Ina Petrescu este medic primar în chirurgie plastică, estetică şi microchirurgie reconstructivă, specializat în reconstrucţie mamară şi, printre intervenţiile de specialitate de la Clinica Zetta, îşi alocă timp pentru operaţii de reconstrucţie pro bono. De ce o face şi ce schimbă cu aceste intervenţii aflăm în câteva minute de lectură.

De ce aţi ales să deveniţi medic şi de ce aţi ales să deveniţi chirurg?

Dr. Ina Petrescu: Să zicem că în liceu îţi place să visezi puţin şi mi s-a părut că meseria de medic este cea care mă face să fiu de ajutor oamenilor, iar asta mi s-a părut că mi se potriveşte. Şi mai e ceva de spus aici: am avut inspiraţia unui model, doamna doctor Nina Bratu, medic chirurg pediatru la Spitalul „Marie Curie”, strălucită, frumoasă, deşteaptă şi ea m-a ajutat foarte mult.

În anii ‘90, la început, mi s-a părut că este cea mai bună cale pentru mine şi ideea de a fi chirurg pediatru mi s-a părut o treabă foarte frumoasă.

Am trecut prin sala de operaţie şi ca pacient, într-o mică intervenţie chirurgicală, nimic grav, dar cert este că acolo mi-a plăcut foarte mult. Iar, când am văzut cât de frumos este în sala de operaţie, mi-am spus că acolo trebuie să fiu.

De ce vă simţiţi acolo cel mai bine?

Dr. Ina Petrescu: Pentru că îmi place ceea ce fac. O operaţie este un lucru special, în sensul că te face să te concentrezi foarte bine pe ceea ce faci, acolo intri în aşa-zisa stare de flux, o conexiune bună între noi, membrii echipei.

Un chirurg este un amestec interesant de medic şi manufacturier, cel puţin în domeniul chirurgiei plastice. Pe de o parte operezi, pe de alta faci şi un lucru unic. Câteodată mă asemăn, împreună cu echipa mea, fiindcă sunt intervenţii în care este nevoie de mai multe mâini de medici, cumva cu meşterii flamanzi care făceau nişte tapiserii extraordinare şi lucrau împreună la ele. Aşa m-am văzut şi eu. Aici faci foarte multe lucruri de migală, de fineţe, dar şi gândeşti în ansamblu toată intervenţia, vezi lucrurile şi arhitectural, în spaţiu, dar totodată eşti şi chirurg fiindcă lucrezi, evident, cu ţesut uman, iar toate gesturile sunt chirurgicale. Finalul operaţiei este într-adevăr, fie că vorbim de operaţie estetică sau de reconstrucţie, un lucru unicat.

Ce a avut doctoriţa Bratu aşa de special, încât v-a inspirat?

Dr. Ina Petrescu: E greu de ales ceva anume, deci cred că totul: atitudinea foarte frumoasă, faţă de copii, faţă de meserie, muncea foarte mult, era foarte implicată, totodată o femeie frumoasă, sobră, avea tot ce trebuie să fie un chirurg care să mă inspire.

Când drumul e lung şi foarte complicat, devine frecventabilă ideea de scurtătură sau abandon. Nu aţi fost tentată?

Dr. Ina Petrescu: E adevărat, uneori îţi vine să renunţi. După primii ani de rezidenţiat, când mi-am dat seama că cel puţin în ţara noastră nu era ce trebuia pentru mine, ca medic chirurg, când salariile erau mici şi lucrurile nu erau chiar în regulă, mi-am păstrat entuziasmul şi speranţa că va fi bine.

E adevărat, drumul a fost lung şi am fost tentată fie să plec, fie să încerc altceva, dar niciodată să renunţ la meserie. Dar am continuat, am mers în străinătate, am studiat, am făcut cercetare, am făcut şi alte lucruri care să mă aducă pe calea pe care îmi place mie să fiu. E adevărat, a fost un efort mai mare, dar totodată şi cei de acasă m-au susţinut în a nu renunţa, fiindcă, în cele din urmă, cred că a fost un pariu câştigat, deoarece am reuşit să fac ce-mi place în domeniul meu, adică să încerc reconstrucţia de sân, să fac body lifting pacienţilor care au slăbit foarte mult după intervenţia bariatrică şi, bineînţeles, intervenţiile estetice clasice.

