Din aceeași categorie

Practica Veterinara.ro

Arcul aortic drept persistent: diagnostic și rezolvare chirurgicală

Practica Veterinara.ro

Managementul clinic și de diagnostic al sindromului Cushing la câine

Practica Veterinara.ro

Coordonate clinice și de diagnostic în principalele afecţiuni urologice la câine

Introducere

Alegerea momentului optim pentru practicarea sterilizării chirurgicale la canide a reprezentat dintotdeauna un deziderat, atât pentru medicul veterinar clinician, cât şi pentru crescătorul sau proprietarul animalului în cauză.

Până prin anii 1980 era vehiculată ideea că femela trebuie sterilizată numai după ce a fătat minimum o dată, considerând că gestaţia reprezintă o perioadă eutrofică, în care organismul matern se dezvoltă foarte bine, atât din punct de vedere somatic, cât şi endocrin. De asemenea, se considera că o gestaţie şi o lactaţie vor diminua riscul apariţiei formaţiunilor tumorale mamare.

Spre sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990 se impune modelul american, respectiv sterilizarea prepubertară sau, mai nou, sterilizarea „pediatrică”, începând cu vârsta de şase săptămâni. Motivaţia acestei scăderi a pragului vârstei sterilizării canidelor este, în opinia adepţilor metodei, legată de efectuarea unor incizii cutanate mult mai mici, de recuperarea postoperatorie mai rapidă şi, mai ales, de evitarea influenţelor hormonale asupra aparatului genital şi a glandei mamare.

În România, mai ales în marile aglomerări urbane, numărul mare de câini comunitari a generat o „presiune”, în sensul adoptării sterilizării precoce, ca modalitate umană de control al populaţiei canine stradale.

Precizăm de la bun început faptul că articolul de faţă nu-şi propune discutarea sterilizării precoce ca modalitate de diminuare a numărului de câini comunitari, nici ca modalitate de tratament al agresivităţii la mascul. Scopul său este numai acela de a atrage atenţia asupra faptului că această metodă, cu avantaje certe, după cum se va observa în continuare, prezintă şi anumite riscuri, în special în cazul raselor de talie mare şi gigante.

Avantajele castrării prepubertare la câine

• Elimină riscul apariţiei cancerului testicular (frecvenţa acestui tip de cancer în rândul speciei canine este de 7,8%).

• Reduce semnificativ riscul apariţiei afecţiunilor care determină sindromul prostatic, cu excepţia cancerului de prostată (Sorenmo et al., 2003).

• Reduce semnificativ riscul apariţiei tumorilor glandelor circumanale (aşa-numitele circumanaloame), precum şi a fistulelor perianale.

• Este posibil să reducă riscul apariţiei diabetului zaharat, conform unor date neverificate deocamdată.

Dezavantajele castrării prepubertare la câine

• Creşte semnificativ riscul apariţiei osteosarcomului, în special în cazul raselor de talie mare şi gigante.

• Creşte de 1,6 ori riscul apariţiei hemangiosarcomului cardiac.

• Triplează riscul apariţiei hipotiroidismului, cu toată patologia asociată (obezitate etc.).

• Creşte riscul apariţiei disfuncţiei cognitive senile.

• Creşte de patru ori riscul apariţiei cancerului de prostată, spre deosebire de situaţia similară de la om.

• Dublează riscul apariţiei carcinomului tranziţional la nivelul vezicii urinare.

• Creşte riscul apariţiei afecţiunilor ortopedice (displazia de cot, displazia coxofemurală etc.).

• Creşte semnificativ riscul apariţiei reacţiilor adverse postvaccinale!

Avantajele sterilizării prepubertare la căţea

Reduce dramatic riscul apariţiei tumorilor glandei mamare, cel mai frecvent tip de cancer la canide.

Elimină riscul apariţiei piometrului, patologie care afectează circa 23% dintre femelele nesterilizate.

Elimină riscul apariţiei chisturilor ovariene, a cancerului ovarian, uterin sau cervical.

Reduce riscul apariţiei fistulelor perianale.

Dezavantajele sterilizării prepubertare
la căţea

Creşte semnificativ riscul apariţiei osteosarcomului, în special la femelele aparţinând raselor de talie mare şi gigante.

Creşte de 2,2 ori riscul de hemangiosarcom splenic şi de peste cinci ori riscul de hemangiosarcom cardiac.

Triplează riscul apariţiei hipotiroidismului, cu toată patologia asociată (obezitate etc.).

Multiplică de 1,6–2 ori riscul de apariţie a obezităţii.

Predispune la incontinenţă urinară la între 4% şi 20% din căţelele sterilizate.

