Din aceeași categorie
Coordonate clinice și de diagnostic în principalele afecţiuni urologice la câine
Mycoplasma bovis (fostă Mycoplasma agalactiae subsp. bovis) este un agent patogen major, identificat pentru prima dată în 1961 dintr-un caz de mastită şi a fost descris ca o cauză a bolilor respiratorii în 1976. Adesea este trecut cu vederea, însă cauzează boli respiratorii, mastite, artrite, dar poate afecta şi alte organe principale precum globul ocular, urechea sau creierul.
În ciuda caracterului său nonzoonotic, infecţiile cu M. bovis sunt responsabile pentru problemele substanţiale de sănătate şi bunăstare economică a animalelor, la nivel mondial. Această bacterie s-a răspândit în întreaga lume, inclusiv în ţările considerate de mult timp indemne de acest agent patogen. Controlul infecţiilor este îngreunat de lipsa vaccinurilor şi a tratamentelor eficiente, din cauza tendinţelor de creştere a rezistenţei antimicrobiene.
M. bovis este cu siguranţă capabil să provoace boli respiratorii acute la bovine, totuşi fracţia atribuibilă a fost dificil de estimat. În schimb, M. bovis este mai acceptat ca o cauză a bronhopneumoniei cronice cu necroză cazeoasă şi poate coagulativă, caracterizată prin infecţie persistentă slab receptivă la o gamă largă de antibiotice.
Agentul etiologic afectează toate grupele de vârstă (preînţărcare, postînţărcare, nou-născuţi şi adulţi) şi toate sectoarele de bovine, cum ar fi carnea de vită, laptele sau creşterea animalelor. Aceasta poate persista într-o turmă pentru perioade foarte lungi de timp, cu posibilitatea de eliminare a agentului patogen de către animalele infectate timp de câteva săptămâni până la câteva luni.
Bacteria se transmite în principal prin contact direct între animalele infectate şi sănătoase, prin intermediul fluidelor corporale, precum mucusul, secreţiile vaginale şi laptele provenit de la bovinele infectate. De asemenea, răspândirea poate avea loc prin utilizarea echipamentelor care vin în contact direct cu animalele infectate, inclusiv echipamentele de muls, instrumentele folosite pentru inseminare artificială sau cele utilizate în cadrul procedurilor veterinare.
Se estimează că între un sfert din bolile legate de pneumonia la bovinele în creştere pot fi atribuite infecţiilor cu M. bovis, fiind precedată de Mannheimia haemolytica, Histophilus somni şi Pasteurella multocida.
Tabloul clinic al bolii respiratorii nu este de obicei caracteristic şi adesea nu diferă de simptomatologia clinică determinată de infecţii cu alţi agenţi patogeni ai căilor respiratorii bovine. Manifestările clinice consecutive infecţiei sunt numeroase, printre care se enumeră pneumonie, mastită, artrită, otită, keratoconjunctivită etc., dintre care cele mai importante sunt rezumate în tabelul 1.
Diagnosticul infecţiilor poate fi complex, din cauza naturii bacteriei, care are o creştere lentă la nivelul oragnismului şi prezintă simptome clinice adesea subtile sau nespecifice. Semnele clinice variază în funcţie de locul infecţiei, de la detresă respiratorie în cazurile de pneumonie până la scăderea producţiei de lapte şi prezenţa anormală în cazurile de mastită. Cu toate acestea, semnele se pot suprapune cu alţi agenţi patogeni, făcând diagnosticul de laborator esenţial.
Sunt disponibile mai multe metode de diagnosticare, fiecare cu avantaje şi limitări specifice.
Cultura rămâne standardul de aur pentru identificare, deşi necesită mult timp, deseori până la două săptămâni pentru creşterea detectabilă.
PCR (reacţia în lanţ a polimerazei) a apărut ca metodă preferată datorită vitezei şi sensibilităţii sale. PCR poate detecta ADN-ul M. bovis direct din probe (tampoane nazale, lapte sau ţesut), oferind rezultate certe în câteva ore.
ELISA (enzyme-linked immunosorbent assay) este un alt instrument utilizat pentru detectarea anticorpilor împotriva M. bovis, indicând expunerea la bacterie sau infecţia propriu-zisă. Cu toate acestea, testele serologice precum ELISA nu pot face diferenţa între expunerea anterioară şi infecţia activă, limitând utilitatea lor de diagnostic în cazurile acute.
M. bovis este în mod inerent refractar la anumite grupe de antibiotice, deoarece nu posedă un perete celular; în plus, se acumulează dovezi că tulpinile de M. bovis devin rezistente la antibiotice, inclusiv tetraciclină, tilmicosin şi spectinomicină, utilizate în mod tradiţional pentru controlul lor.
Incapacitatea terapiei de a controla infecţiile cu M. bovis a concentrat atenţia asupra vaccinării. Cercetările privind dezvoltarea vaccinurilor împotriva M. bovis sunt în desfăşurare de mulţi ani şi, deşi au existat unele, încă lipsesc informaţii despre multe domenii, inclusiv antigenele-cheie de protecţie, tipul de răspuns imun necesar (Th-1, -2, Th-17 sau o combinaţie a tuturor celor trei) şi formulări optime de adjuvant. Utilizarea proteinelor recombinante conservate, drept componente ale unui vaccin, poate fi o alegere mai bună faţă de vaccinurile vii atenuate. Sunt necesare mai multe studii privind caracterizarea interacţiunilor gazdă-patogen pentru a elucida produsele M. bovis care modulează aceste interacţiuni. Aceste produse ar putea sta la baza dezvoltării vaccinurilor pentru controlul infecţiilor cu M. bovis în fermele de lapte şi loturile de îngrăşare.
Autori pentru corespondenţă: Mario‑Darius Codreanu E-mail: codveterinary@yahoo.com
CONFLICT OF INTEREST: none declared.
FINANCIAL SUPPORT: none declared.
This work is permanently accessible online free of charge and published under the CC-BY.