De ce nu aţi rămas în străinătate?

Dr. Ina Petrescu: Când am mers în străinătate, am găsit un loc unde totul era aşezat, organizat, predictibil, toate mecanismele erau bine puse la punct, în care tu mai erai doar o rotiţă.

Fiind la vârsta la care adoram provocările (şi acum îmi plac, recunosc!), am zis că e mult mai bine să revin în ţară, unde cunosc oamenii şi pot face lucrurile pe care le-am văzut funcţionale în străinătate.

Acesta este motivul pentru care am şi fost în străinătate, să învăţ în domeniul chirurgiei reconstructive a sânului şi al chirurgiei post-bariatrice, fiindcă aici eram un pic la început de drum. Discutând cu medicii de acolo am ajuns la aceeaşi concluzie: la noi în ţară totul este de făcut, faţă de străinătate, unde toate sunt aranjate şi aşezate.

Este dificil, dar poate că efortul este mai răsplătit de faptul că avem şi reuşitele profesionale când vedem pacientele că sunt bine, că am reuşit să facem reconstrucţie de sân în România, chiar dacă a fost greu, mai ales că deseori nu au fost fonduri.

Acum, lucrurile sunt pe un făgaş mai bun, chiar dacă traversăm o pandemie, reuşesc în privat să operez pro bono. În plus, se simte diferit când operezi pentru oamenii din ţara ta şi altceva când operezi un mix de populaţie de pe glob.

De ce operaţi pro bono?

Dr. Ina Petrescu: Aşa am fost obişnuiţi, cred. Am lucrat totuşi atâţia ani în medicina publică şi suntem formaţi în aşa fel, încât să ne dorim, să simţim nevoia de a oferi lucruri celor care au nevoie. Sunt femei care au nevoie de reconstrucţie mamară, dar nu pot accepta programul din diferite motive: nu au un job, nu au asigurare, diverse motive.

Ce se întâmplă cu sufletul şi mintea unei femei după ce rămâne fără un sân?

Dr. Ina Petrescu: Sunt reacţii diferite de la femeie, la femeie. Sunt mai multe emoţii implicate şi atitudini, dar cu siguranţă vorbim de un mare gol pentru fiecare. Am văzut şi femei din mediu mai modest sau cu o educaţie mai simplă, care şi-au dorit o reconstrucţie de sân, la fel ca o femeie care venea din zona academică sau de business.

Absenţa sânului îţi lasă cumva şi o cicatrice sufletească. Fiecare zi, atunci când faci duş, trebuie să te îmbraci şi ai nevoie de o proteză externă sau tot felul de improvizaţii devine o provocare. Iar, dacă sânul restant este mare, devine chiar o mare problemă când merg la plajă, fac mişcare sau merg la o petrecere. Sunt tot atâtea motive de bună dispoziţie pentru unii şi de rememorare pentru alţii că acel sân lipseşte.

Poate că unele femei nu-şi doresc o reconstrucţie, dar majoritatea vor asta şi este firesc să fie aşa, fiindcă suntem un întreg. Aşa ne-am obişnuit. Şi acesta este motivul pentru care am şi făcut o serie de sesiuni de conştientizare prin care am promovat ideea de reconstrucţie. Atunci am aflat şi tot felul de poveşti ale unor femei pe care partenerul le-a părăsit brusc, în perspectiva unei boli grave care ar fi putut pune capăt vieţii împreună, dar şi alte femei care au fost susţinute de parteneri şi de familie.

Am întâlnit paciente care au născut după cancerul mamar şi vorbim aici despre femei între 27 şi 70 de ani şi toate au motivaţia ulterioară de a-şi recăpăta sânul, indiferent de vârstă, educaţie sau statut social. Iar, după această intervenţie de reconstrucţie mamară, au reînflorit, au redevenit feminine, s-au îmbrăcat elegant sau au venit însoţite de partener nou, ceea ce pentru mine este o mare mulţumire, la care mă gândesc ca la cel mai bun critic al intervenţiei. (râde)

Un diagnostic de cancer schimbă radical priorităţile şi nimic altceva nu mai contează decât vindecarea, iar după acest lung drum, după reconstrucţie, au resimţit dorinţa de a avansa în carieră, ceea ce nu este deloc puţin lucru. Şi au găsit puterea de a se ridica şi a continua.