Dr. Diana Marin este medic stomatolog, iar munca ei se adresează, de aproape 10 ani, exclusiv copiilor. Diana a fost o fetiţă, asemenea multor generaţii de micuţi, pentru care o programare la dentist venea cu teamă şi refuzuri. Din aceste lecţii, Diana şi-a extras învăţăminte pentru a lucra cu pacienţii de acum.


De ce ai ales să te faci medic?

Dr. Diana Marin: Am decis să fac Medicina încă din clasele I-IV, când toată lumea te întreabă ce vrei să te faci şi eu spuneam medic. Nimeni nu m-a crezut, dar eu am rămas hotărâtă până la liceu, când s-a convins chiar şi mama.

Mama este medic şi întrucâtva încerca să mă devieze de la această decizie. Am insistat totuşi cu ideea mea şi i-am zis că vreau să fac Medicină Generală, moment în care mama mi-a zis: „Ascultă-mă, dacă vrei Medicină, încearcă ori Stomatologie, ori Farmacie!”

Finalmente, am ales Stomatologia şi, când am început să învăţ pentru facultate, mi-am dat seama că este exact ce-mi doream.


Ce era mai OK pentru tine?

Dr. Diana Marin: Totul suna mult mai logic şi existau mai puţine situaţii neprevăzute. Eu voiam să fac Medicină Generală-Chirurgie, nu ceva mai simplu. Or, la Chirurgie chiar apar foarte multe situaţii neprevăzute, dat fiind că niciunul nu suntem la fel, nu semănăm unul cu altul.

Din punctul meu de vedere, ai mai multe şanse să te descurci într-o situaţie neprevăzută în Stomatologie, unde poţi să temporizezi un pic dacă eşti nesigur, poţi să ceri o părere şi miza nu e de viaţă şi de moarte. Iată de ce m-a atras mai mult zona stomatologică.


Mama ce specialitate are?

Dr. Diana Marin: Mama are Medicină Generală şi a făcut Medicina Muncii. Tata e economist, la fel ca sora mea, aşa încât mi-a fost clar că trebuie să păstrez echilibrul în familie. (râde)


Cum e rolul de antreprenor?

Dr. Diana Marin: Cred că este cel mai dificil. Mai dificil decât cel de medic.

Pentru rolul de antreprenor nu m-a pregătit nimeni. Pentru cel de medic am făcut o facultate. Dar am ales aşa, pentru că Andrei, soţul meu, a promis să mă ajute. Pentru că ăsta e lucrul de care mă feream: îmi plăcea să am cabinetul meu, clinica mea, dar mă feream de partea administrativă.

În 2016  - 2017, când am început noi, era mult mai uşor. Acum, e ceva mai dificil, dat fiind ce s-a întâmplat în ultimii ani, dar ne descurcăm. Încercăm să ne adaptăm. Pentru mine e dificil, pentru că nu îmi place partea de management. Soţul meu se ocupă de asta, dar lui nu-i place partea de Medicină şi trebuie cumva să ne ajutăm. El ţine un interviu cu un medic din punct de vedere managerial. Când e vorba despre ce trebuie să îi facă pacientului, trebuie să vin eu şi tot aşa. Trebuie să fim o echipă.


Foarte multe cupluri fug de combinaţia „şi acasă, şi la serviciu”. Vouă cum vă iese?

Dr. Diana Marin: Se echilibrează destul de bine, pentru că noi ne vedem doar în pauze. (râde) În rest, eu în cabinet, el în birou. Nu suntem non-stop împreună. Seara, acasă, vorbim fiecare ca şi când am veni de la serviciu separat: el povesteşte de la birou, eu din cabinet.


De ce ai ales să lucrezi cu copii şi cum reuşeşti să păstrezi o relaţie bună cu ei?

Dr. Diana Marin: Am ales din proprie experienţă Pedodonţia, pentru că mie nu mi-a plăcut să merg la stomatolog când eram mică şi am fost traumatizată, iar, acum, când merg la colega mea pentru un detartraj, pentru o plombiţă, sunt groaznică ca şi pacient, pentru că nu mi-a plăcut când eram mică. Era ceva rău. Dacă voia mama să mă pedepsească, îmi spunea că mă duce la dentist.

