Dragos Cîrneci este doctor în Psihologie şi specialist în Neuroştiinţe. A ales această cale întâmplător, când a citit, din curiozitate, despre inhibiţia cognitivă. Spune despre acel moment că i-a dat lumea peste cap şi a decis să aprofundeze ştiinţa care se ocupă cu studiul creierului – Neuroştiinţa.

De ce aţi simţit să vă apropiaţi de acest domeniu care în anii ‘90 nu spunea aproape nimic?

Dragoş Cîrneci: Cred că a venit printr-o absolută întâmplare. Din câte îmi amintesc, eram la master şi, la un moment dat, ştiu că m-a rugat un profesor de-ai mei să iau de la bibliotecă o carte de care una dintre colege avea nevoie.

Mergeam frecvent la bibliotecă şi, dacă tot mergeam, nu mi-era greu să fac acest gest de colegialitate. Am luat cartea şi mi-am aruncat şi eu un ochi pe ea, pentru că mi-a spus, e substratul ăsta „mai nou la modă, neuroştiinţele”. Şi voiam să înţeleg cum e cu substratul ăsta din creier, care se chema inhibiţia, inhibiţia cognitive, noua găselniţă a psihologiei. În anii ’90, era la modă să explici totul prin inhibiţie cognitivă, de la percepţia la pisici şi până la atenţie, memorie, emoţii, tot ce vreţi.

Ce înseamnă, de fapt, inhibiţie cognitivă?

Dragoş Cîrneci: Înainte de a explica, trebuie să spun că, la acel moment, nu mă preocupa memoria, ci doar atenţia. Asta studiam. Din fericire, la bibliotecă era coadă şi, cât am stat în rând, m-am apucat să citesc. Pe o masă erau mai multe cărţi de medicină şi am început să caut: cum e cu inhibiţia, cum e cu neuronii. Când am început să descopăr despre inhibiţie, chimic vorbind, cum e cu acidul GABA şi cu receptorii lui, cum interacţionează cu tot felul de alte chimicale şi, mai departe, la a explica memoria implicită, adică cum, de exemplu, oamenii uită sau ţin minte lista de cuvinte, practice, am intrat într-o altă lume. Evident că m-a prins şi fascinat această nouă lume şi am început să caut mai mult despre partea neuronală, despre care ştiam foarte puţin la vremea respectivă.

Practic, aţi avut o criză existenţială…

Dragoş Cîrneci: Eu aveam impresia că ştiu, sunt bun la asta, dar nu ştiam nimic. Foloseam nişte cuvinte fără sens. Aşa încât mi-am zis: ori mă lămuresc acum cum stau lucrurile cu mecanismele din creier, ori mă apuc de altceva. Nu ştiu, vând telefoane sau fac pe DJ-ul.

Şi m-am apucat de citit. Îmi amintesc că era iarnă şi până primvăra doar asta am făcut. Era şi cumva favorizant, fiindcă era vacanţa de după sesiune şi erau multe cărţi în bibliotecă, nu erau împrumutate. Am citit tot ce mi-a picat în mână deste neurofiziologie din medicină şi biologie. Şi mi-am dat seama că ce ştim noi nu-i adevărat.

Şi că, în acelaşi timp, nici neuroştiinţele nu şi-au încheiat drumurile…

Dragoş Cîrneci: Neuroştiinţele erau abia la început. Teoretic vorbind, ele există din anii ’60. Ştiinţele cognitive, legate cumva cu psihologia, s-au înfiinţat prin anii ’70 ca disciplină academică universitară. A fost un fel de mamut, o preocupare exotică, de laborator, până prin anii ’90 când s-au alocat fonduri substanţiale, în SUA, dar şi în Europa, cercetărilor în neuroştiinţe. Atunci au apărut legăturile între psihologie şi investigaţia imagistică prin RMN. Dar lucrurile erau încă la început.

Ce s-a dărâmat din ce ştiaţi şi ce aţi pus peste ceea ce aţi dărâmat?

