Din aceeași categorie

Practica Veterinara.ro

Arcul aortic drept persistent: diagnostic și rezolvare chirurgicală

Practica Veterinara.ro

Managementul clinic și de diagnostic al sindromului Cushing la câine

Practica Veterinara.ro

Coordonate clinice și de diagnostic în principalele afecţiuni urologice la câine

Sondele nazogastrice constituie una dintre metodele de elecţie folosite în cazul pacienţilor bolnavi critici care suferă de anorexie, malnutriţie, respectiv pacienţi a căror greutate corporală a scăzut cu cel puţin 10% şi a căror hrănire orală a fost sau va fi întreruptă pentru mai mult de 3-5 zile (în cazul pacienţilor pediatrici şi al animalelor de talie mică, acest interval de timp este mai redus). De asemenea, sonda nazogastrică este utilizată şi pentru pacienţii care au pierderi nutriţionale cauzate de diaree, vomă, plăgi sau în managementul nutriţional al câinilor şi pisicilor uremice.

De asemenea, reprezintă o alegere ideală în cazul pacienţilor care necesită nutriţie enterală de scurtă durată, astfel asigurându-se necesarul caloric zilnic, fiind uşor de montat şi necesitând o sedare minimă^{(5,9,10,12,13)}.
 

În cazul pacienţilor spitalizaţi, apetitul alimentar poate fi absent din cauza anumitor factori, cum ar fi: manopere invazive, reacţii adverse la medicamente, prezenţa problemelor neurologice şi afecţiunea medicală în sine. De aceea, folosirea unei metode de hrănire care să asigure o funcţionare a tractului gastrointestinal pe cât posibil este vitală pentru îmbunătăţirea prognosticului^(4,11).

Sondele nazogastrice se utilizează şi pentru menţinerea stomacului gol sau decompresat. În acest fel se evită refluxul gastroesofagian, regurgitarea sau voma⁽¹²⁾.
 

Prin montarea sondei nazogastrice se asigură satis­facerea nevoilor nutriţionale şi prevenirea deteriorării ulterioare, administrându-se substanţe energetice de înaltă calitate, acizi graşi esenţiali, proteine şi micronutrienţi într-un mod rapid şi eficient⁽¹¹⁾.

Necesarul caloric zilnic este influenţat de anumiţi factori, cum ar fi: vârstă, talie, greutate corporală, sex, scorul condiţiei corporale şi scorul stării musculare⁽¹¹⁾.

Calcularea necesarului energetic în repaus (RER; Resting Energy Requirement) se face prin intermediul a două formule de calcul.

Pentru câinii şi pisicile care au între 2 kg şi 45 kg, RER se calculează după următoarea formulă:

RER = 30 x (greutate în kg) + 70

Pentru pacienţii care au o greutate corporală sub 2 kg sau peste 45 kg, formula utilizată este:

RER = 70 x (greutate în kg)3/4 ^(6,10)

Un plan de hrănire adecvat constă în administrarea a 25% din necesarul caloric în prima zi, crescând gradual în următoarele zile (ziua a doua şi ziua a treia, 50%, în ziua a patra, 75%, iar în ziua a cincea, 100% din necesarul caloric), astfel încât să ne asigurăm că pacientul tolerează acest mod de hrănire şi dieta aleasă⁽⁷⁾.

Înainte de fiecare administrare a hranei trebuie aspirat conţinutul alimentar pentru a verifica dacă tubul este în continuare plasat corespunzător şi dacă hrana anterioară administrată a fost digerată⁽⁷⁾.

Hrana se va administra la temperatura camerei, sub formă lichidă. Înainte şi după fiecare administrare se introduc în jet 5-10 ml de apă călduţă pentru a evita depunerea hranei pe tub^(7,14).

De asemenea, se pot administra substanţe medicamentoase, însă doar sub formă de pulbere diluată cu apă⁽¹⁴⁾.

Materiale necesare şi metode de montare a sondei nazogastrice

Instrumentarul necesar include: tubul de hrănire, care poate fi de diferite mărimi, în funcţie de specie şi talie, alegerea tubului corespunzător constituind un factor foarte important (pisici: 3,5 - 5/6 Fr aproximativ 20-35 cm; câini: 5-8 Fr aproximativ 35-80 cm), lidocaină 2%, proparcaină 0,5%, fire chirurgicale pentru sutură şi colier elisabetan^(3,11).

