Din aceeași categorie

Medic.ro

Medicul de familie în relaţia cu familia/aparţinătorii pacientului cu boala Alzheimer

Medic.ro

Medic 2.0 – avantaje şi dezavantaje în folosirea reţelelor sociale

Medic.ro

Arta, mijloc de comunicare şi dezvoltare

Inflamaţia este o armă cu două tăişuri. Pe de o parte, aceasta protejează organismul de invazia unor agenţi patogeni sau de stresul mecanic, pe de altă parte, atacă în profunzime organele interne atunci când se cronicizează. 

Patogeneza a numeroase boli este dependentă de procesele inflamatorii sistemice care angrenează atât sistemul imunitar specific, cât şi pe cel nespecific, înnăscut. În funcţie de cauză, procesul inflamator angrenează imunitatea specifică, aşadar şi cascada imunologică, în acest caz citokinele având principalul rol activ. Acestea sunt proteine cu acţiune atât autocrină, cât şi paracrină, fiind atât proinflamatorii, cât şi antiinflamatorii⁽¹⁾. Inflamaţia este cauzată de migrarea acestor mediatori de la nivel vascular la situsul compromis⁽²⁾, alături de recrutarea tuturor celulelor proinflamatorii, şi de eliberarea speciilor reactive de oxigen pentru eliminarea patogenilor şi repararea tisulară. În general, inflamaţia, îndeosebi cea acută, este autolimitantă, dar, atunci când agentul inflamator persistă, aceasta se transformă în inflamaţie cronică, însoţită în cele mai multe cazuri de durere cronică⁽³⁾.

La fel, alimentele pot fi atât agenţi proinflamatori, cât şi antiinflamatori, în funcţie de răspunsul hormonal pe care îl generează şi care este la rândul lui înrădăcinat în imunitatea nespecifică înnăscută. Principalul mecanism al acestui tip de imunitate este factorul de transcripţie genică NF-kB, care modulează expresia produşilor de inflamaţie, a diferitelor citokine, cum sunt interleukinele, factorul de necroză tumorală alfa (TNF-a), interferonul gama (IFN-d) şi ciclooxigenazele, care amplifică semnalele inflamatorii la nivel celular proximal⁽⁴⁾.

Tot mai multe studii pun în lumină rolul modulator al alimentaţiei în managementul inflamaţiei, atât prin activarea NF-kB (un exemplu este stresul oxidativ provocat de excesul caloric), cât şi prin activarea sau dezactivarea, după caz, a unor markeri inflamatorii sistemici, precum proteina C-reactivă (PCR), IL-6 şi TNF-a. În general, un consum adecvat de alimente şi de nutrienţi specifici poate îmbunătăţi răspunsul inflamator şi stresul oxidativ. Assmann et al.⁽⁵⁾ subliniază faptul că aderenţa la o dietă bogată în fibre şi antioxidanţi promovează un proces geriatric sănătos. De asemenea, există dovezi clinice asupra rolului unor diete precum DASH, cu rezultate active în prevenţia bolilor inflamatorii datorită conţinutului scăzut în găsimi saturate, dar şi conţinutului crescut în fibre derivate din fructe şi legume. Principalul mecanism biologic studiat în cazut dietei DASH este reducerea stresului oxidativ prin măsurarea nivelului izoprostanilor urinari, ca şi creşterea anticorpilor de oxidare a LDL-ului. Alţi autori s-au concentrat pe scăderea valorii proteinei C-reactive în cazul consumului ridicat de fructe şi legume^(6-7). Reducerea gradului de inflamaţie este corelată cu conţinutul de fibre, micronutrienţi (vitaminele C şi E şi folaţi) şi fitochimicale (carotenoizi, fenoli, izoflavone şi indoli) ale fructelor şi legumelor. În plus, acestea stimulează producţia de butirat prin fermentarea fibrelor în colon de către microorganisme, precum B. hydrogenotrophica, E. rectale şi F. prausnitzii, printre altele, extrem de important în reducerea inflamaţiei mucoasei prin reducerea activităţii NF-kB la nivel celular. Pe de altă parte, flavonoidele care abundă în fructe, precum citricele, fructele de pădure, dar şi roşiile şi cruciferele, au fost studiate pentru efectul de ligand al joncţiunilor intercelulare, cu rol activ în menţinerea funcţiei barierei intestinale. Pe baza acestor dinamici, ghidurile recomandă cinci porţii zilnice de fructe şi legume în dietă pentru efectul antiinflamator.

