lucru ar fi că cele două fenomene mintale diferă în felul în care posedă o structură narativă şi în sensul pe care acestea îl au pentru individ. De exemplu, noi putem citi o carte şi în acest timp constatăm că există momente când mintea ne zboară altundeva şi atunci trebuie să ne întoarcem, să recitim pasajul ca să-l înţelegem, sau nu ne pasă, şi citim mai departe, considerând că ce am pierdut nu a fost esenţial pentru înţelegerea cărţii.
Noi putem să ne oprim din carte tocmai la un pasaj care descrie o plajă din insulele caraibiene şi apoi să mergem cu mintea acolo, să ne imaginăm – cu alte cuvinte, să visăm cum stăm pe plaja aceea, ce senzaţii avem, cum ne umplem sufletul de bucurie. În primul caz, mintea a zburat fără voinţa noastră, pe când în al doilea caz noi am dirijat-o cu bună ştiinţă acolo şi am contribuit esenţial la ceea ce am văzut şi simţit. În primul caz, când ne aducem mintea în prezent, cu greu putem povesti unde a fost mintea noastră, ea ar fi fragmentară şi uneori chiar lipsită de logică, pe când în cel de‑al doilea caz, când am visat cu ochii deschişi, putem să avem o naraţiune coerentă şi unitară, inteligibilă pentru noi înşine sau pentru cel care ne-ar auzi povestind-o. Pe bună dreptate, Dorsch (2014) considera că „daydreaming“ este un proiect mintal, are un scop şi unitate şi subiectul participă ca observator, protagonist, proprietar sau creator. Proiectul este imaginativ, creator, poate fi reprodus, în timp ce mintea rătăcitoare nu este un proiect mintal pentru subiectul ce nu participă ca protagonist sau ca proprietar. El spunea că „miezul discuţiei despre deosebirile dintre ele este dat de rolul central al asociaţiei în mintea călătoare şi lipsa unui scop care să le călăuzească, ceea ce face ca mintea rătăcitoare să nu poată fi considerată un fenomen distinct şi unitar, cu o structură intenţională şi narativă… în mintea rătăcitoare, naraţiunea, rememorarea, este slabă, fragmentată, lipsită de logică internă, legătura dintre imagini, gânduri este pe baza asociaţiilor libere sau este vorba de un curs întâmplător, fără nici o regulă a fluxului conştiinţei… diverse episoade mintale sunt asociate fără un scop anume. Forma de bază a minţii călătoare constă într-o secvenţă de episoade mintale simple, asociate unele cu altele, dar nu există nici o intervenţie a subiectului în această asociere sau în curgerea acestor episoade… punctul de pornire poate fi o imagine sau un gând intenţional, format activ de mintea subiectului, ca mai apoi să curgă fără controlul subiectului“. Uneori, episoade de minte rătăcitoare alternează cu episoade de visare cu ochii deschişi. Se întâmplă ca mintea călătoare să fie întreruptă din când în când de experienţa conştientă a subiectului, care poate să o lase în continuare să zboare conform unor asociaţii libere sau poate să o transforme într-o visare cu ochii deschişi dacă subiectul îndreaptă fluxul spontan al gândurilor spre un scop şi cu o anumită voinţă şi apoi, când subiectul îşi pierde interesul pentru acesta, mintea poate rătăci din nou. Fox şi colab. (2013)(19) discută despre asemănările şi diferenţele dintre vis şi mintea călătoare. Ei au constatat o similitudine între conţinutul şi procesul episoadelor de minte călătoare şi visarea din timpul somnului, în sensul că, atât în mintea călătoare, cât şi în vis, canalele senzoriale implicate sunt doar cel vizual şi cel auditiv.