Primul pas este reprezentat de plasarea animalului în decubit sternal, urmată de ridicarea capului şi aplicarea a 2-3 picături de proparcaină 0,5% în nara aleasă. În plus, se aplică o peliculă fină de lidocaină în ambele nări pentru a reduce stimularea cauzată de manevrarea cavităţii nazale^(3,11,12).

Pentru a determina dimensiunea corespunzătoare a sondei, se măsoară de la nivelul extremităţii distale a cavităţii nazale până la cea de-a 13-a coastă. Se trasează un semn cu un marker chirurgical steril pe sonda nazogastrică pentru a şti ulterior cât trebuie introdus⁽⁹⁾.

Primul pas este reprezentat de ridicarea uşoară a nărilor pentru a facilita pătrunderea sondei. Se împinge sonda prin nara aleasă, iar în momentul în care ajunge la nivelul nazofaringelui, pacientul va începe să înghită, astfel încât pătrunderea acesteia în esofag este facilitată^(5,8,10,11).

Înainte de suturarea sondei nazogastrice, este necesar să se verifice dacă montarea acesteia s-a realizat corespunzător. Fixarea se realizează printr-o sutură simplă în puncte separate sau cu ajutorul unei suturi de tip „Roman Sandal”, care va conferi rezistenţă suplimentară^(6,8,12).

Metode de verificare a montării corespunzătoare a sondei

Cea mai uşoară metodă prin care se poate verifica dacă montarea sondei nazogastrice s-a efectuat corespunzător este prin realizarea unei radiografii în incidenţă laterală, întrucât sonda nazogastrică este radioopacă⁽¹²⁾.

O altă metodă de verificare este aspirarea cu seringa: prezenţa conţinutului alimentar indică poziţionarea corespunzătoare la nivelul stomacului. Dacă este aspirat aer, înseamnă că sonda este poziţionată în căile aeriene, iar prezenţa unei presiuni negative indică localizarea acesteia în esofag⁽¹²⁾.

Dacă sonda nazogastrică este localizată în stomac, prin introducerea a 5 ml de aer se vor produce borborisme care pot fi auzite prin plasarea stetoscopului la nivelul stomacului. De asemenea, prin introducerea a 5 ml de soluţie salină, animalul va începe să tuşească dacă tubul e introdus în căile aeriene^(5,12).
 

Contraindicaţii privind montarea sondei nazogastrice

Această metodă nu este una de elecţie în cazul pacienţilor care prezintă episoade frecvente de vomă sau al celor comatoşi, care prezintă dispnee severă, întrucât există un risc crescut de aspiraţie. De asemenea, nu se recomandă celor cu traumatisme faciale sau formaţiuni prezente la nivelul cavităţii nazale şi nici celor care prezintă anomalii la nivelul faringelui, laringelui sau esofagului^(5,6,9).

Complicaţii

Ca în cazul tuturor manoperelor medicale, riscul de complicaţii este întotdeauna prezent. Printre acestea se numără următoarele: plasarea incorectă a sondei în trahee sau bronhii şi apariţia pneumoniei de aspiraţie, care survine în urma vomei sau a regurgitării. De asemenea, pacientul poate să prezinte epistaxis din cauza iritării mucoasei nazale şi strănut, care va duce la dislocarea sondei. O altă complicaţie este reprezentată de apariţia diareei, în cazul pacienţilor care urmează antibioterapie^(5,9,12,14).

Obstrucţia sondei este o altă problemă întâlnită, care poate fi remediată prin mai multe metode, printre care:

Umplerea tubului cu apă caldă şi aşteptarea timp de 5 minute pentru încercarea dizolvării conţinutului.

Cu ajutorul unei seringi se va introduce cu putere apă şi se va aspira, procedura repetându-se de câteva ori, până când blocajul se dislocă.

Se introduce o cantitate redusă de Coca Cola şi se aşteaptă timp de 10 minute⁽⁵⁾.

Sonda nazogastrică rămâne printre variantele de elecţie în cazul pacienţilor la care se impune hrănirea asistată, întrucât este uşor de montat şi necesită o sedare minimă, fiind utilă atât în cazul animalelor în stare critică, cât şi al celor geriatrice, care nu pot fi supuse unei anestezii generale.

Prin această metodă se asigură necesarul caloric zilnic, contribuind la îmbunătăţirea prognosticului.

Sonda nazogastrică poate fi utilizată timp de maximum cinci zile şi nu poate fi folosită la pacienţii care prezintă vome repetate, sunt comatoşi sau care au formaţiuni la nivelul cavităţii nazale sau al esofagului.

Este esenţial să se verifice dacă montarea sondei s-a efectuat corespunzător, pentru evitarea apariţiei eventualelor complicaţii.