În cazul lui Cioran, abordat ca un autor doctrinar, e adusă în discuţie ideea sa privitoare la „căderea din timpul istoric” (care a început cu izgonirea biblică din rai) şi intrarea într-o postmodernitate atemporală, de îngheţ, de infern. E semnalată apropierea sa de teatrul absurdului (Beckett) şi tema plictisului, care ar putea fi o alternativă pentru angoasa heideggeriană.
La Eliade este amintită diferenţierea pe care o face istoricul religiilor între timpul circular al eternei reîntoarceri şi timpul unidirecţionat al iudeo-creştinismului, pe temelia căruia s-a edificat cultura occidentală. Ca aspect deosebit, este scoasă în relief ideea lui Eliade că timpul literaturii şi al sărbătorilor e derivat din timpul ritualic, sacral.
În cazul lui Noica, comentându-se centrarea ontologiei sale pe devenirea întru fiinţă, e adusă în discuţie „deveninţa” ca reprezentând „fiinţa ca fiinţă” printr-o altă versiune a temporalităţii decât o face Heidegger. După ce e analizată ideea sa a „timpului devenirii stimulate”, sunt evocate câteva contribuţii ulterioare la ontologia lui Noica prin lucrările epistemologului I. Pârvu şi ale logicianului A. Surdu.
Anexa reia, într-un comentariu distinct, principalele teme dezbătute în carte, şi anume contribuţiile specifice fiecăruia dintre filosofii amintiţi la tema timpului. Prologul şi epilogul încadrează dezbaterea în contextul vieţii noastre curente, actuale, readucându-ne în Europa emigranţilor şi a atentatelor sinucigaşe.
|
Mircea Lăzărescu s-a născut în 1939, la Lugoj. Urmează cursurile Universităţii de Medicină din Cluj-Napoca, pe care o absolvă în 1961. După absolvire lucrează ca medic psihiatru, avându-i colegi pe medicii clujeni Vasile Ilea (Păclişa – Haţeg) şi Dan Arthur (Săvârşin). Din 1965 devine asistentul profesorului Eduard Pamfil, căruia îi urmează la Catedra de Psihiatrie a Universităţii de Medicină din Timişoara în 1983. Din 1993 este membru emerit al Academiei de Ştiinţe Medicale. Ca profesor, a condus Clinica de Psihiatrie din Timişoara de-a lungul a peste 30 de ani. Este autor al unor importante lucrări de psihopatologie: Ce e tulburarea mentală, Ed. Polirom, 2012; Bazele psihopatologiei clinice, Ed. Academiei Române, 2010; Psihopatologia psihozelor, Ed. Academiei Române, 2016 ş.a. A publicat cărţi de antropologie filosofică, precum: Eseu despre fiinţele intermediare, Ed. de Vest, 1994 (care tratează despre ontologia eroilor de povestire); Despre sărbători, grădini şi logos, Ed. Brumar, 2004. A fost apropiat de Constantin Noica între anii 1977 şi 1987. Participă în mod constant la Simpozioanele dedicate filosofului de Academia Română, cu comunicări apărute în publicaţiile Academiei. L-a cunoscut îndeaproape pe Aurel Cioran – fratele lui Emil Cioran – şi a participat mereu cu comunicări la Simpozioanele internaţionale Cioran de la Răşinari, Sibiu. În 2011 publică la Editura Brumar, privitor la Cioran, cartea Chin, extaz şi nebunie înaltă în secolul XX, lucrare care beneficiază acum şi de o versiune în limba franceză. A participat şi participă activ la viaţa culturală şi filosofică din România. Între publicaţiile autorului figurează şi două cărţi de memorialistică: Culorile nostalgiei (1999) şi Odiseu fără Ithaca (2009). Actuala carte, Gâlceava înţelepţilor în jurul timpului, are şi ea o tentă memorialistică, amintind de perioada în care eroii ei erau încă în viaţă. |
D.C. Stimate domnule profesor, dezvăluiţi-ne, vă rog, cum s-a născut ideea acestei cărţi? Adică ce v-a determinat să-i alăturaţi pe cei patru mari dispăruţi (Cioran, Eliade, Noica, Heidegger) într-un dialog privind timpul?
M.L. Ideea mi-a venit într-un moment de relaxare a preocupărilor mele profesionale, după apariţia cărţii Psihopatologia psihozelor (Ed. Academiei Române, 2016), la care lucrasem mulţi ani. Participând constant la Consfătuirile Noica, organizate anual de Academia Română, şi la Simpozioanele internaţionale Cioran, de la Sibiu – Răşinari, am văzut foarte puţini intelectuali care să fie prezenţi la amândouă; şi nu cunosc personal nicio lucrare care să abordeze contribuţia celor trei colegi de generaţie la conturarea spiritualităţii occidentale, de dinaintea ecloziunii postmodernismului. Problematica filosofică a timpului am invocat-o ca să introduc un liant între cei trei, iar personalitatea lui Martin Heidegger – celebru în secolul XX prin lucrarea sa Fiinţă şi timp – mi-a oferit un etalon pentru orbita pe care gânditorii noştri ar putea fi plasaţi.
D.C. Pe care dintre protagoniştii cărţii i-aţi cunoscut personal?
