Din aceeași categorie

Alergologia

Alergia la excipienţi medicamentoși

Alergologia

Reacţiile de hipersensibilitate la antiinflamatoare nesteroidiene

Alergologia

Sindromul de hipersensibilitate sau sindromul DRESS indus de anticonvulsivante

Introducere

În ultimele două decade, alergiile alimentare sunt tot mai frecvent întâlnite în practica clinică. Reacţiile alergice induse de alimente pot îmbrăca diferite forme de manifestare clinică de la un pacient la altul sau chiar la acelaşi pacient, la expuneri repetate la alimentul incriminat. Cea mai severă formă de manifestare a alergiei alimentare, cu potenţial letal, este anafilaxia⁽¹⁾. Anafilaxia indusă de alimente îi afectează mai ales pe copii, dar şi pe adulţii. Prevalenţa alergiei alimentare este de 6-8% în populaţia pediatrică şi mai redusă (4%) la adulţi^(2,3). Însă majoritatea datelor de epidemiologie se bazează mai ales pe raportările individuale şi mai puţin pe rezultatele din studiile controlate care să confirme prin test de provocare orală prezenţa alergiei alimentare.

90% dintre alergiile alimentare sunt determinate de opt grupe de alimente: lapte de vacă, ouă, peşte, arahide, soia, crustacee, făină de grâu şi diferite tipuri de nuci^(2,4). Triggerul alimentar diferă la copil faţă de adult. La copii predomină alergia la proteinele din laptele vacă şi cea la ou – şi de cele mai multe ori acestea dispar la vârste mai mari sau în adolescenţă –, în timp ce la adult este mai frecventă alergia la arahide, nuci, crustacee şi legume^(3,4).

Legumele aparţin familiei Fabaceae⁽²⁾ şi reprezintă la ora actuală 27% din culturile din întreaga lume⁽⁵⁾. Ele sunt tot mai mult utilizate în dietele actuale, întrucât reprezintă o sursă importantă de proteine, fibre, micronutrienţi şi grăsimi nesaturate. Consumul ridicat de legume este promovat ca fiind o dietă sănătoasă, întrucât se asociază cu reducerea riscului de boală coronariană şi cu reducerea LDL-colesterolului⁽⁶⁾. Pe de altă parte, creşterea consumului de legume este responsabilă şi de creşterea sensibilizării şi de apariţia mai frecventă a alergiei^(2,7).

Principalele legume care pot determina reacţii alergice sunt arahidele, soia, mazărea, fasolea, lintea şi lupinul. Prevalenţa alergiei la legume diferă în funcţie de specificul dietei şi de tipul de legumă consumat într-o anumită arie geografică^(4,7). Astfel, în Spania, unde consumul de legume este frecvent, acestea reprezintă a cincea cauză de alergie alimentară la copil⁽⁸⁾. Alergia la lupin este mai frecvent întâlnită în regiunea mediteraneană (prevalenţă 4,1%) faţă de restul Europei (1,6%)⁽⁹⁾, în timp ce în India este mai frecventă alergia la năut⁽¹⁰⁾. Alergia la arahide este frecvent întâlnită în SUA şi în Europa de Vest, în timp ce o prevalenţă mare a alergiei la soia se observă în Japonia^(2,11). Aceste diferenţe geografice pot fi explicate prin tradiţiile culinare diferite, consumul preponderent al unor legume fiind responsabil de apariţia unui anumit tip de sensibilizare. Însă şi factorii genetici sau o expunere precoce la alte proteine alergenice pot explica aceste diferenţe în ceea ce priveşte prevalenţa alergiei la legume.

Alergenii implicaţi şi mecanismul de producere

Legumele determină în cele mai multe cazuri un răspuns alergic IgE‑mediat. Proteinele cu potenţial alergenic din structura unor legume şi care sunt responsabile de răspunsul alergic la pacienţii sensibilizaţi pot fi identificate prin câteva caracteristici fizico-chimice şi imunologice^(2,12).

