Știri

Dr. Aurelian-Bogdan Stana: „Medicul trebuie să fie o prezență discretă, dar esențială”

28 Ianuarie 2025
Știri
28 Ianuarie 2025

Dr. Aurelian-Bogdan Stana: „Medicul trebuie să fie o prezență discretă, dar esențială”

Dr. Aurelian-Bogdan Stana, medic primar Pediatrie, specializat în Pneumologie pediatrică și cu competențe în Alergologie și Imunologie pediatrică, este redactor șef-adjunct al publicației „Pediatru.ro”. Șef de lucrări la Universitatea de Medicină și Farmacie „G. T. Popa”, din Iași, dr. Bogdan Stana propune studenților o abordare reflexivă asupra muncii de medic, fascinantă prin însăși forța sa de a acapara profesionistul pe deplin.

 

Când, cum și de ce ați decis să deveniți medic?

Dr. Aurelia-Bogdan Stana: Întrebarea este pe cât de simplă, pe atât de complicată, pentru că decizia a venit de la sine. Am sentimentul că această profesie m-a ales pe mine, iar eu doar am acceptat. Și ar fi niște detalii relevante: tata a fost medic, iar mama, profesor de fizică. Eu, până în clasa a XI-a, cochetam destul de mult cu matematica și cu științele economice. Decizia de a mă îndrepta spre medicină a venit, cred, în ultimii doi ani de liceu, fără ca ai mei să fi avut influență în acest sens. Dimpotrivă, mi-au dat această alegere, libertatea de a decide, mai ales că vedeam în casă cât de solicitantă era această profesie, de medic, solicitantă fizic și consumatoare psihic și sufletesc.

Așa cum le spun și studenților mei, mai ales la începutul anului întâi, înainte de primul curs, când bobocii intră în comunitatea universitară, iar colegii mai mari le arată unde sunt laboratoarele și cum stau lucrurile în general, medicina este mul mai mult decât o meserie.

Iată unul dintre argumentele pentru care cineva să nu aleagă această muncă specială, dar care acaparează cu totul viața și ființa. De ce ați face asta?

Dr. Aurelian-Bogdan Stana: După cum am mai spus, nu am ales-o eu, ci, dimpotrivă. (râde) Aș zice că vorbim despre structura fiecărei persoane. Dacă la un alt job, știi când pleci și știi când vii, medicii știu când pleacă din casă, dar nu știu niciodată cu certitudine ora la care se întorc. Nu reușești să îți programezi lucrurile, pentru că întotdeauna apare ceva neprevăzut. Dar acest neprevăzut aduce tot farmecul muncii de medic. Pentru un medic, satisfacțiile sufletești sunt, cred, cele mai importante și ne îmbogățesc. Dar tocmai din acest motiv, știu că nu aș putea spune cuiva să aleagă această meserie, dacă el nu simte astfel. A fi medic înseamnă să te dedici întru totul, iar asta înseamnă fizic, emoțional, să dai timp, energie, cunoaștere.

Pediatria înseamnă canale de comunicare deschise atât cu părinții, cât și cu cei mici sau mai mari, de la bebeluși, la adolescenți. Astăzi, am văzut un adolescent rebel, care a ajuns la noi cu mama, mânată de gândul că fiul ei are anumite probleme. În realitate, mama nu reușește să îl gestioneze. Indiferent de vârstă, noi păstrăm aceste comunicări deschise atât cu părinții, cât și cu cei mici.

Vorbim despre abilități emoționale extinse, ca să zicem așa, și comunicare dincolo de competențele de specialitate. Am sentimentul că facultățile de medicină exact aici întâmpină dificultăți: lipsa comunicării, a formării acelor instrumente care să-i protejeze pe specialiști de presiunea unor pacienți poate agresivi, dar să-i ajute să găsească mesajul corect, astfel încât informația să ajungă așa cum trebuie la pacient. Ce părere aveți?

Dr. Aurelian-Bogdan Stana:Comunicarea? Cred că este esențială. Desigur, ea este reglementată cumva în curriculumul facultăților de medicină, însă, de la teorie la practică, drumul este lung. Exact cum le spun eu studenților de anul doi, la Fiziologie: „Ascultați cât mai multe inimi, măsurați cât mai multe tensiuni arteriale pentru a vă forma deprinderi.” La fel este atunci când vine vorba de comunicarea medicală: cu cât interacționezi cu mai mulți pacienți, de vârste și medii diferite, cu atât devii mai experimentat.

Există ceea ce se numește anamneză medicală, adică extragerea faptelor medicale dintr-o discuție cu pacientul. După stabilirea canalului de comunicare, se începe istoricul medical. Aceasta impune comunicare, ton adecvat, cuvinte potrivite, empatie față de cel din fața ta. Pacientul are nevoie să simtă că medicul din fața lui este un om, nu o mașinărie, un robot profesional.

Întotdeauna le spun colegilor mai tineri: „Știți cine este cel mai bun medic? Cel care reușește să comunice eficient cu pacientul.” Comunicarea trebuie să fie bidirecțională. În cultura japoneză, după o conversație, oamenii spun: „Îți mulțumesc pentru această discuție.” Așa ar trebui să fie și în actul medical.