Dragoş Cîrneci: În anul următor, în 1998, s-a făcut o conferinţă la Timişoara. Atunci am audiat o somitate din neuroştiinţe - Michel Posner. În anii 80-90, a revoluţionat cumva studiile atenţiei. Era o sală întreagă de oameni care au pus întrebări, dar eu am pus cele mai multe. Aveam o listă întreagă de curiozităţi. Când să ieşim din sală, am trecut pe lângă el, mi-a întins mâna şi mi-a zis ceva ce ţin minte şi acum: Keep asking tough questions (Continuă să pui întrebări grele – n.r.). Şi m-au motivat cuvintele lui.

Altfel, nu pot să spun că mi-a dat vreun răspuns revoluţionar la vremea respectivă, însă a fost revoluţionară atitudinea pe care a avut-o, pentru că la vreo două întrebări din multele pe care le-am pus, mi-a spus: I don’t know (Nu ştiu – n.r.). Noi am fost pur şi simplu şocaţi. Era o celebritate care spunea Nu ştiu. Noi nu văzuserăm aşa ceva la niciun profesor din România. Dar am realizat că el era un om onest. Şi asta a fost cumva motivant, fiindcă asta înseamnă, de fapt, să fii un om onest şi bun specialist pe domeniul tău, nu să calci în stânga şi în dreapta cu speculaţii.

Cum faci să aduci un domeniu complet nou într-o societate care nu e pregătită pentru asta şi să faci din acest lucru chiar o profesie?

Dragoş Cîrneci: Cineva spunea că eu mi-am format singur domeniul. Asta sună şi bine, şi prost în acelaşi timp.

Întâmplător am ajuns să mă ocup de asta şi să predau studenţilor, de prin anii 2000 – 2001. O perioadă, am ţinut traininguri de neuroştiinţe aplicate în business, în tot felul de corporaţii. Asta era undeva prin 2008, 2009 până prin 2014 - 2015. Am fost primul din ţară care a vorbit despre neuroştiinţe unor contabili, IT-işti şi oameni de vânzări.

Am dezvoltat CD-uri de Brain Fitness şi, ulterior, aplicaţii pe portaluri web, cu exerciţii pentru a dezvolta atenţia şi memoria. Deci, am încercat tot felul de lucuri, am făcut şi neuromarketing. Am fost primul din ţară care a făcut asta, nemaivorbind despre studii cu RMN-uri pe logo-uri şi reclame. Am făcut cam tot ce se putea face pentru a trăi din domeniul acesta şi pentru a populariza neuroştiinţele.

Deci, domeniul nu este nou la noi.

Se poate vorbi de neuroştiinţa tradiţională şi despre noua neuroştiinţă. În bună măsură, ce se întâmplă în special după 2014 încoace, şi nu mă refer la partea de achiziţie de date, ce observi în urma unui RMN, ci la cum interpretezi, acolo a apărut o revoluţie.

În anii 2000, când deja şi-au pus cât de cât la punct partea de procedură de achiziţie, cei de la Harvard, Oxford şi Cambridge şi-au dat seama de nişte lucruri: când încercau să interpreteze ce au obţinut cu RMN-ul, nu prea se potrivea cu cartea de psihologie. În sensul că, aceleaşi zone din creier, care se ocupau cu tot felul de facultăţi mentale în psihologie, apar la capitole total diferite. În creier, percepţia cu memoria, cu imaginaţia, cu navigarea mentală sunt pe aceleaşi trasee.