Un alt factor dietetic cu efecte recunoscute antiinflamatorii, antimicrobiene şi antioxidante sunt acizii graşi mononesaturaţi prezenţi ca fracţiune lipidică în măsline şi în uleiul de măsline. Principalii compuşi responsabili de această acţiune sunt tirozolul, hidroxitirozolul şi oleuropeina, care au fost studiate ca fiind regulatori ai expresiei genice în răspunsul la stresul oxidativ şi la inflamaţie^(8-9).

Alte studii indică acelaşi efect comparabil cu antiinflamatoarele nesteroidiene al oleocanthalului, compus fenolic din uleiul de măsline, aşadar includerea acestuia în farfuria zilnică este fără îndoială o strategie dietetică solidă de management al proceselor imunoinflamatorii⁽¹⁰⁾.

Aceste alimente care servesc unei funcţii biologice recunoscute medical se încadrează în categoria alimentelor funcţionale. Un astfel de aliment este propolisul, care după unii autori are efecte puternice asupra NF-kB şi TNF-a, dar diferit faţă de al altor alimente, şi anume acţionează asupra procesului de migraţie a neutrofilelor la locul inflamaţiei. Ştim că, în unele boli cronice inflamatorii, activitatea exacerbată a neutrofilelor nu rezultă în rezoluţia procesului inflamator, ci deseori aduce daune tisulare. De aceea, inhibarea migraţiei neutrofilelor este considerată un obiectiv-cheie în tratamentul bolilor inflamatorii. Faptul că propolisul a fost studiat in vivo pentru proprietăţile sale de reducere a NF- kB şi a TNF-a în macrofage îl face să fie folosit ca aliment funcţional cu potenţial de bioactivitate în gestionarea inflamaţiei şi a sănătăţii cardiometabolice^(11-12).

Inflamaţia este crucială în bolile vasculare. Deseori, un agent derivat din alimentaţie şi responsabil de instalarea inflamaţiei este acroleina, un agent toxic rezultat atât în urma procesului de prăjire a uleiurilor la temperaturi înalte care depăşesc punctul lor de fum, dar prezent şi în fumul de ţigară. Acroleina promovează instalarea aterosclerozei prin intermediul unui proces inflamator pe calea ciclooxigenazelor (COX-2) şi al producţiei de prostaglandine. Curcumina, cu denumirea chimică de metan diferuloil, polifenolul hidrofob principal şi extrem de concentrat al rizomului plantei Curcuma longa sau turmericului, este compusul cel mai studiat pentru capacitatea sa de a atenua răspunsul inflamator prin inhibarea COX-2 şi a prostaglandinelor la nivel de celule endoteliale, chiar şi atunci când daunele au fost induse de ingestia unei concentraţii mari de acroleină. Efectele curcuminei sunt extrem de complexe, incluzând supresia speciilor reactive de oxigen şi rezultând într-un efect antiinflamator sistemic. Mai puţin cunoscut este faptul că biodisponibilitatea curcuminei este redusă din cauza metabolizării sale rapide la nivel hepatic şi de perete intestinal. De aceea, asocierea acesteia cu piperina, inhibitor al glucuronidării hepatice şi intestinale, îi creşte biodisponibilitatea şi farmacocinetica in vivo.

Pe lângă bine cunoscutul caz al curcuminei, atunci când alimentele cu efecte antiinflamatorii trebuie să se regăsească constant în farfurie, este important să se apeleze la alimente comune, cunoscute pentru efectele acestora asupra proceselor inflamatorii. Un aliment pe cât de comun, pe atât de preţios este ciuperca. Polizaharidele fungice, în special trehaloza, constituie o resursă importantă în protecţia celulară în faţa denaturării proteice, reducând în acelaşi timp peroxidarea lipidică şi nivelul acidului arahidonic (omega 6) din membrana celulară aflată sub atacul stresului oxidativ⁽¹⁴⁾.