Alergenii din legume sunt structuri proteice rezistente la acţiunea acidului clorhidric, iar unii dintre aceştia sunt relativ stabili la expunere la temperaturi ridicate (Ara h2 şi Ara h6). Astfel, antigenele determină sensibilizarea pacientului prin ingestie şi, mai rar, pe cale inhalatorie la pacienţii cu sensibilizare prealabilă la alergeni inhalatori⁽¹³⁾. De asemenea, structura determinantului antigenic poate să ne aducă date privind posibilele reacţii încrucişate între diferite legume sau între acestea şi polenuri⁽²⁾. Glicozilarea proteinelor antigenice creşte alergenicitatea acestora, fapt observat în cazul unor alergeni din arahide (Ara h1) sau soia (Gly m5). Principalele caracteristici ale alergenilor din legume sunt prezentate în tabelul 1. Aceste caracteristici sunt considerate condiţii preexistente pentru ca o proteină din structura legumelor să genereze un răspuns alergic la pacienţii sensibilizaţi.  Legumele cel mai bine caracterizate din punctul de vedere al alergenilor sunt arahidele şi soia. Alergenii identificaţi din legume pot fi grupaţi în cinci mari familii şi superfamilii de proteine antigenice^(5,14).
 

1. Proteinele de stocare sunt localizate în principal în seminţe, sâmburi, nuci şi sunt relativ stabile la temperaturi ridicate şi la acţiunea proteazelor⁽²⁾. Între proteinele de stocare se regăsesc două mari grupe:

• Cupinele, care includ globulinele 7S şi 11S^(2,5). Alergenii majori Ara h1 şi Ara h3 din arahide se asociază cu reacţii alergice severe⁽⁵⁾. De asemenea, alergenii Gly m5 şi Gly m6 din soia sunt asociaţi cu reacţii alergice severe la copii⁽¹⁵⁾, dar nu şi în populaţia adultă, la aceştia fiind responsabili de reacţii uşoare⁽¹⁶⁾. Lup an1 din lupin, Len c1 din linte, Pis s1 şi Pis s2 din mazăre sunt alergeni care fac parte din această superfamilie^(5,17) .

• Prolaminele, în care regăsim albumina 2S şi proteinele nonspecifice de transfer lipidic (ns-LTP)⁽⁵⁾. Prolaminele reprezintă cel mai larg grup de proteine antigenice din structura legumelor. Astfel, şase alergeni din arahide aparţin acestei grupe (Ara h2, Ara h6, Ara h7, Ara h9, Ara h16 şi Ara h17). Dintre aceştia, Ara h2 şi Ara h6 sunt alergenii majori responsabili de apariţia reacţiilor alergice in vivo⁽¹⁸⁾. Alergenul Gly m8 din soia face parte, de asemenea, din grupa prolaminelor, fiind un indicator al reacţiilor severe induse de legume atât la adulţi, cât şi la copii⁽¹⁶⁾. Len c3 din linte şi Pis s3 din mazăre fac parte tot din grupa prolaminelor⁽⁵⁾.

2. Profilinele sunt molecule de mici dimensiuni (12-15 kDa), cu o structură înalt conservativă, ceea ce explică reacţiile alergice încrucişate între alergenii din polenuri şi legume⁽¹⁹⁾. În Europa Centrală şi de Sud, profilinele joacă un rol important în procesul de sensibilizare la polenuri, fiind implicate în aproximativ o treime din cazurile de alergie la polen⁽²⁾. Profilinele de clasă 2 sunt sensibile la temperaturi ridicate şi la acţiunea proteazelor şi sunt principalii alergeni responsabili de apariţia sindromului alergic oral^(2,5). Dintre alergenii din legume din grupa profilinelor, cei mai cunoscuţi sunt Ara h5 din arahide şi Gly m3 din soia, iar recent, în 2017, a fost descris şi Lup a5 din lupin⁽⁵⁾.

3. Alergenii din superfamilia Bet v1. Bet v1 este alergenul major din polenul de mesteacăn, fiind responsabil de peste 90% dintre reacţiile alergice induse de acest polen. Este de fapt o proteină care intervine în mecanismele patogenetice, iar alergeni cu structură similară au fost descrişi şi în legume. Astfel, Ara h8 din arahide şi Gly m4 din soia fac parte din această familie⁽⁵⁾. Alergenii similari Bet v1 sunt responsabili de reacţiile alergice după consum de arahide şi soia la pacienţii cu sensibilizare prealabilă la polen de mesteacăn⁽¹⁹⁾ din Europa de Nord şi Centrală. Mai probabil, în aceste cazuri sensibilizarea s-a produs pe cale inhalatorie, prin expunere la polenul de mesteacăn. În general, alergenii din această superfamilie induc reacţii locale uşoare⁽²⁰⁾. Însă alergenul Gly m4 este responsabil de apariţia alergiilor severe atât în Europa, cât şi în Asia⁽²¹⁾.