Nu comentam, dar în capul meu era „Doamne, sper să trec şi se ziua asta!”. Cred că aşa reuşesc. Îmi aduc aminte ce nu îmi plăcea mie şi cum mi-ar fi plăcut să fie ca să fie o colaborare de bunăvoie nu doar că mă ceartă mama şi mă pedepseşte dacă nu stau la dentist. Aşa încerc să mă gândesc că probabil şi lor le-ar plăcea la fel: să fie cu explicaţii, ca să înţeleagă. Mi se pare că orice om, atât copiii, cât şi adulţii colaborează mai bine dacă ştiu ce urmează să li se întâmple. De multe ori mă întreabă părinţii ce să le zică copiilor: în primul rând, le spuneţi unde veniţi cu ei. Apoi, le spuneţi ce urmează să li se întâmple: dacă e un control, le spuneţi că e doar control. Dacă au o carie sau ceva, le spuneţi că urmează să rezolvăm problema din guriţă. Nu îi minţiţi niciodată. Eu încerc să le câştig încrederea, să mă ţin de promisiune când le promit ceva şi încerc, pe cât posibil, să folosesc un vocabular pe înţelesul lor şi să evit cuvintele care le-ar putea provoca teamă. Nu le spun „dacă te doare”, le spun „dacă te deranjează”. Nu le spun „o să simţi o înţepătură”, le spun „dacă nu îţi place, ridici mâna”. E important să le arăt că ei deţin controlul şi mă voi opri când cer ei, că eu sunt aici să îi ajut să nu aibă probleme acasă, că nu vreau să-i supăr mai tare sau să le provoc o durere mai mare.


Stomatologia are proceduri invazive, deci intervenţia doare, oricât de meşteşugit o îmbraci în cuvinte. Cum de le câştigi încrederea copiilor, încât să vină şi a doua oară?

Dr. Diana Marin: Dacă e o durere un pic mai mare, pentru că sunt unele care sunt suportabile, încerc să temporizez. Cum ar fi cariile adânci care ajung la nerv şi dor de acasă, le fac în două şedinţe, chiar dacă unii părinţi nu sunt încântaţi, pentru că trebuie să mai vină o dată, nu sunt în zonă, bat iar oraşul, e aglomeraţie. Le explic atunci că nu e suficient să rezolvăm problema asta, iar copilul să rămână cu frică. E important ca, de fiecare dată, el să vină de bunăvoie şi cât mai deschis la ce o să facem. Doar din experienţă mi-am cam dat seama când doare un dinte şi când nu ca să mă opresc din toate manoperele pe care le am de făcut. Inclusiv, dacă e posibil, să avem o şedinţă în plus. Eu îmi asum asta, cu condiţia şi rugămintea să îşi asume şi părinţii.


Ai numărat câţi pacienţi ai văzut până acum?

Dr. Diana Marin: Nu. Nu m-am gândit niciodată la asta. Dar, ţinând cont că am lucrat şi în ultimul an de facultate tot cu copii şi apoi încă 10 ani, cred că sunt de ordinul miilor.


Care a fost cel mai complicat caz?

Dr. Diana Marin: Cele mai complicate cazuri mi se par cele cu copiii cu care nu ne înţelegem 100%, care au tulburări de genul tulburărilor din spectrul autismului sau diverse sindroame: Down. Ei sunt cele mai complicate cazuri la care nici nu pot să am aşteptări. De multe ori le lucram cu inhalo-sedare, dacă era imperios necesar tratamentul. Altfel, cu ajutorul părinţilor. Am copii cu autism cărora le lucrez fără inhalo-sedare, nu sunt cei mai cuminţi pacienţi, dar eu m-am obişnuit cu ei, ei s-au obişnuit cu mine, ei ştiu ce am eu de făcut, eu le ştiu reacţiile. Ne cunoaştem, au încredere în mine, nu i-am supărat niciodată. Şi părinţii sunt înţelegători, ştiu că nu putem termina tratamentul într-o singură şedinţă. Uneori însă avem surprize şi sunt foarte cuminţi. Mai cuminţi decât copiii tipici, cu care nu te înţelegi din cauza sindromului care se cheamă RĂSFĂŢ.


Care este cea mai copleşitoare mărturie pe care ai primit-o de la un copil sau de la un părinte?

Dr. Diana Marin: Am un băieţel care, acum câteva săptămâni, când a venit, deşi era mare, stătea pe scaun şi tremura, cred că şi de frica părinţilor. La sfârşit, eu le dau mici recompense şi o diplomă, după prima vizită, pentru curaj. Şi cel mic a zis: pe asta chiar o iau, pentru că am fost super-curajos şi chiar o merit! Mai am câţiva copii care, după ce au venit la mine, au zis că se vor face şi ei medici dentişti de copii, nu de adulţi, „că ăia de adulţi nu sunt aşa faini”.


Cum ai câştigat încrederea copiilor tăi, ca stomatolog al lor?

Dr. Diana Marin: Ei au încredere în mine tot prin metoda pe care le-o recomand şi părinţilor: persistenţa. Niciun copil nu vrea să fie spălat pe dinţi când e mic. E important să treacă şi de la dvs., şi de la el. Azi câteva secunde, mâine câteva, şi gata. Aşa au fost şi copiii mei, că nu te naşti învăţat să te speli pe dinţi. Cel mare a fost foarte OK, cea mică a fost dezastru: îmi aduceam aminte ce am învăţat eu în cărţi la copii care sunt total necooperanţi cum să-i ţin cu piciorul peste mână, am căutat inclusiv pe Google poze şi aşa o spălam pe dinţi între un an şi un an şi jumătate. Iar, acum, când aude de spălatul pe dinţi, la doi ani şi jumătate, vine singură. Cu blândeţe şi perseverenţă!


Medic