Dr. Sandra Alexiu este preşedintele Asociaţiei Medicilor de Familie Bucureşti-Ilfov, precum şi una dintre vocile foarte prezente din Grupul de Vaccinologie (din cadrul SNMF), care şi-a asumat, în ultima vreme, demersul de a creşte gradul de conştientizare a populaţiei faţă de beneficiile vaccinului, în general, şi a celui împotriva COVID-19, în special. Drumul de carieră, presărat cu planuri, obstacole şi provocări de reiventare este refăcut aici, în câteva minute de lectură de dr. Sandra Alexiu.


De ce aţi ales medicina de familie?

Dr. Sandra Alexiu: Aş zice mai degrabă că m-a ales ea pe mine, nu invers. Eu am vrut să fac cu totul altceva şi am început cu alte gânduri când am plecat la drum. Două lucruri îmi erau clare când am decis să merg la facultate: că nu voi ajunge în Bucureşti (motiv pentru care am dat admitere la Iaşi) şi că nu mă voi ocupa de copii.

Mă gândeam că voi alege gastro-enterologie, influenţată, probabil, şi de boala mamei, care a avut un ulcer care i-a dat mari bătăi de cap în vremea aceea, pentru care, în lipsa altor variante terapeutice, doar bisturiul mai era soluţia. Iar eu am fost, pur şi simplu, marcată de toate operaţiile prin care a trecut ea.

Pe de altă parte, nu-mi plăcea Bucureştiul, mi se părea mare, agitat, adică deloc pe gustul meu la acel moment.

Spre sfârşitul facultăţii, am fost teribil de atrasă de partea de psihiatrie, iar în anul VI am constatat că facultatea din Iaşi avea o disciplină care se numea Policlinică. Ce se întâmpla? Mergeam în cabinetele de medicină generală, cum se numeau atunci, iar ce am găsit acolo mi s-a părut fabulos, departe de spital, cu puterea de a lua decizii imediate direct în mâna medicului; mi s-a părut o artă în sine să ştii să stai de vorbă cu pacientul şi în acest fel să poţi să afli şi să „jonglezi” cu simptomele acestuia. Iar cel mai mult îmi plăcea legătura pe care doctoriţa pe lângă care stăteam eu o avea cu pacienţii.

Mi-aduc aminte că avea un dulăpior plin de jucării, iar unele dintre ele aveau un fermoar pe burtică, pe care-l puteai deschide, iar dinăuntru ieşeau nişte pui. Iar doctoriţa îi copleşea cu jucării pe toţi copiii care intrau în cabinetul ei. Niciun copil nu plângea, niciunul nu era speriat, adică într-un fel pe care eu nu-l mai văzusem până atunci. Mi s-a părut cu totul şi cu totul interesant.

Ulterior, am ajuns să fac stagiul de pregătire, m-am întors acasă, unde m-am ataşat foarte mult de o doctoriţă pe care o ştiam de multă vreme. Eu sunt din Piteşti, făcusem şcoala acolo şi fusesem colegă de clasă cu fiul ei. Deci, ne ştiam bine.

Apoi, am dat concurs naţional, doar că locuri disponibile erau doar în zonele rurale, aşa încât am ajuns, cu o medie mare, peste 9.50, lângă  Bucureşti. Era o soluţie la îndemână cumva, fiindcă eram aproape de casă, părinţii mei având casă în Piteşti la vremea aceea. Am vrut să merg la Fabrica de vată, la Buftea, dar mi-a „suflat” locul altcineva. (râde)

Aşa că am primit repartiţie, cum spuneam, undeva lângă Bucureşti. Nu ştiam cum pot ajunge acolo, care sunt opţiunile de transport, cât de aproape, de bine sau de rău este.

Nu ştiam nimic despre ce mă aşteaptă, eram doar un copil cu o hartă în braţe.

