Din aceeași categorie

Medic.ro

Medicul de familie în relaţia cu familia/aparţinătorii pacientului cu boala Alzheimer

Medic.ro

Medic 2.0 – avantaje şi dezavantaje în folosirea reţelelor sociale

Medic.ro

Arta, mijloc de comunicare şi dezvoltare

Scopul medicinei este să prevină îmbolnăvirea, să vindece boala şi să aline suferinţa. Durerea este un semn universal de boală şi principalul motiv pentru care pacienţii apelează la medic. Durerea are rostul de a semnala conştiinţei că ceva nu e în regulă şi poate ameninţa homeostazia organismului. Deci, funcţia ei fundamentală este de protecţie. Durerea semnalează, localizează şi identifică procesul patologic. Deoarece bolile au procese patologice diferite, specificul, durata şi localizarea durerii sunt chei importante ale diagnosticului, dar şi ale vindecării. Odată aceste informaţii obţinute, este obligaţia medicului să aline rapid durerea. Problema apare atunci când medicul observă şi analizează prea îndelung durerea, iar în tot acest timp pacientul suferă. Medicul raţionalizează durerea pacientului şi, odată ce s-a lămurit, are tendinţa să o ignore. Pacientul nu poate face acelaşi lucru!

Pacientului nu-i este uşor nici să exprime durerea. El trebuie să traducă o trăire intimă într-una publică, înţeleasă de cei din jur. Durerea este o experienţă epuizantă, ce ameninţă să distrugă totul – gânduri, familie, prieteni –, cu excepţia ei înseşi. În durere nu există nimic altceva decât durere. Chintesenţa durerii este că ne separă de restul lumii. Putem cumva să transmitem experienţa noastră subiectivă altora? Pot alţii înţelege cum ne simţim? Care sunt limitele compătimirii?

Wittgenstein susţinea că, în măsura în care putem genera un limbaj funcţional al durerii, aceasta poate fi împărtăşită. S-ar putea să nu fim prea mulţumiţi de rezultat, dar asta nu ar trebui să ne împingă înapoi în lumea noastră interioară pentru a căuta o descriere mai adecvată. Soluţia este limbajul metaforic, care funcţionează ca un model sau vehicul conceptual ce organizează şi investighează realitatea confuză a durerii. Metaforele pot fi mai inspirate sau mai neinspirate. Totuşi, suferindul nu creează metafore pentru efectul literar. Motivaţia lui este să umple un gol, să găsească un mod de a face durerea reală pentru sine şi pentru ceilalţi. El încearcă să dea nume la ceva ce nu are nume, deoarece, cum spunea Aristotel, există un dezechilibru între limbaj, care e finit, şi lume, care e infinită. De aceea, de multe ori când nu ne găsim cuvintele ca să descriem o situaţie, extindem înţelesul unui cuvânt pentru a cuprinde şi alte realităţi: piciorul mesei, poalele muntelui etc. Această formă particulară de metaforă numită catahreză este cel mai frecvent întâlnită în descrierea durerii.

Realitatea este că nu avem cuvinte când trăim o durere severă. În acele momente suntem izolaţi de restul lumii. Numai după ore, zile, săptămâni, limbajul devine din nou posibil. Cum spunea Alphonse Daudet, „cuvintele vin numai după ce totul s-a terminat, când lucrurile s-au calmat. Ele se referă numai la amintire şi sunt fie lipsite de putere, fie neadevărate”.

Cum răspundem noi, ca medici, la dure­rea oncologică, neurologică, reumatică (vezi su­plimentul) sau de altă natură, care-i chinuie pe pacienţii noştri? De cele mai mul­te ori, inadecvat şi insuficient! Nu facem asta din răutate sau lipsă de sensibilitate, ci cu grijă şi competenţă. Cu grijă ca pacientul să nu devină dependent de calmante şi cu competenţă să nu depăşim dozele din protocoale. Uităm că dependenţa nu apare când tratăm durerile severe, iar protocoalele sunt pentru manageri şi examene. Durerea nu ascultă de protocoale, aşa că ar fi mai bine să-l credem pe pacient. Compasiunea, însoţită de o doză suficientă de calmant, face minuni în vindecare.

„Te vaieţi că te încearcă o mare durere! Te simţi eliberat de durere dacă te porţi lipsit de bărbăţie?”
Seneca, Scrieri morale