Creşte de 3-4 ori riscul apariţiei infecţiilor recurente ale tractului urinar inferior.

Dublează riscul apariţiei carcinomului tranziţional al vezicii urinare.

Creşte riscul apariţiei dermatitei perivulvare şi a infecţiilor vulvo-vestibulo-vaginale nespecifice.

Creşte riscul apariţiei afecţiunilor ortopedice (displazia de cot, displazia coxofemurală etc.).

Creşte semnificativ riscul apariţiei reacţiilor adverse postvaccinale!

Cancerul de prostată

Se cunoaşte faptul că adenocarcinomul de prostată la om este androgenodependent.

La câine, se pare că lucrurile stau exact invers. Două studii, unul european (Teske et al., 2002) şi altul nord-american (Sorenmo et al., 2003), subliniază un risc de patru ori mai ridicat de apariţie a cancerului de prostată la câinele castrat, comparativ cu cel intact.

„Castrarea nu iniţiază dezvoltarea carcinomului de prostată la câine, dar favorizează progresia tumorii… Studiul nostru atestă că majoritatea cancerelor de prostată la câine sunt de origine ductală/urotelială, iar hormonii androgeni par să aibă efecte protectoare directe sau indirecte faţă de acest tip de cancer.”

Cancerul testicular

Incidenţa acestui tip de cancer în populaţia canină este, conform unui studiu efectuat de Cohen (1974), de 7,8%, rata de metastazare fiind extrem de scăzută. Pe de altă parte, neoplasmul testicular este curabil prin orhidectomie în proporţie de 91% (Glickmann et al., 1998). Aceste două aspecte coroborate fac ca orhidectomia profilactică pentru cancerul testicular să nu fie justificată.

Există, evident, şi o excepţie de la regulă: testiculul criptorhid. Într-adevăr, testiculul ectopic abdominal este supus unui risc de 13,6 ori mai mare de a se maligniza, comparativ cu testiculul poziţionat normal, în scrot. În plus, din cauza topografiei abdominale, modificările tumorale sunt, de cele mai multe ori, depistate tardiv.

Osteosarcomul

Un studiu multirasial efectuat în 1998 de Ru et al. demonstrează că osteosarcomul are o incidenţă dublă la câinii castraţi, comparativ cu cei nesterilizaţi.

Cooley et al., în 2002, au efectuat un alt studiu, de data aceasta pe Rotweilleri, a cărui concluzie este că masculii castraţi prezintă un risc de 3,8 ori mai mare, iar femelele sterilizate un risc de 3,1 ori mai mare de a dezvolta osteosarcom, faţă de masculii, respectiv femelele intacte.

Se pare că riscul de apariţie a osteosarcomului creşte direct proporţional cu talia câinelui şi invers proporţional cu vârsta la care este practicată sterilizarea chirurgicală.

Tumorile glandei mamare

Tumorile de glandă mamară reprezintă cel mai frecvent tip de tumoră la canide (53% din totalul tumorilor la această specie, conform unui studiu efectuat de Moe în 2007).

Aproximativ 50-60% din aceste tumori sunt maligne, majoritatea producând metastaze pulmonare (Ferguson, 1985). De asemenea, este recunoscut faptul că, la căţea, spre deosebire de pisică, hormonodependenţa cancerului mamar este de tip estrogenic (MacEwen, 1982).

Sterilizarea prepubertară reduce dramatic riscul de apariţie a acestui tip de cancer, aşa cum rezultă din tabelul 1.
 

Se pare că există şi predispoziţie rasială în ceea ce priveşte incidenţa tumorilor mamare. Astfel, în ordinea descrescătoare a frecvenţei, rasele cele mai predispuse sunt următoarele: Golden Retriever, Boxer, Cocker Spaniel, Teckel.

Conform unui studiu efectuat de Glickman în 1998, pe femele de rasă Golden Retriever sterilizate la vârsta medie de 3 ani şi 4 luni, cancerul mamar a fost a cincea cauză de mortalitate la această rasă.

De asemenea, într-o populaţie de femele Boxer nesterilizate, riscul de neoplasm mamar a fost de 40%, la grupa de vârstă 6-12 ani (Moe, 2007).

În concluzie, se poate afirma că sterilizarea chirurgicală, cu cât este efectuată mai precoce, cu atât este mai eficientă în prevenirea tumorilor mamare la canide.

Tumorile ovariene, uterine şi cervicale

Un studiu efectuat în 2005 de Brodey atestă faptul că incidenţa tumorilor utero-cervicale în populaţia canină este de numai 0,3%, în timp ce cancerul ovarian are o frecvenţă de 0,5% (Hayes, 1999).