Diferenţele însă sunt mai evidente. Astfel, în vis, majoritatea emoţiilor trăite sunt negative, pe când în mintea călătoare sunt pozitive în aproximativ 60% din cazuri. În vis, imaginile sunt puţin plauzibile şi în majoritatea lor sunt bizare, pe când în mintea călătoare sunt în majoritate plauzibile şi logice. Când mintea zboară, gândurile sunt în special orientate spre viitor, doar cât este vorba de emoţii negative sunt orientate spre trecut, pe când în vis imaginile sunt autobiografice şi sunt legate de prezent sau trecut, şi mai puţin pe viitor. Controlul cognitiv, capacitatea de metaconştienţă în vis, este abolit, pe când în mintea călătoare acest control poate exista în grade diferite: de exemplu, subiectul poate să-şi oprească firul gândurilor călătoare.
În timpul meditaţiei, mintea noastră zboară în mod controlat, în sensul că oferim sistemului cognitiv sugestii după care să se desfăşoare asociaţia de idei şi alte mecanisme care stau la baza autogenerării gândurilor nelegate de stimuli. Este, în fond, un fel de „manipulare“ subtilă a metaconştienţei, subiectul căutând să intre în mod intenţional într-o stare de decuplare perceptuală care să genereze un material cognitiv şi emoţional convenabil, conform tipului de meditaţie, de filosofie existenţială, la care a aderat în prealabil. Se crede că atât meditaţia, cât şi contemplaţia religioasă sunt forme de călătorie a minţii. Cel ce se roagă își induce treptat o călătorie a minţii, doar aşa poate să ajungă la divinitate; dacă rămâne în prezent, rugăciunea nu este realizată. La fel se petrece şi cu meditaţia. Un argument în această privinţă este că imaginaţia este un proces comun celor două ipostaze în care mintea călătoreşte atât în timp, cât şi în teritorii neexplorate, aducând în minte imagini trecute sau viitoare conform unei asociaţii libere. Meditaţia, contemplaţia şi chiar imaginaţia necesită desprinderea de realitate şi lăsarea minţii să călătorească fără constrângeri, doar să i se stabilească teritoriul şi perioada de timp în care să rătăcească. 
Este justificat să ne întrebăm cum de mintea noastră călătoreşte, ce proces mintal stă la baza iniţierii şi menţinerii episodului de zbor al minţii? În mare, există patru teorii care caută să dea un răspuns la această întrebare: i) interesul faţă de momentul curent scade şi mintea nu mai este stimulată senzorial, existând o competiţie între stimulii externi şi cei interni (Klinger, 1978)(20); ii) ineficienţa proceselor executive, şi astfel mintea alunecă spre procesele intrinseci generatoare de gânduri spontane (McVay şi Kane, 2010)(21); iii) decuplarea percepţiei şi mutarea focalizării spre intern (Smallwood şi colab. 2007)(22) şi iv) scăderea controlului meta-conştient (Schooler şi colab. 2011)(23). Teoria decuplării perceptuale spune că zborul minţii este asociat cu reducerea atenţiei la ambianţa externă. Astfel, când există o reducere a interesului faţă de mediul extern, o monotonie a stimulării senzoriale, o stereotipie a funcţiilor executive, apare condiţia necesară pentru decuplarea percepţiei de mediul extern. Când individul execută sarcini puternic solicitante, probabilitatea ca să apară un episod de minte călătoare este foarte mică.
Smalwood (2013)(24) susţine că această reducere a atenţiei faţă de lumea exterioară este o consecinţă a competiţiei dintre resursele executive cerute de prelucrarea input‑ului senzorial extern şi cele pentru generarea gândurilor spontane caracteristice zborului minţii. Aici este vorba de un proces de excludere reciprocă prin care resursele cognitive ale minţii sunt folosite ori pentru prelucrarea input‑ului senzorial extern, ori sunt folosite pentru generarea fluxului intern al conştiinţei, respectiv gândurile autogenerate, independente de stimuli. Smallwood spune că „atunci când gândurile autogenerate apar, procesul de decuplare perceptuală duce la izolarea cogniţiei autogenerate de perturbarea externă“. În felul acesta, fluxul intern al conştiinţei este apărat în faţa perturbării, distractibilităţii stimulilor externi. Astfel, noi putem să medităm, să imaginăm, să ne rugăm, să contemplăm, să planificăm etc. Pe de altă parte, înţelegem şi de ce în timpul unui episod de minte călătoare apar atâtea erori în prelucrarea informaţiilor curente cerute de executarea unei sarcini oarecare.