M.L. L-am cunoscut îndeaproape pe Constantin Noica, având cu el între 1977 şi 1987 multe minunate întâlniri intelectuale. Discuţiile de atunci cu filosoful le-am purtat în afara ţesăturii de intrigi pe care le comentează Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş. Noica a venit de trei ori şi la Timişoara, cerându-mi să-i mediez un contact cu intelectuali locali. La Sibiu eram în strânse legături cu familia lui Aurel Cioran – fratele lui Emil –, la care poposeam destul de des împreună cu soţia (câteva aspecte ale acestei relaţii le menţionez în versiunea franceză a cărţii Chin, extaz şi nebunie înaltă în secolul XX). Deşi am fost mereu îndemnat să-l vizitez pe Cioran la Paris, m-am abţinut, având acolo cu el doar două lungi convorbiri telefonice.
D.C. Prezentarea actuală a cărţii dvs. la Cluj vă stârneşte vreo amintire privitoare la acest oraş cultural?
M.L. Eu am terminat Universitatea de Medicină la Cluj în 1961 şi de atunci revin mereu aici cu nostalgia anilor studenţiei. Şi nu doar la întâlnirile periodice cu colegii, ci şi pentru a revedea prieteni şi oamenii de cultură ai acestui minunat oraş. Pe vremea când eram student am trăit mereu cu sentimentul că oraşul ne aparţine, nouă, marii familii a studenţimii. La expunerile profesorului meu de psihiatrie, Eduard Pamfil, participau tineri de la multe facultăţi, dar şi intelectuali ai urbei. După cum şi noi, mediciniştii, aveam nenumăraţi prieteni la facultăţile umaniste şi la Arte plastice. La cofetăriile din oraş întâlneai des profesori precum Valeriu Bologa sau Lucian Blaga. Mi-a rămas în minte, ca paradigmatică, o imensă horă din centru, cea din noaptea de 29 ianuarie 1959. În ultimii ani am trecut de mai multe ori pe la Fundaţia Lapedatu, animată de profesorul Virgil Ciomoş, iar iniţiativele culturale ale Fundaţiei familiei Cosman mă fascinează.
D.C. Dar dumneavoastră aţi mai scris şi alte cărţi pe teme filosofice, antropologice! Îmi vine în minte un titlu: Fiinţele intermediare. Dar nu numai.
M.L. Într-adevăr, după 1990 am început să public eseuri de antropologie filosofică, ghidat de o anumită idee: ce aspecte ale antropologicului persistă, dacă am pune între paranteze psihismul conştient şi încorporat? În Eseu despre fiinţele intermediare am abordat tema eroilor de poveste. Adică a personajelor de mit, legendă, basm, istorie, biografie sau roman de ficţiune. Personajul Oedip, cel din legendă şi cel al piesei lui Sofocle, se mută în secolul XX într-un complex freudian. Alexandru Machedon devine personajul istoriei lui Arrianus şi al Alexandriei populare româneşti. Cezar, primul imperator roman, stă la temelia tuturor ţarilor şi kaiserilor istoriilor ulterioare, precum şi a statuilor conducătorilor. Oamenii „în carne şi oase” se nasc şi mor, dar toţi pot întâlni, cumva, în tinereţea lor mai ales, pe Nataşa Rostova, pe Prinţul Andrei sau pe Don Quijote. Şi ce să mai zicem despre personajele discursurilor retorice, de cele cuprinse în dezbaterile juridice sau, în sfârşit, de fiinţele intermediare ale diavolilor şi îngerilor!?
Într-un al doilea eseu din această serie – Despre sărbători, grădini şi logos (2004) – am abordat dimensiunea supraindividuală a antroposului din perspectiva evenimentelor la care subiecţii participă ca jucători. Jocurile, pe care omul le moşteneşte din animalitate, sunt relativ apropiate de practicile pragmatice – ale muncii, creaţiei, războiului etc. Dar acestea se mută acum într-o condiţie aparte, de „ca şi cum”, de operare pe un teren al posibilelor. În jocul de şah sau de cărţi, curtea regală e invocată, global, cu cavalerii şi cu valeţii săi, fără a fi uitat nici „nebunul regelui” – într-un simulacru de luptă, până la victorie. Dar există şi jocuri de rol social, actori de teatru, „jocul” de-a binevoitorul sau cel de spion. Precum şi jocuri de limbaj, din care Wittgenstein a făcut o temă filosofică. Iar Gadamer pune jocul la temelia creaţiei şi artei.
Sărbătorile, pe de altă parte, cu euforia lor carnavalescă, deşi ne scot şi ele din seriozitatea muncii productive, pun mai mult accentul pe expansivitatea gregară decât pe simularea realităţii. Iar contemplarea lumii – paradigmatică fiind cea a naturii transformate în grădină – apasă şi ea pe o altă pedală definitorie a umanului. Deşi toate acestea sunt în permanenţă contrafeţe ale lui homo faber.
*Interviu realizat cu ocazia lansării la Cluj-Napoca a cărţii acad. prof. dr. Mircea Lăzărescu, Gâlceava înţelepţilor în jurul timpului. Cioran, Eliade, Noica şi... Heidegger, 8 decembrie 2017.