Mela Stănculete este medic de medicină generală şi director medical la Clinica Concierge Medical. Este unul dintre cei mai reputaţi diagnosticieni şi vorbeşte despre măsurile corecte din viaţa şi cariera sa cu asprimea,dar şi toleranţa necesare.

Care a fost cea mai provocatoare experienţă a acestei perioade pandemice pentru un medic care ţine la consultul clinic după metode clasice?

Dr. Mela Stănculete: Nu ştiu dacă eu sunt omul potrivit pentru a răspunde la această întrebare ori nici colegii mei de la Concierge Medical fiindcă, deşi legea era foarte restrictivă şi ambiguă pe alocuri în privinţa teleconsultaţiilor, eu le făceam şi înainte de pandemie în situaţiile medicale care permiteau asta.

O bună parte din consultaţiile de second opinion pe care le ţineam pentru clinicile din străinătate erau la distanţă şi online, chiar şi înainte de pandemie, mai cu seamă că legislaţia europeană permitea acest lucru. În plus, perioada pandemică nu a fost atât de provocatoare pentru mine şi din pricina faptului că eu nu sunt medic de spital şi nu am avut de gestionat direct, cap-coadă cazuri de COVID-19 cu forme moderate şi severe, adică cele care au nevoie de spitalizare.

Asta nu înseamnă că pandemia nu a avut, să folosesc un clişeu, provocări şi pentru mine. Iniţial, a fost lockdown-ul, când toate activităţile, practic, au îngheţat, iar toată lumea era speriată, precaută, iar în luna martie a anului 2020 a fost o „rarişte” de pacienţi.

Clinica noastră lucrează intens cu abonaţi, iar asta ne-a dat prilejul unor teleconsultaţii cu aceştia, pentru situaţii cronice sau cu întrebări legate de pandemie.

Încet, încet, lucrurile s-au dezgheţat, oamenii au făcut infecţia cu coronavirus sau veneau cu întrebări specifice legate de protecţie împotriva bolii şi aşa mai departe, aşa încât din toamna anului trecut am reuşit să ajungem la o intensitate a serviciilor la nivel pre-pandemic, cu menţiunea că proporţia teleconsultaţiilor a crescut foarte mult.

Cum a fost pentru dvs. această pandemie?

Dr. Mela Stănculete: Nici eu nu sunt scutită în vreun fel de îndoieli, spaime, repere care se spulberă sau se reaşază, mai târziu, mai fracturat, diferit. Dar nu mă pot plânge. E drept că m-a ajutat şi faptul că am venit la clinică în fiecare zi, fiindcă este important să păstrezi aceste delimitări de spaţiu, de activitate şi de raportare la tine şi la ce faci.

În plus, medic fiind, am avut o altă grilă de lectură pentru evenimentele medicale, epidemiologice, ştiinţifice sau sociale şi am ştiut unde să caut informaţia în mod corect, adică la obiect, să iau lucrurile nuanţat şi pas cu pas.

Nu am avut spaime legate de COVID-19, dar am avut vigilenţa ce apare natural în faţa necunoscutului, aşa încât nu am făcut nici până acum boala. Dar, este drept, sunt vaccinată.

De ce aţi ales să intraţi în medicina privată? Nu e limitativ?

Dr. Mela Stănculete: Medicina nu mai este de multă vreme o specializare pe care să o poată face un singur om, indiferent de nevoia pacienţilor. Nevoia de specializare, iar, când spun asta, nu mă gândesc doar la materie sau organ, gastro-enterologie, cardiologie, ci şi la areal, la tip de intervenţie medicală, nu mai este de multă vreme la intervenţia unui singur om, oricât de dotat şi talentat ar fi acesta.

Decizia mea de a merge înspre zona privată este legată întâi de toate de specialitatea pe care am apucat să o am, cea de medicină de familie, iar, când spun asta, mă refer mai mult la medicină generală, deşi visul meu, când am ales să fac medicină, era să fac asta cu abordarea holistică a pacientului şi în partea de prevenţie, şi în cea de diagnostic şi curativă, precum şi în cea de monitorizare a bolilor cronice.

Chiar în timpul rezidenţiatului, mi-a fost foarte limpede că în România această abordare nu este posibilă, nu era nici atunci, nu este nici acum. Motivele sunt diverse, de la birocraţia care a înghiţit actul medical în sine, până la faptul că medicul de familie are nevoie de timp şi de un anumit număr de pacienţi pentru a putea conduce un cabinet. Peste toate astea, apare şi o rutină care te copleşeşte de la o zi la alta.