4. Defensinele sunt proteine din plante cu rol important în apărarea acestora împotriva patogenilor. Până în prezent au fost descrişi doi alergeni ca aparţinând acestei grupe (Ara h12 şi Ara h13), fiind implicaţi de asemenea în reacţiile alergice severe induse de arahide⁽²²⁾.

5. Oleosinele sunt proteine izolate din fracţiunile lipidice. Sunt alergeni nou identificaţi şi acceptaţi, fiind izolaţi prima dată din uleiul de arahide. Astfel Ara h10, Ara h11, Ara h14 şi Ara h15 au fost oficial încadraţi în această grupă de către WHO/IUIS Allergen Nomenclature Subcommittee, fiind asociaţi cu reacţii alergice severe⁽⁵⁾. Oleosine au fost identificate şi în soia, însă nu s-a stabilit încă potenţialul lor alergenic⁽²³⁾.

Manifestările clinice ale alergiei la legume

Simptomele alergiei la legume sunt asemănătoare cu cele ale oricărei alergii alimentare. Manifestările clinice sunt similare în cea mai mare măsură, indiferent de tipul de legumă incriminat. Ingestia de legume crude sau preparate termic, precum şi inhalarea alergenilor din legume pot determina simptome cutanate, digestive, cardiovasculare sau respiratorii (figura 1). 
 

Simptomele pot avea intensitate şi localizare variabile, de la manifestări uşoare localizate (sindrom alergic oral) până la reacţii severe anafilactice, ameninţătoare de viaţă.

Diagnosticul alergiei la legume

Diagnosticul pozitiv al alergiei la legume se bazează în primul rând pe evaluarea alergologică amănunţită. O anamneză corect condusă poate identifica elementele unei reacţii de hipersensibilitate IgE‑mediată. Simptomele specifice unei alergii alimentare apar în primele 1-2,5 ore după consumul sau contactul cu alimentul incriminat. Uneori sunt necesare cantităţi infime de aliment pentru a produce o reacţie IgE‑mediată, iar manifestările apar la fiecare contact cu alergenul incriminat^(24,25).

Standardul de aur în stabilirea diagnosticului pozitiv de alergie alimentară rămâne testul de provocare orală dublu-orb placebo controlat. Însă acest test presupune resurse materiale, este consumator de timp şi prezintă un risc crescut pentru pacient, întrucât poate induce reacţii anafilactice. Astfel, noi alternative mai sigure şi mai ieftine au fost testate de-a lungul anilor^(24,26).

Testele cutanate prick şi IgE specifice sunt primele teste efectuate pentru a demonstra reacţia IgE‑mediată la legume. Testele cutanate prick sunt sigure chiar şi la pacienţii cu reacţii anafilactice în antecedente şi pot fi efectuate la orice vârstă, chiar dacă reacţia cutanată poate fi mai redusă la copiii mici şi vârstnici. Se recomandă utilizarea extractelor alergenice standardizate⁽²⁷⁾. Dacă nu sunt disponibile acestea sau se suspicionează un alergen minor, care nu este inclus în extracte, se poate realiza testarea prick din aliment proaspăt⁽²⁸⁾.

La pacienţii cu alergii alimentare, testele cutanate prick şi determinarea IgE specifice din sânge pot genera rezultate variabile. Aceste teste au o sensibilitate relativ bună (70-100%), dar aceasta este mai redusă în cazul alergenilor din legume şi o specificitate moderată (40-70%)⁽²⁴⁾. Sensibilitatea şi specificitatea sunt variabile, în funcţie de alergenul incriminat. Astfel, pentru alergia la arahide, sensibilitatea şi specificitatea testelor prick şi a IgE specifice sunt similare, fără să existe diferenţe între aceste metode diagnostice. Însă, în cazul alergiei la soia, IgE specifice au o sensibilitate mai mare decât testele prick, dar o specificitate mai redusă⁽²⁴⁾. Pentru celelalte legume nu au fost raportate studii comparative.

Cu toate acestea, cele două metode de diagnostic pot confirma sau infirma o reacţie IgE‑mediată, însă nu pot diferenţia între sensibilizare şi alergie clinic relevantă^(24,28). Din aceste considerente, testele cutanate şi IgE specifice trebuie interpretate în contextul unui tablou clinic şi trebuie urmate de test de provocare orală (TPO) pentru confirmarea diagnosticului. Reacţii fals pozitive sunt înregistrate în ambele teste, însă o papulă de peste 7-8 mm şi/sau IgE specifice de peste 15 kU/l au valoare predictivă pozitivă mare pentru alergia la alune^(25,26).