Doar că am constatat cu bucurie că lucram la un cabinet medical ce se afla exact în staţia autobuzului care mă ducea direct din Bucureşti acolo. Dar, oricât de bine s-ar fi aşezat lucrurile, gândul meu era că voi rămâne puţin, voi învăţa pentru rezidenţiat şi voi pleca. Deci, cabinetul urma să fie doar o rampă de lansare.
Dar nu a fost să fie aşa. (râde)

Locuiam în gazdă în Bucureşti, la nişte bătrânei simpatici, am început să-mi iau cuvenitele concedii anuale (aveam dreptul la o lună de concediu) şi să învăţ pe rupte. Practic, singurul concediu anual mi-l luam exact înainte de rezidenţiat şi aveam la dispoziţie o lună pentru învăţat.

Am pornit din start cu o vulnerabilitate. Facultatea de medicină din Iaşi nu avea prevăzut decât tipul de examen oral. Deci, în toţi cei 6 ani de până atunci, eu mă obişnuisem cu modul de notare în urma unui astfel de examen. Or, la Bucureşti, la rezidenţiat, m-am izbit pentru prima dată de examenul scris. Şi am picat cu brio.

Am continuat să merg la cabinet şi am dat ulterior de vreo patru ori examenul de preparator, inclusiv în anul în care examenul de rezidenţiat a fost anulat din motive de fraudă, fiindcă mi-am dorit să intru în sistemul de învăţământ de specialitate şi mi se părea că mi se potriveşte rolul în care predam cunoştinţele mele. Doar că l-am picat şi pe acela tot de 4 ori. Până când cineva mi-a pus o întrebare, retorică, dar foarte lămuritoare: „Tu nu vezi că ieşi tot timpul pe locul doi? Tu de ce crezi că se întâmplă asta?”. Aşa că am renunţat şi mi-am văzut de carieră.

La un moment dat, am realizat că, după ce trecusem patru ani la rând prin materie, eram tobă de carte şi, pentru că mi se părea că, dacă rămân la acel cabinet mă plafonez, am aflat de nişte întâlniri între medicii de familie, la Societatea de Medicină Generală din Bucureşti. Şi m-am înscris. Am început să particip la simpozioanele lor şi mi se păreau grozave. Aşa am intrat eu în Asociaţia Medicilor de Familie. Prin 2005, o colegă de-ale mele din Ilfov mi-a recomandat să candidez la alegeri, fiindcă, a zis ea, „sunt dezgheţată”, ceea ce am făcut. După o vreme însă mi s-a sugerat mai mult sau mai puţin subtil că au fost alţi membri mult mai experimentaţi decât mine care au primit mai puţine voturi decât mine. Şi că ar fi bine să iau act de această informaţie şi să pricep că nu este încă momentul meu. Aşa că m-am retras. Am continuat însă să particip la întâlniri, la simpozioane, iar câteva luni mai târziu, acelaşi medic ce îmi transmisese subtil că nu era momentul meu a prezentat scuze pentru cuvintele de atunci şi mi-a spus că acea comunitate avea nevoie de mine.

M-am întors în poziţia de secretar al Asociaţiei, am început munca de organizare, am reorganizat Asociaţia, am restructurat-o şi am început să organizez şi conferinţa anuală. Şi iată aşa am ajuns, 15 ani mai târziu, să mă fi văzut urcând încet-încet până aici.


Asta voiam să ştiu: cum a venit pofta? Mâncând, înţeleg.

Dr. Sandra Alexiu: La un moment dat, a apărut oportunitatea de a intra în specialitate, cu examen, dar fără a face rezidenţiatul. Asta am făcut şi eu. Trebuie spus că în acest fel am depăşit primul meu gând despre care îţi povesteam la început, adică acela de a nu veni în Bucureşti. Şi a mai fost ceva, la cabinetul unde lucram mai era o doctoriţă pediatru care nu ţinea foarte mult la prezenţa ei în cabinet sau la punctualitate, motiv pentru care, din ce în ce mai des, mă trezeam că asistentele îmi aduc copiii la consult.

