Cultura are o influenţă majoră asupra modului în care persoana îşi exprimă simptomele şi suferinţa, căci ea influenţează sensurile ataşate manifestării acestora.

Cultura a fost considerată ca având un efect important asupra sănătăţii mintale încă de la începuturile psihiatriei moderne, iar mai recent, DSM-IV (1994) a inclus în apendix o secţiune de sindroame psihice transculturale.

Emil Kraepelin, după vizita în Java şi Singapore, a fost primul care a menţionat într-un manual de psihiatrie (Textbook of Psychiatry, the 8th ed., 1909) bolile psihice „exotice”, propunând, totodată, şi termenul de psihiatrie comparativă. Apoi s-au înmulţit studiile despre diferenţele culturale ale psihopatologiei legate de anumite zone geografice, bolile descrise primind diverse etichete: psihiatrie transculturală, psihiatrie culturală, etnopsihiatrie, psihiatrie cross-culturală.

Astfel, Erik Wittkower (1950) foloseşte termenul de psihiatrie transculturală, iar Henry Murphy (1982) defineşte principalele obiective ale disciplinei: identificarea şi explicarea legăturilor dintre tulburarea mintală şi multitudinea de caracteristici psihosociale care diferenţiază naţiunile, popoarele şi culturile. Psihiatrul chinez Pow-Meng Yap introduce în 1969 termenul de sindrom cultural-specific (culture-bound syndrome), care apoi a fost însuşit şi de psihiatrii americani. Un alt autor important este Arthur Kleinman, care a contribuit substanţial la înţelegerea din punct de vedere medical şi antropologic a sindroamelor cultural-specifice (koro, latah) din cultura asiatică.

Sindromul cultural-specific (culture-bound syndrome, culture-specific syndrome, folk illness) este o combinaţie de simptome psihice şi somatice, care sunt recunoscute ca fiind boli ce apar doar în contextul specific al unei anumite societăţi sau culturi.

Termenul de culture-bound syndrome a fost inclus în versiunea DSM-IV (American Psychiatric Association, 1994), împreună cu o listă de 26 de sindroame (vezi Appendix I).

Cultura are un impact asupra psihopatologiei în diferite moduri. Sunt descrise efectele patogenice, patoselective, patoplastice, patoelaborative, patofacilitative şi patoreactive declanşate de mediul cultural şi care interferează cu manifestările psihice, cu reacţia faţă de boală şi mai ales cu credinţele legate de modalităţile de intervenţie terapeutică.

Astfel, efectul patogenic se referă la situaţiile în care cultura şi mentalităţile existente în societate constituie un factor cauzal de generare a psihopatologiei. De exemplu, anxietatea din sindromul Dhat este produsă de ideea că pierderea lichidului seminal este fatală, întrucât, în credinţa Hindu, 40 de stropi de sânge produc un strop de măduvă, iar 40 de stropi de măduvă produc o picătură de spermă, astfel încât pierderea ei epuizează organismul, producând moartea.

Efectul patoselectiv e observabil în cadrul atacului‑amoc (Malaysia), în care se declanşează comportamente hetero‑ sau autoagresive ca mecanisme cu conţinut cultural specific de răspuns la stres.

Efectele patofacilitative ale anumitor comportamente sau tulburări psihice sunt evidente chiar şi în alte arii geografice decât cele ale Asiei. Astfel, permisivitatea faţă de deţinerea armelor de foc creşte frecvenţa actelor homicide sau suicidare produse prin folosirea acestora. Sau lipsa interzicerii religioase a consumului de băuturi alcoolice se reflectă în prevalenţa patologiei abuzului şi dependenţei de alcool în Europa.

Efectele patoreactive influenţează modul în care oamenii percep severitatea bolii, mentalitatea societăţii respective influenţând deopotrivă şi felul de exprimare a suferinţei generate de boală. Sartorius (1978) a observat acest efect în ceea ce priveşte schizofrenia, efectul patoreactiv generând diferenţe faţă de Europa în evoluţia patologiei halucinatorii şi delirante în ţările lumii a treia.  

Uimitor este faptul că, după aproape două decenii, în 2013, din cele 26 de sindroame (culture bound-syndromes) publicate în anexele din DSM-IV, au mai rămas doar 10 în anexele din DSM-5.

Unde au dispărut marile sindroame definitorii pentru psihiatria transculturală din ultimul DSM, adică triada formată din amoc, koro şi latah, ştiut fiind că aceste trei sindroame au fost paradigma de bază pentru conturarea şi acceptarea conceptului de sindrom cultural-specific?

Şi asta în prezenţa includerii în acelaşi DSM-5 a necesităţii unei formulări culturale a diagnosticului, pe baza unui interviu cultural (Cultural Formulation Interview – CFI). CFI presupune evaluarea sistematică a următoarelor caracteristici ale persoanei: identitatea culturală a individului, conceptualizarea culturală a stresului, factorii de stres psihosociali şi caracteristicile culturale ale vulnerabilităţii şi rezilienţei la stres, caracteristicile culturale ale relaţiei medic-pacient, evaluarea culturală de ansamblu.

Mai înţelept este CIM-10, care menţine aceste încadrări transculturale devenite „clasice“, alături de alte nouă, descriind astfel 12 culture-specific disorders (Anexa 2 a Diagnostic criteria for research, ICD-10), inventarierea acestora cuprinzând: amoc, dhat, koro, latah, nervios, pa-leng (frigofobia), pibloktoq, susto, taijin kyofusho (antropofobia), ufufuyane, ukamairineq, windigo.

Închei această scurtă trecere în revistă a problemei sindroamelor cultural-specifice destul de nedumerită şi mă consolez cu o vorbă din bătrâni: „Despre morţi, numai de bine!“ (înţelepciune CULTURALĂ românească).

P.S. Poate că ar fi timpul să cităm şi din Clasificarea Chineză a Tulburărilor Mintale (CCMD)!