Testele patch nu se recomandă pentru diagnosticul de rutină al alergiei la legume⁽²⁹⁾.

Testul de provocare orală este necesar pentru confirmarea diagnosticului, pentru monitorizarea alergiei şi pentru confirmarea inducerii toleranţei orale^(24,29). Acesta se poate efectua în sistem simplu sau dublu-orb. TPO dublu-orb placebo controlat este consumator de timp şi de resurse materiale, astfel încât se recomandă iniţial test simplu-orb, iar dacă acesta este negativ, se poate exclude o alergie alimentară. Titrarea dozelor este stabilită doar în cazul alergiei la arahide, unde se recomandă o creştere semilogaritmică începând de la 3 mg până la 3 g de proteină⁽²⁴⁾.

Alte teste diagnostice constituie abordări promiţătoare, dar necesită confirmare în studii ulterioare. Determinarea alergenului individual creşte specificitatea diagnostică. Astfel, pentru Ara h2, determinarea IgE specifice pentru acest alergen arată o sensibilitate de 100% şi o specificitate de 80%⁽³⁰⁾. Acelaşi rezultat pozitiv a fost demonstrat şi pentru alţi alergeni din plante, inclusiv pentru Gly m4 din soia.

Testul de activare a bazofilelor a fost utilizat în diagnosticul alergiilor la legume, în special pentru arahide, arătând o specificitate şi o valoare predictivă negativă mai mari decât testele prick sau IgE specifice⁽³¹⁾. Dar rezultatele pozitive derivă din studii care au inclus un număr mic de pacienţi, sunt necesare condiţii de laborator şi este o testare scumpă, astfel încât rămâne în continuare un test diagnostic folosit mai ales în scop de cercetare.

Determinarea IgG serice nu are valoare diagnostică în alergia alimentară, inclusiv în cea la legume⁽²⁹⁾.

Dieta de eliminare a alimentului suspectat are, pe lângă valoare terapeutică, şi una diagnostică. Ea se bazează pe informaţiile obţinute în urma anchetei alergologice şi a testelor cutanate prick şi serologice. Durata acesteia trebuie să asigure ameliorarea simptomelor; în medie se recomandă o dietă de eliminare de 2-4 săptămâni. Dacă în acest interval nu se obţine ameliorarea simptomelor, se poate exclude alergia la alimentul respectiv⁽²⁹⁾.

Efectul procesării asupra alergenicităţii legumelor

Legumele pot fi supuse procesării termice în vederea stocării sau consumului imediat. Procesarea termică se poate face prin fierbere normală sau sub presiune ori prin prăjire⁽⁵⁾. Procesarea termică poate modifica alergenicitatea legumelor, însă efectul este dependent de tipul de legumă, de tipul de procesare şi de durata acesteia.

Prin fierbere sunt procesate unele legume anterior consumului, cum ar fi lintea, năutul, fasolea verde, dar şi alunele, în China şi în unele state americane (Alabama, Georgia)⁽⁵⁾. Prin fierbere scade alergenicitatea arahidelor, datorită transferului alergenilor cu greutate moleculară mică (Ara h2, Ara h6 şi Ara h7) în apa de fierbere⁽³²⁾. Reducerea alergenicităţii arahidelor prin fierbere constituie un avantaj în terapie, prin reducerea incidenţei şi severităţii reacţiilor induse de imunoterapia orală. Astfel, fierberea timp de două ore scade de 8 ori capacitatea de legare a alergenului din arahide de IgE specifice, iar extinderea procesării peste 12 ore a scăzut de 19 ori această reactivitate⁽³³⁾. În ceea ce priveşte procesarea termică a celorlalte legume, fierberea timp de 15 minute nu modifică semnificativ reactivitatea alergenilor din linte sau din năut comparativ cu legumele crude. Fierberea timp de 60 de minute alterează structura alergenilor, dar persistă încă reactivitatea acestora, sugerând că în structura legumelor menţionate predomină alergenii stabili la temperaturi ridicate⁽³⁴⁾. Fierberea timp de două ore sau încălzirea la microunde scade alergenicitatea proteinelor din soia⁽³⁵⁾, deşi o procesare de durată mai scurtă (o oră, 100 °C) nu modifică semnificativ reactivitatea acestora⁽³⁶⁾. Procesarea prin fierbere nu modifică reactivitatea alergenilor din lupin sau din linte, însă scade reactivitatea celor din mazăre. În ceea ce priveşte fierberea, în cazul fasolei verzi scade reactivitatea unor alergeni, însă creşte capacitatea de interacţiune a altora cu IgE specifice⁽³⁷⁾.