Mai întâi, a apărut un curent neurosceptic „Domn’e, noi nu ştim să lucrăm cu RMN-urile. Ne dau aparatele astea nişte prostii”.  După o vreme, au apărut alţii care au spus: OK, hai s-o luăm şi altfel: noi de unde ştim că în capul omului sunt aceste facultăţi mentale împărţite? Aşa pe căprării: percepţii, senzaţii, atenţie, gândire, limbaj, emoţii, până la inteligenţă şi personalitate? De la psihologi, că ei sunt în domeniul ăsta. Păi, ei de unde ştiu? Ce ştiu psihologii provine practic din Platon şi Aristotel, de acum două mii şi ceva de ani. De unde ştiau Platon şi Aristotel că noi avem minte? Mai ales că, din punctul de vedere al lui Aristotel, sufletul şi aceste calităţi ale omului nu aveau treabă cu creierul, ci cu inima. Deci, erau nişte calităţi ale sufletului care intră în noi prin buric şi ajung în inimă şi acolo se manifestă toată viaţa prin persona, prin personalitate. E o teorie metodologică. Practic, s-au investit zeci de miliarde de dolari, timp de zeci de ani căutând cai verzi pe pereţi. Abia după anii 2010 – 2011 încoace au început să pună ceva în loc. Cercetătorii au realizat că n-are sens să încercăm cu forţa să potrivim cartea de psihologie cu creierul uman. E pierdere de vreme şi de bani.

Şi-atunci?

Dragoş Cîrneci: În anul 2000, şi-au dat seama că în starea de repaus, creierul consumă cam 20% din energia corpului şi, când îi dai să facă un task care ţi se pare foarte complex, ceva matematică, creşte consumul cu 5%. Adică, oricât ne-am chinui mintea să facă ceva, creierul nu prea se forţează. Şi ce face consumând atâta energie, când noi, de fapt, ştim că nu face nimic? Înseamnă că el, când nu face nimic, face o groază de chestii, de fapt.

A fost o mare întrebare când au început pentru prima dată să se descopere marile reţele din creier cu scop alostatic, adică care sunt, practic, un fel de construcţii evolutive care controlează corpul. Pe ele s-au pliat diferite funcţii mentale: atenţie, memorie, gândire, emoţii şi aşa mai departe. Dar ele sunt cireaşa de pe tort, practic un fel de excrescenţe sau specializări suplimentare ale unor reţele care se ocupă cu a controla corpul, metabolismul, cardiovascular-ul, gastrointestinal-ul, inflamaţia. Toate astea sunt, de fapt, controlate de către creier, nu de către zone subcorticale, cum e hipotalamusul, lucruri care, prin tradiţie, noi credeam că se ocupă cu instinctele, dar şi neocortexul, cu gândire şi funcţii cognitive superioare, specific umane. Bazaconii. Aceleaşi zone care sunt cele mai integre, deştepte şi pe care le-am localizat cu RMN-ul că sunt funcţii cognitive superioare, tot ele se ocupă cu inflamaţia, cu metabolismul, cu controlul respiraţiei şi sunt conectate cu gastro-intestinalul.

Deci, aceleaşi zone care fac matematici superioare fac şi „lucrurile murdare”…

Dragoş Cîrneci: Cam aşa. E important, pentru că automat toată partea asta de activitate, cum spun psihologii şi filosofii, cognitivă sau emoţională, este mână în mână cu partea somatică, adică se reflectă în somatic şi somaticul în ele.

De aceea noi interpretăm lumea şi ţinem minte şi învăţăm chestii în funcţie de nivelul de inflamaţie din corp. Dacă avem o inflamaţie în corp, creierul tinde să fixeze informaţii ameninţătoare, adversive, iar ulterior ne amintim lucruri şi oameni din jurul nostru printr-un filtru adversativ, în funcţie de nivelul de inflamaţie.

Depresia nu e o boală psihică - a nu se confundă cu tristeţea, când ţi-a murit pisica. Depresia cronică e o boală serioasă, degenerativă şi e mai degrabă o boală metabolică sau inflamatorie. Nu se ştie care e oul şi care e găina. Sunt foarte multe date care susţin că, de fapt, e o boală metabolică pe mai multe tipuri de metabolisme, asociate cu depresia şi la fel cu inflamaţia. Şi găseşti inflamaţie în toate grupurile majore psihiatrice: şi în ADHD, şi în schizofrenie, în toate psihozele posibile, şi în anxietate generalizată şi mai departe.