În acest proces, rolurile se schimbă constant: pacientul transmite suferința, medicul receptează și încearcă să o aline; apoi, medicul transmite informații și tratamente, iar pacientul devine receptor. Comunicarea bidirecțională este baza unui act medical complet. Toți acești ani de studii – 6 ani de facultate, 5 de rezidențiat, 4-5 ani pentru specializare – nu sunt doar pentru acumularea de cunoștințe, ci și pentru a dezvolta comunicarea între medic și pacient, ținând cont de trăirile și consumul psihic al medicului.

De ce merită toți acești ani de muncă?

Dr. Aurelian-Bogdan Stana:Săptămânile trecute, am primit din nou un răspuns la această întrebare. Am primit o felicitare făcută de un copil de 6 ani, un fost pacient, unde scria atât: „Mulțumesc!”.
Este un copil care a venit cu pneumopatie și a rămas internat în spital. Când intram în salonul lui – o cameră, nu salonul clasic de adulți – te întâmpina un loc amenajat ca acasă, un spațiu unde copilul să se simtă bine. Pe pat găseai cărți, mașinuțe, jocuri, un mic univers în care să se simtă în siguranță.

Când intram, mă aplecam și vorbeam puțin: întrebam ce desenează, ce face acolo. Apoi, o întrebam pe mama cum mai merge. Cu cei mici ne jucăm, scoatem tot felul de sunete, onomatopee, orice pentru a le câștiga atenția și încrederea.

Băiețelul a început să zâmbească, iar, la sfârșit, mi-a întins o felicitare și mi-a spus: „Mulțumesc tare mult!” Le păstrez pe toate. Am multe astfel de amintiri.

Oamenii vin la medic nu doar pentru tratament, ci și pentru un cuvânt bun, pentru sfaturi. Sunt mame care îmi spun: „Am venit doar să vă mai întreb ceva.” De aceea, meseria de medic nu se rezumă doar la injecții și rețete. Medicul trebuie să fie o prezență discretă, dar esențială. 

Cine v-au fost mentorii?

Dr. Aurelian-Bogdan Stana:Îi port în suflet, în fiecare zi. Pașii mei spre pediatrie au fost ghidați de doamna profesor Eovelina Moraru, mentorul meu. Am învățat de la dumneaei diagnosticul, tratamentul, examenul clinic și, mai ales, modul de a vorbi cu pacienții. Pe lângă faptul că mi-a fost profesoară, a fost și conducător de doctorat. Sub îndrumarea sa mi-am început cariera universitară, acum 16 ani.

Era serioasă, fermă, dar extrem de dedicată. Dacă era nevoie să muncim pentru o lucrare sau să participăm la un congres, nu exista „nu se poate”. Totul era făcut cu seriozitate și devotament.

De exemplu, înainte de cursurile sale de la ora 11:30, îmi spunea: „Bogdan, du-te și cumpără bomboane!” Doamna profesor venea la curs cu bomboane și fiecare student – erau 60-70 de studenți – primea câte una.

Cursurile erau riguroase, documentate cu imagini, iar la finalul fiecărui curs ne recita o poezie sau ne spunea o poveste legată de subiectul lecției. Timpul trecea pe nesimțite.

Prezentările de caz se făceau cu pacientul în mijlocul nostru, iar totul era abordat cu rigoarea unui detectiv. Le spun mereu colegilor mei mai tineri: „Când sunteți în fața unui pacient, trebuie să fiți ca un detectiv, să adunați piesele și să le puneți cap la cap.”

Au mai fost și alți mentori care mi-au însoțit cariera, precum domnul profesor Dan Moraru, o voce calmă, didactică, extraordinară. De la dumnealui am învățat gândirea logică în medicină, cum să aplicăm cunoștințele de anatomie și fiziologie fiecărui caz.

Un alt model a fost domnul profesor Valeriu Rusu, fost decan al Facultății de Medicină din Iași și autorul singurului dicționar medical românesc. Am colaborat cu dumnealui la ediția a doua a dicționarului, iar numele meu apare printre colaboratori. Eram student în anul șase când a apărut această lucrare monumentală.

L-aș mai menționa și pe domnul profesor Nicolae Miu, fost decan la Cluj, și pe domnul profesor Mircea Nanulescu, fondatorul revistei „Pediatru.ro”. Acești oameni mi-au ghidat pașii și m-au inspirat. Le doresc celor mai tineri să întâlnească mentori la fel de valoroși și să fie inspirați, așa cum am fost eu!

 

 

Pediatru

Aurelian-Bogdan Stanapediatrie Iasipneumologie pediatricainterviul saptamaniiinterviu medichub
Te-ar mai putea interesa
Știri

Spitalul de Pediatrie Iaşi, primul din ţară cu un compartiment destinat copiilor cu autism

Managerul Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Sf. Maria” Iaşi, Alina Belu, a anunţat că unitatea medicală pe care o conduce este primul spital de pediatrie din ţară care va avea un compartiment special destinat copiilor cu autism....