Însă procesarea prin prăjire creşte reactivitatea alergenilor din arahide şi capacitatea acestora de legare de IgE specifice de 90 de ori comparativ cu alergenii neprocesaţi termic^(5,38). De asemenea, prin prăjire, alergenii devin mai rezistenţi la acţiunea enzimelor digestive. Aceste modificări au fost raportate pentru alergenii majori Ara h1, Ara h2, Ara h6 şi Ara h8^(5,38). De asemenea, studii experimentale recente au arătat că arahidele prăjite cresc riscul de sensibilizare transmucoasă sau trans­cutanată, comparativ cu cele crude⁽³⁹⁾. În ceea ce priveşte prăjirea în tigaie în ulei, datele raportate sunt discordante. Iniţial s-a crezut că acest procedeu scade alergenicitatea arahidelor, însă această observaţie nu a fost ulterior confirmată⁽⁴⁰⁾. Nu există date privind modificarea reactivităţii alergenilor din linte, lupin, năut sau fasole verde⁽⁴¹⁾. Însă procesarea prin prăjire scade reactivitatea alergenilor din mazăre^(17,41).

Reacţii încrucişate între legume

Deşi s-au descris numeroase reacţii încrucişate între diferitele specii de legume in vitro, relevanţa lor clinică este redusă⁽⁵⁾. Pentru unele legume însă relevanţa clinică este mai mare comparativ cu altele.

O reactivitate încrucişată importantă a fost descrisă între arahide şi lupin. Mai multe studii efectuate în diferite populaţii au arătat această reactivitate încrucişată. Astfel, la pacienţii cu alergie la arahide în Franţa s-a observat o rată de sensibilizare de 44%, dar interacţiuni relevante clinic au fost descrise doar în 28% dintre cazuri⁽⁴²⁾. Reactivitatea între arahide şi făina de lupin a fost menţionată în procent mai redus şi în Italia (17%)⁽⁴³⁾ sau Marea Britanie (4%)^(5,44). Se pare că expunerea la făină de lupin creşte şi severitatea manifestărilor clinice, în special a astmului, la pacienţii cu alergie la arahide⁽⁴⁵⁾. Reacţii încrucişate relevante clinic au fost descrise şi între făina de lupin şi mazăre şi linte^(2,5). Însă alergia la arahide se asociază foarte rar cu reacţii clinic relevante induse de consumul de linte, mazăre sau năut⁽²⁾.

O altă reacţie încrucişată relevantă clinic a fost descrisă pentru arahide şi soia. Rata de raportare a acestei reacţii încrucişate diferă în literatură (6,5-15%), în funcţie de populaţia studiată (adulţi, copii) şi de regiunea geografică^(2,5).

Reacţii încrucişate relevante clinic au fost descrise în special între linte, mazăre şi năut, mai ales în regiunea mediteraneană^(17,46,47). Astfel, în studiul lui Ibanez et al.⁽⁴⁷⁾ s-au observat reacţii încrucişate relevante clinic, ­confirmate prin test de provocare orală între linte şi mazăre (73% dintre pacienţi), linte şi năut (69,4%), în timp ce soia şi fasolea verde au fost tolerate de toţi copiii cu alergii la alte legume⁽⁴⁷⁾.

Tratamentul alergiei la legume

Managementul unei alergii induse de consumul de legume include măsurile specifice oricărei alergii alimentare şi constă în măsuri pe termen scurt necesare pentru a trata o reacţie acută, precum şi măsuri pe termen lung pentru a reduce riscul şi pentru a preveni alte reacţii acute.

Există multe alimente care pot conţine proteine cu potenţial alergenic. Riscul unei reacţii acute este variabil între pacienţii cu alergie alimentară, de aceea trebuie în primul rând stratificat acest risc. Pacienţii cu reacţii anafilactice anterioare sau cu astm necontrolat, precum şi cei la care se identifică unii cofactori (AINS, efort fizic, mastocitoză) au un risc crescut de reacţii severe^(26,29,48).