Nu-ţi poţi imagina cu ce frică am trăit luni de zile, fiindcă mă temeam la tot pasul că nu sunt destul, nu ştiu destul, nu sunt în stare şi nu mă ajuta nimeni. În vremea în care am făcut eu facultatea, exista o şcoală separată pentru pediatrie, iar eu făcusem medicină generală, de adulţi. Drept pentru care am simţit că, dacă nu trec prin pediatrie, va fi o problemă pentru mine, drept pentru care m-am înscris la nişte cursuri de specialitate susţinute de echipa de la Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului. Am învăţat din nou cu simţ de răspundere, cum învăţasem toată viaţa mea, toate weekendurile, timp de un an de zile, cu nişte oameni extraordinari, din care făceau parte dr. Rodica Nanu, dr. Gina Palicarie sau dr. Emil Căpraru, dr. Mihai Craiu, dr. Alin Stănescu şi mulţi alţi oameni excepţionali. Aşa se face că, astfel, am trecut şi de a doua barieră, iar acum îngrijesc şi copii, atât de mulţi copii!


Mă întreb acum, apropo de vaccinare şi de scepticismul cu care este tratat vaccinul COVID-19, să fie oare spontană şi legată strict de pandemie sau are nişte seminţe plantate de mai multă vreme?

Dr. Sandra Alexiu: Are nişte seminţe plantate de mai multă vreme şi nu ţin doar de partea de vaccinare în sine.

Mişcarea antivaccin a debutat în România odată cu încercarea de a introduce vaccinarea HPV în programul naţional de vaccinare.

În 2008, când ministrul sănătăţii era Eugen Nicolaescu, într-o perioadă foarte bună pentru medicina de familie şi nu numai, a venit şi încercarea de a introduce vaccinul HPV în programul naţional. Totul a fost făcut cam repede, cam nepregătit şi introdus spre finalul mandatului.  

Populaţia a devenit foarte temătoare atunci, cu atât mai mult cu cât acesta era singurul vaccin pentru care se solicita avizul părintelui. Aşa încât oamenii au devenit uşor circumspecţi. Pe această stare a venit masiv şi curentul antivaccin importat din SUA, care a exploatat foarte mult frica. La urma urmei, cui nu-i este frică de o boală gravă? În plus, există o frică organică de injecţie. Totul s-a suprapus pe nişte mituri pe care ne-a fost foarte greu să le demitizăm şi a mai fost o direcţie, anume aceea a dezinformării, care în România este la ordinea zilei.

Iar peste toate acestea, în România s-a instalat reticenţa la vaccinare pe fondul reacţiei de reticenţă la orice înseamnă autoritate. Noi nu avem încredere în autorităţi. Aşa încât acum ne aflăm în această criză de încredere ce a dus şi la ignorarea regulilor. Am auzit de nenumărate ori că boala a fost inventată sau că medicii sunt plătiţi pentru a le „băga” oamenilor pe gât vaccinul, lucru care se lipeşte foarte bine pe ideea că medicii vin în această meserie atraşi de gândul că pot şi vor lua şpagă.


Mai mult, acum toate aceste reacţii, rizibile probabil în alte conjuncturi, pot avea efecte imediate, directe. Deci, ce e de făcut?

Dr. Sandra Alexiu: Până acum un an sau doi, mişcarea antivaccin în România nu a avut foarte multă publicitate. „S-a descurcat” în online, în social media şi în grupuri restrânse, aşa încât nu era vizibilă. În momentul în care a realizat oportunitatea de a spori numărul celor care aud de ei, a ieşit la vedere. A prins vedete, medici, artişti, lideri de opinie apăruţi peste noapte, iar pe fondul faptului că mediul online a luat o amploare uriaşă în contextul pandemiei, iată că suntem acum la această rată scăzută a vaccinării.


Medic