Or, ştiind din timpul rezidenţiatului ce înseamnă un contract de medic de familie cu Casa de Asigurări de Sănătate, fiindcă în timpul rezidenţiatului un an şi trei zile am făcut medicină de familie şi am văzut ce înseamnă asta la firul ierbii, nu numai în dispensarul unde eram eu, ci peste tot, am realizat că există două situaţii în care nu vreau să ajung: pe de o parte să mă plafonez, să ajung să am o paletă destul de restrânsă de abilităţi, să fiu înghiţită de birocraţie, lucru de neevitat în acest sistem de asigurări de sănătate, pe de alta îmi doream să evit şpaga. Sustenabilitatea financiară a unui medic de familie este iluzorie prin banii pe care îi câştigă cinstit prin Casa de Asigurări de Sănătate, sunt la limita supravieţuirii proprii şi a cabinetului.

Orice lucru care te-ar duce către o viaţă decentă ar însemna diferite forme de condiţionare sau aşteptări, iar asta poate deforma relaţia profesională.

În plus, când am terminat eu specialitatea erau în plin avânt serviciile private de sănătate, ceea ce pentru noi, proaspeţi absolvenţi, a fost o şansă să lucrăm în medii frumoase, decente, de la igienă, curăţenie, la consumabile, de la cearşaful de unică folosinţă pe pat, până la laboratoarele în acurateţea rezultatelor cărora te poţi încrede sau la consulturi interdisciplinare, cu care ajungeam să rezolvăm cazuri complicate sau nu, lucru mai greu de realizat în medicina publică.

Ce îl face pe un medic de familie un diagnostician foarte bun?

Dr. Mela Stănculete: Sunt câteva elemente determinante şi nişte variabile, nu puţine. Cred că întâi de toate un medic generalist, pentru a fi un bun diagnostician, trebuie să fie un bun clinician, adică să acorde atenţia cuvenită, amănunţită cu privire la simptomele pacienţilor, cred că trebuie să nu obosească în a face asta cu fiecare pacient, să nu obosească să examineze fizic pacienţii, cu mâna, cu urechea, cu stetoscopul. Mai e nevoie de încă două lucruri, de o permanentă învăţare, aşa se acumulează şi experienţa, văzând, făcând lucruri, citind, şi mai e nevoie de ceva, de empatie, iar aici nu mă refer la noţiunea emoţională, deşi este importantă şi ea. Cred că este nevoie de un anume fel de intrare în papucii celuilalt, o anumită concentrare, aşa încât nu doar să nu ratezi nicio nuanţă din ce-ţi spune pacientul, să reacţionezi adecvat pentru a-ţi extrage ceva suplimentar, dar se mai întâmplă ceva de nenumit: nişte părticele din tine ajung să „cotrobăie” în celălalt. Mi-am dat seama la un moment dat, după câţiva ani de practică medicală, de diferenţele de scală pe care le înregistram eu. Analizându-mă pe mine, realizam o mai mare uşurinţă în a decodifica nişte situaţii medicale destul de perfide altfel.

Acest tip de conexiune poate fi posibil doar dacă în interiorul pacientului apare acea impresie că eşti cu el, că treaba ta este să fii într-un parteneriat cu el, umăr la umăr. Poate suna mai dramatic decât situaţia în sine, dar aşa se desfăşoară lucrurile şi în situaţiile medicale simple, şi în cele ameninţătoare de viaţă. Asta nu înseamnă familiarităţi nelalocul lor, nici măcar prietenie, ci un anume fel de colaborare umană.

Care este măsura succesului dvs.?

Dr. Mela Stănculete: Nu mi-am pus problema, poate şi pentru că nu am fost nevoită să contra-argumentez în favoarea mea. Asta nu înseamnă că nu mă evaluez, dar nu mă evaluez în termeni de succes, ci de reuşită.

Care e diferenţa semantică pe care o accentuaţi aici?

Dr. Mela Stănculete: Reuşita este o mare proporţie de succes în privinţa problemelor pacienţilor, în vreme ce succesul presupune o mai mare componentă personală.

Şi nu e important ego-ul în această meserie?

Dr. Mela Stănculete: Ba da, dar trebuie să rămână undeva la nivel de Cenuşăreasa. Am fost şi crescută la modul acesta, din copilărie mi s-a spus clar când fac bine, dar şi când greşesc.

Cred că oricare dintre noi, medicii, am putea avea, dacă îl accesăm corect, un diapazon foarte fin cu care să măsurăm reuşitele. Nu ai cum să nu ştii că nu ai fost atent, că nu ai făcut tot ce trebuia să faci, că ai fuşerit. Nu ai cum să nu ştii în sinea ta asta, totul e să te uiţi şi când faci bine, şi când nu.

Dacă înveţi să te iei singur de umăr şi să te uiţi de-a dreptul în oglindă, nu cu coada ochiului, vei ajunge să te evaluezi corect.