Educarea pacientului rămâne cheia succesului în tratamentul pe termen lung la pacienţii cu alergie la legume. În primul rând, trebuie instituită dieta de eliminare cu evitarea alimentului incriminat şi individualizarea acesteia la fiecare pacient în parte. O dietă de eliminare de lungă durată trebuie atent monitorizată, pentru a evita carenţele nutriţionale, în special la copii^(29,48). De asemenea, cantitatea de aliment care este tolerată de pacient este diferită şi se poate modifica în timp, mai ales la copii⁽²⁶⁾. Dieteticianul poate sfătui pacientul şi familia cum se pot evita atât alimentul incriminat, cât şi alimentele ascunse în alte preparate.

Singura modalitate prin care pacientul poate afla informaţii despre conţinutul unui aliment procesat este eticheta produsului. Conform Consumers Regulation (EU) No. 1169/2011 (FDA)⁽⁴⁹⁾, există 15 alimente care sunt obligatoriu menţionate pe etichetă, printre care se regăsesc arahidele, soia şi lupinul şi produsele derivate din acestea. Însă există alimente procesate care pot conţine urme sau pot fi contaminate cu derivaţi din legume. Legumele nu se utilizează doar ca atare, ci sunt introduse în alimentele procesate ca aditivi, emulgatori sau stabilizatori. Citirea cu atenţie a etichetelor de către pacient este esenţială pentru a evita consumul accidental al alimentului incriminat⁽²⁶⁾. De asemenea, pacientul trebuie avizat despre consumul accidental de legume în restaurante şi fast-fooduri, mai ales în cele cu specific tradiţional, care includ anumite legume în mâncărurile de bază^(26,29).

Educarea pacientului are în vedere şi recunoaşterea promptă a simptomelor şi aplicarea tratamentului de urgenţă, cu referire în special la autoadministrarea adrenalinei. Adrenalina autoinjectată trebuie prescrisă obligatoriu la pacienţii cu anafilaxie în antecedente, la cei cu astm persistent sau la cei care au avut anafilaxie indusă de efort^(26,29). De asemenea, poate fi prescrisă la cei cu reacţii uşoare sau moderate, la cei care au avut reacţii după cantităţi infime de aliment sau la cei la care sunt prezenţi cofactorii menţionaţi⁽²⁹⁾. Pacienţii şi familia trebuie instruiţi în vederea utilizării corecte a autoinjectorului cu adrenalină.

Tratamentul profilactic cu antihistaminice H1 sau stabilizatori de membrană mastocitară nu se recomandă, deoarece nu şi-au dovedit eficienţa în prevenirea reacţiilor acute şi pot întârzia recunoaşterea simptomelor şi administrarea adrenalinei^(29,48). Imunoterapia a fost testată doar în cazul alergiei la arahide, arătând rezultate favorabile^(29,50). Au fost testate diferite căi de administrare a imunoterapiei. Administrarea sublinguală, deşi este sigură, nu s-a dovedit eficientă, la fel ca şi administrarea epicutană. Doar imunoterapia orală s-a dovedit eficientă şi sigură^(50,51), asigurând desensibilizarea şi toleranţa unei cantităţi mai mari de arahide comparativ cu celelalte forme de imunoterapie. Au existat studii care au arătat că asocierea terapiei anti‑IgE (omalizumab) imunoterapiei orale cu arahide creşte cantitatea tolerată de pacient şi scade durata imunoterapiei orale, însă acest tratament nu este în momentul de faţă recomandat de rutină la pacienţii cu alergie la arahide⁽²⁹⁾. Sunt necesare studii extinse în vederea stabilirii eficienţei terapiei anti‑IgE în alergia alimentară. În cazul celorlalte legume care pot genera reacţii alergice au fost raportate doar cazuri sporadice de inducere a toleranţei orale.

Concluzii

Alergia la legume devine o alergie tot mai frecvent întâlnită atât la adult, cât şi la copil, prin modificarea stilului de viaţă şi a dietelor. Alergia la legume este variabilă, în funcţie de tipul de legumă consumat, de aria geografică şi de particularităţile gastronomice ale fiecărei ţări. Cunoaşterea caracteristicilor fizico-chimice şi imunologice ale alergenilor identificaţi în legume permite înţelegerea reacţiilor încrucişate şi modalitatea de schimbare a alergenicităţii prin prelucrare termică sau chimică. Aceste informaţii pot creşte acurateţea diagnostică şi pot simplifica recomandările pe termen lung necesare în vederea prevenirii unor noi reacţii alergice prin consum accidental. Sunt necesare studii ulterioare în scopul caracterizării complete a alergiei la legume şi pentru investigarea rolului imunoterapiei orale în obţinerea toleranţei pe termen lung.