Toate ciupercile conţin trehaloză în concentraţii diferite; Agaricus bisporus sau ciupercile champignon, cea mai răspândită ciupercă comestibilă la nivel mondial, con­ţin 1-3% trehaloză. Important este de menţionat şi faptul că polizaharidele fungice sunt clasificate ca pre­bio­tice, chitosanii şi glucanii având un bine cunoscut efect antilipemic şi hipoglicemiant⁽¹⁵⁾.

Beta-glucanii şi indolul non-halucinogenic din alte specii de ciuperci au efecte atât asupra maturării celulelor imune (Lentinula edodes sau Shiitake), cât şi a sistemului nervos (Cantharellus cibarius sau gălbiorii), datorită conţinutului crescut de serotonină şi melatonină⁽¹⁶⁾.

Tot din regnul vegetal, un element mai puţin cunoscut, deşi foarte prezent şi în România în natură, sunt microalgele albastre. Spirulina platensis este unul din principalul reprezentant al acestei categorii şi este numită impropriu algă pentru că nu are structură de frunză şi este procariotă, ea fiind de fapt o cianobacterie. Spirulina trăieşte în apele dulci şi a fost folosită de secole în toate culturile datorită densităţii ei proteice şi vitaminice. Astăzi o avem sub formă nutraceutică, de supliment alimentar. Studiile clinice arată efectele acesteia asupra degenerărilor musculoscheletale, a stresului oxidativ şi a stimulării producţiei de anticorpi care modulează în manieră adaptogenă expresia genică a citokinelor, manifestând astfel un puternic efect imunostimulator şi antiinflamator. Mecanismele sale de acţiune nu sunt cunoscute în totalitate, dar includerea ei în alimentaţia cotidiană este promiţătoarea pentru reglarea răspunsului inflamator.

Încă din 2007, la definiţia „farfuriei sănătoase” cu efecte antiinflamatorii sistemice au contribuit Joslin Diabetes Center de la Harvard University, alături de multe alte grupuri de cercetare, care recomandă o distribuţie calorică zilnică de 40% carbohidraţi, 30% proteine şi 30% lipide ca având un efect de îmbunătăţire a curbei glicemice şi de reducere a inflamaţiei sistemice⁽⁴⁾. De aceea, farfuria se recomandă a fi împărţită în trei părţi aproape egale, una să conţină proteine de origine fie vegetală, fie animală, cu conţinut lipidic scăzut, iar celelalte două treimi să conţină carbohidraţi multicolori, în principal din legume non-amidonoase şi fructe. Aportul lipidic se recomandă a fi furnizat de uleiul de măsline adăugat acestei farfurii. Pentru a completa schema cu recomandări de frecvenţă alimentară, susţinută de un suport vizual, un grup de cercetători, reprezentând colaborarea între diferite universităţi de medicină din Italia, a propus în 2018 o piramidă alimentară (figura 1) ce conţine combinaţia şi cantităţile recomandate din principalele grupe alimentare care în urma unor recenzii sistemice (dar nu în urma unei metaanalize) s-au presupus a fi propice unei diete cu efect antiinflamator şi, implicit, analgezic, în contextul durerii cronice⁽¹⁷⁾.
 

Chiar dacă este nevoie de cercetare ştiinţifică şi de intervenţii extensive in vivo pentru a putea stabili fără echivoc structura unei diete care să conţină cele mai eficiente alimente antiinflamatorii ca strategie complementară de tratament şi ţinând cont de faptul că alimentaţia trebuie personalizată fiecărui individ în parte, în funcţie de structura biologică individuală, includerea unor alimente precum cele prezentate anterior şi în cadrul piramidei este cea mai simplă intervenţie preventivă în evoluţia fiziopatologică a bolilor cronice.