În aceste condiţii, ovariohisterectomia profilactică este dificil de justificat, în cazul acestor tipuri de tumori.

Tumorile tractului urinar inferior

Ca şi în cazul tumorilor mamare, şi tumorile tractului urinar inferior par să aibă o incidenţă diferită, în funcţie de rasă. Astfel, cele mai predispuse rase către acest tip de neoplasm sunt: Airedale Terrier, Beagle şi Scottish Terrier, în timp ce Ciobănescul German este mai rezistent.

Un studiu al lui Norris, efectuat în 1992 în SUA, demonstrează o incidenţă dublă a carcinomului tranziţional al vezicii urinare, precum şi a cancerului uretral, la indivizii sterilizaţi chirurgical, comparativ cu cei nesterilizaţi, indiferent de sex.

Hemangiosarcomul

O serie de studii, efectuate atât în Europa, cât şi în SUA, demonstrează existenţa unei corelaţii  între incidenţa hemangiosarcomului la canide şi sterilizarea chirurgicală.

Astfel, femelele sterilizate prezintă un risc de 2,2 ori mai mare de a dezvolta hemangiosarcom splenic, comparativ cu cele intacte (Prymac, 1988) şi un risc de peste cinci ori mai ridicat, în privinţa hemangiosarcomului cardiac (Ware, 1999). Aceste date sunt în concordanţă şi cu experienţa autorului, care a constatat că majoritatea splenectomiilor cu diagnostic histopatologic de hemangiosacrcom au fost efectuate la femele sterilizate prepubertar.

Conform aceloraşi studii, pentru masculii castraţi, riscul a crescut de numai 1,6 ori.

Rasele predispuse la hemangiosarcom sunt, în ordine descrescătoare a frecvenţei, următoarele: Bulldog Francez, Golden Retriever, Boxer, Ogar Afgan, Setter Englez, Scottish Terrrier, Bulldog Englez, Ciobănesc German. La aceste rase, decizia de sterilizare chirurgicală ar trebui bine cântărită, punând în balanţă riscurile şi beneficiile intervenţiei, pe termen lung.

Hipotiroidismul şi obezitatea

Un studiu efectuat în anul 1994 de Panciera  atestă faptul că sterilizarea chirurgicală creşte de trei ori riscul apariţiei hipotiroidismului.

„Asocierea dintre sterilizare şi hipotiroidism poate fi determinată de efectul hormonilor tiroidieni asupra sistemului imunitar. Castrarea agravează tiroidita autoimună la şoareci.”

Hipotiroidismul la câine cauzează obezitate, letargie, căderea părului, precum şi tulburări ale funcţiei de reproducere (Panciera, 1990).

Conform unui studiu efectuat de McGreevy et al. în 2005, riscul apariţiei obezităţii după sterilizare este de două ori mai mare la femele şi de trei ori mai mare la masculi. Câinii obezi sunt mai predispuşi la hipotiroidism, hiperadrenocorticism, diabet zaharat, pancreatită, ruptură de ligament cruciat anterior şi la diferite tipuri de neoplazii (Lund et al., 2006).

Reacţiile adverse postvaccinale

Moore et al. au efectuat în 2005 un studiu epic referitor la reacţiile postvaccinale la câine (reacţii alergice, şoc anafilactic, şoc cardiogen, stop cardiac). Concluzia şocantă a studiului a fost că probabilitatea reacţiilor adverse a fost cu 30% mai mare la femelele sterilizate şi cu 27% mai mare la câinii castraţi, comparativ cu animalele intacte!

„Se pare că este implicat rolul hormonilor sexuali în abilitatea organismului de a oferi un răspuns imunologic adecvat.”

Animalele de rasă pură par să fie mai predispuse la acest gen de reacţii, comparativ cu câinii de rasă comună sau metişi. În cazul acestora din urmă, o posibilă explicaţie a rezistenţei crescute ar putea fi fenomenul de heterozis.

Diverse probleme urogenitale

Este de notorietate faptul că incontinenţa urinară poststerilizare este destul de frecventă. Incidenţa acestei patologii la femelele intacte este de 0,3%, în timp ce la căţelele sterilizate incidenţa afecţiunii este între 4% şi 20%, conform diferiţilor autori (Thrusfield et al., 1998, Stocklin-Gautschi et al., 2001, Arnold et al., 2007).

În ceea ce priveşte incidenţa infecţiilor tractului urinar inferior (ITU), aceasta este de 3-4 ori mai ridicată în cazul femelelor sterilizate, comparativ cu cele intacte, conform unui studiu efectuat de Seguin et al. în 1999.