O altă contribuţie a lui Smallwood (2013) şi a echipei lui (Schooler şi colab., 2011) a fost combinarea idei decuplării perceptive, adică a reducerii atenţiei faţă de stimuli externi şi a izolării cogniţiei interne în faţa distractibilităţii mediului extern, cu mecanismul metaconştienţei. Persoanele care sunt conştiente de fluxul gândurilor lor prezintă mai puţine episoade de minte rătăcitoare, pentru că ele au capacitatea de a controla felul cum mintea generează fluxul gândirii şi spre ce este dirijat. Pe scurt, această teorie afirmă că mintea călătoare, angajarea în cogniţii nelegate de cererea curentă a ambianţei externe, reflectă o activitate ciclică a două procese: capacitatea de a dezangaja atenţia de percepţie, respectiv decuplarea perceptuală, şi abilitatea de a lua notă în mod explicit de conţinutul curent al conştiinţei, respectiv metaconştiinţa. Aici se vede că mintea şi atenţia sunt legate doar intermitent. Atunci când legătura cu atenţia este mai laxă, mintea are timp să integreze informaţia curentă cu informaţia trecută, nelegată de percepţia actuală, lucru care se face de multe ori în timpul episodului de minte călătoare. Când atenţia se leagă de minte, atunci se întâmplă ceea ce spunea William James despre atenţie, „ca o luare bruscă în posesie a minţii într-o formă clară“. Se observă încă o dată că procesele cognitive pot să ajungă şi chiar să depăşească 50% din timp independenţa de stimulare perceptuală şi că ele sunt active şi în timpul aşa-zisului repaus (Schooler şi colab., 2011)(25).
Dar care este conţinutul gândurilor atunci când mintea zboară? În majoritatea covârşitoare a cazurilor, conţinutul gândirii spontane este relevant pentru individ, reflectând problemele persoanei, sentimentele interpersonale, scopurile de împlinit, provocările curente, grijile şi speranţele, dezbaterile interne, interacţiunile sociale imaginare, imagerii vizuale, credinţe recurente, modalităţi de depăşire a greutăţilor şi obstacolelor, amintiri, vise, fantezii şi planuri de viitor (Torberger, 2014)(26). În general, gândurile din timpul minţii călătoare sunt orientate în viitor şi reflectă cel mai des dispoziţia curentă a subiectului; dacă este trist, atunci şi gândurile minţii care zboară vor fi negative. După Buckner şi colab. (2008)(27), de obicei, gândurile minţii călătoare includ „frânturi de memorie autobiografică, viziuni despre viitor şi estimări despre alţii“. Cu alte cuvinte, când mintea scapă de sub constrângerile realităţii, mintea călătoreşte în memoria noastră autobiografică, în timp şi în mintea altora.
Cel mai general aspect al problemei este că, atunci când mintea călătoreşte în timp, ea zboară în trecut şi/ sau în viitor, combinând fragmentele de memorie autobiografică cu viziuni în majoritatea cazurilor despre viitor. Aceasta se realizează cu ajutorul memoriei episodice. Funcţia primară a memoriei episodice nu este atât o înregistrare credibilă a trecutului, ci mai curând furnizează o bază credibilă pentru imaginarea viitorului. Conceperea unui eveniment în viitor implică procese de construcţie activă a evenimentului care nu s-a produs încă şi un proces de călătorie a minţii în timp. Călătoria minţii în timp se referă la imaginarea de episoade posibile viitoare, indiferent dacă este vorba de a planifica activităţi sau de a compara şi evalua diferite strategii. Astfel se poate spune că memoria episodică furnizează vocabularul scenariilor care ne fac capabili să conturăm diferite imagini posibile ale viitorului. Construcţia acestor episoade viitoare poate fi privită ca o formă de joc mintal, tot aşa de important pentru viaţa mintală cum sunt exerciţiile fizice importante pentru viaţa corpului (Corbalis, 2012)(28).   n
(va urma)