Un alt studiu pe aceeaşi temă, efectuat de Spain et al. (2004), relevă faptul că infecţiile tractului urinar inferior apar de 2,76 ori mai frecvent la căţelele sterilizate chirurgical înaintea vârstei de 5,5 luni, comparativ cu cele sterilizate după această vârstă.

Verstegen et al., (2006) demonstrează, în studiul efectuat, că dermatita perivulvară, strictura vulvară şi vestibulo-vaginitele nespecifice apar cu frecvenţă mai mare la căţelele sterilizate prepubertar. Aceste observaţii concordă întru totul cu cele ale autorului.

Complexul hiperplazie glandulo-chistică endometrială – piometru

Această afecţiune, cu determinism complex, atât hormonal, cât şi infecţios, apare la circa 23% dintre femelele nesterilizate, iar 4% dintre acestea vor muri din cauza afecţiunii propriu-zise sau a complicaţiilor acesteia, aşa cum atestă cercetările lui Hagman din 2004.

Printre rasele cu risc crescut de a dezvolta acest gen de patologie se numără: Rottweiler, Golden Retriever, Collie, Cavalier King Charles.

Este limpede că sterilizarea chirurgicală previne apariţia afecţiunii. Trebuie avut în vedere faptul că efectuarea unei ovariohisterectomii subtotale în caz de piometru predispune femela la apariţia aşa-numitului „piometru de bont” (stump pyometra).

Fistulele perianale şi circumanalomul

Sunt patologii cu determinism parţial hormonal, parţial autoimun, care afectează preponderent, dar nu exclusiv, masculii. Rasele la care evoluţia acestor afecţiuni este mai severă sunt Ciobănescul German şi Setterul Irlandez.

Conform unui studiu efectuat în 1988 de Killingsworth et al., frecvenţa circumanalomului şi a fistulelor perianale este de 2 ori mai mare la masculi, comparativ cu femelele, iar castrarea acestora diminuează semnificativ riscul apariţiei acestei patologii, constituind totodată şi o metodă terapeutică complementară.

Hipertrofia (hiperplazia) benignă de prostată (HBP)

Afecţiune extrem de frecventă în patologia canină, ca şi în patologia umană, HBP apare la 80% dintre câinii necastraţi, în vârstă de peste 5 ani, conform unui studiu efectuat de Johnston et al. în 2008.

HBP în sine nu este o afecţiune gravă sau periculoasă, dar se poate complica frecvent cu prostatite, abcese prostatice, chisturi intra- sau paraprostatice, care pot agrava evoluţia şi, implicit, prognosticul.

Sterilizarea chirurgicală a masculului poate fi utilizată atât profilactic, cât şi curativ.

Problemele ortopedice

Conform unui studiu efectuat în 2005 de van Hagen MA et al., sterilizarea prepubertară întârzie osificarea cartilajelor de creştere, favorizând astfel apariţia displaziei coxofemurale.

De asemenea, riscul apariţiei rupturii de ligament cruciat anterior creşte de două ori la rasele de talie mare şi gigante, în cazul sterilizării prepubertare (Whitehair et al., 1993).

În cazul raselor de talie mică, sterilizarea prepubertară măreşte de 3,1 ori riscul apariţiei luxaţiei patellare (Vidoni, 2005).

Disfuncţia cognitivă senilă (DCS)

Această afecţiune a câinelui bătrân, care prezintă evidente similitudini cu maladia Alzheimer de la om, include dezorientare afară şi în casă, schimbări în interrelaţionarea cu membrii familiei, urinare şi defecare necontrolată, precum şi schimbări în ciclul somn-veghe.

Atât masculii, cât şi femelele sterilizate prezintă un risc crescut de progresie a DCS, prin comparaţie cu indivizii intacţi (Hart BL, 2001).

„Aceste date confirmă studiile umane privind rolul protector al estrogenilor şi androgenilor la nivel celular, de prevenţie a maladiei Alzheimer la femeie. Se poate presupune că estrogenii au un rol similar, protector, şi la căţea.”

Concluzii

Sterilizarea chirurgicală prepubertară la canide este asociată cu efecte atât benefice, cât şi negative.

Studiile sugerează faptul că există încă multe necunoscute legate de acest subiect, aparent banal.

La mascul, castrarea prepubertară pare să fie asociată mai mult cu efecte secundare negative, mai ales la rasele de talie mare şi gigante, motiv pentru care ea nu ar trebui recomandată sistematic.

La femelă, situaţia este mai complexă, în multe cazuri (dar nu în toate), beneficiile fiind mai mari decât riscurile, în final totul depinzând de vârsta sterilizării, precum şi de particularităţile rasei respective.