Din aceeași categorie

Medic.ro

Medicul de familie în relaţia cu familia/aparţinătorii pacientului cu boala Alzheimer

Medic.ro

Medic 2.0 – avantaje şi dezavantaje în folosirea reţelelor sociale

Medic.ro

Arta, mijloc de comunicare şi dezvoltare

Evaluarea statusului ponderal face parte din examenul clinic general şi se realizează în mod curent prin măsurarea înălţimii şi greutăţii, determinarea indicelui de masă corporală (IMC) şi măsurarea circumferinţei abdominale. Societăţile medicale de cardiologie şi cele de endocrinologie au subliniat faptul că măsurătorile antropometrice, determinarea IMC şi a circumferinţei abdominale nu sunt suficiente pentru a estima statusul metabolic al unei persoane⁽¹⁾. Este important să se estimeze procentajul de ţesut adipos, muşchi, oase şi apă din organism, pentru a putea încadra corect persoana într-o categorie metabolică, în funcţie de procentajul de ţesut adipos din organism⁽²⁾. Se consideră că vorbim despre obezitate atunci când procentajul de ţesut adipos depăşeşte 32-35% în cazul femeilor, respectiv 25% în cazul bărbaţilor^(3,4). Procentajul de ţesut adipos normal variază însă cu vârsta, genul şi cu gradul de activitate fizică (tabelul 1).
 

Determinarea compoziţiei corporale, respectiv proporţiile relative de masă adipoasă, masă musculară, organe, masă osoasă şi apă din organism, reflectă mult mai bine decât simpla măsurare a greutăţii şi determinarea IMC-ului starea de sănătate sau predispoziţia pentru boală a persoanei respective. S-au dezvoltat astfel modalităţi de estimare a compoziţiei corporale, unele dintre ele fiind rezervate încă studiului şi cercetării, altele au aplicabilitate practică şi pot fi folosite în cabinetele medicilor sau de către pacient la domiciliu.

Indicaţii pentru determinarea compoziţiei corporale:

• identificarea persoanelor cu procentaj crescut al grăsimii corporale viscerale, care prezintă risc crescut de apariţie a intoleranţei la glucoză, a diabetului zaharat şi a bolilor cardiovasculare;

• evaluarea tulburărilor de creştere şi dezvoltare la sugar sau copilul mic;

• evaluarea gradului de sarcopenie la vârstnici sau persoane decondiţionate (imobilizaţi, pacienţi cu HIV, diabet zaharat, insuficienţă cardiacă);

• evaluarea compoziţiei corporale la persoane la care indicele de masă corporală este discordant cu masa totală de grăsime;

• IMC mare, dar cu adipozitate scăzută (sportivi de performanţă, culturişti);

• pacienţii fragili cu sarcopenie pot prezenta IMC normal, dar procentajul de grăsime corporală este adesea crescut, iar masa musculară este redusă;

• pacienţii cu edem care prezintă exces de lichid pot avea IMC crescut pe seama creşterii procentajului de apă din organism.

Obezitatea sarcopenică este întâlnită în special la persoanele în vârstă şi derivă din scăderea masei musculare şi din excesul de ţesut adipos⁽⁵⁾. Găsirea unui model de calcul în care să fie integrat raportul dintre masa de ţesut adipos şi masa nonadipoasă din organism ar putea fi utilizat pentru predicţia riscului cardiometabolic şi a dizabilităţii fizice în cazul persoanelor cu sarcopenie⁽⁶⁾. DXA este metoda preferată în prezent pentru a evalua compoziţia corporală şi este utilizată drept criteriu de diagnostic al sarcopeniei. Analiza prin bioimpedanţă este ieftină, uşor de utilizat, reproductibilă, fiind considerată o posibilă alternativă dacă DXA nu este disponibilă. Starea de hidratare a pacientului poate da posibile erori, deoarece multe dintre metode nu pot să facă diferenţierea dintre apa extracelulară şi intracelulară⁽⁷⁾.

Sportivii se prezintă la polul opus, putând avea un IMC mare pe seama dezvoltării masei musculare, dar cu un conţinut de ţesut adipos redus.

Metode de determinare a statusului ponderal şi a compoziţiei organismului

1. Măsurători antropometrice

a) Măsurarea taliei se face cu taliometrul (întotdeauna persoana va fi măsurată fără încălţăminte).

b) Măsurarea greutăţii se recomandă să se facă dimineaţă, persoana fiind îmbrăcată sumar şi fără încălţări, după efectuarea toaletei şi înainte de a mânca; valorile obţinute vor fi notate într-un jurnal pentru a se putea face media câtorva zile de măsurători.

c) Calcularea indicelui de masă corporală după formula IMC = Greutatea (kg)/Înălţimea² (m) şi încadrarea în normoponderal, subponderal sau supraponderal/obez, în funcţie de valoarea IMC (tabelul 2). Indicele de masă corporală crescut se asociază cu risc crescut de boli cardiovasculare, diabet zaharat şi de mortalitate⁽⁸⁾. IMC nu redă însă informaţii reale în cazul vârstnicilor (pot avea IMC scăzut, dar cu ţesut adipos în exces şi sarcopenie), al gravidei, al pacienţilor cu edeme şi retenţie hidrosalină (IMC crescut prin exces de apă), al indivizilor cu masă musculară dezvoltată şi al sportivilor.
 

d) Măsurarea circumferinţei abdominale se face cu ajutorul benzii de croitorie poziţionată la jumătatea distanţei dintre rebordul costal şi spina iliacă, la sfârşitul expirului (figura 1). Este important să se măsoare la nivelul corect (nu la nivelul taliei, imediat sub ombilic) şi la sfârşitul unui expir.
 

Obezitatea de tip abdominal se corelează cu adipozitatea viscerală (ficat, pancreas) şi, conform studiilor, în mod direct cu un risc crescut de evenimente coronariene şi cerebrovasculare, diabet zaharat de tip 2 şi cu unele tipuri de cancer, atât în cazul adulţilor, cât şi la copii^(10,11) (tabelul 3).
 

e) Calcularea raportului talie-şold.

Măsurarea circumferinţei abdominale, circumferinţei şoldului şi calcularea raportului dintre ele au fost considerate multă vreme mai relevante decât simpla calculare a IMC, considerându-se un raport normal la femei sub 0,8, iar la bărbaţi, sub 0,9. Un raport talie/şold mai mare sau egal cu 0,81 la femei şi mai mare sau egal cu 0,90 la bărbaţi este considerat un factor de risc cardiovascular, cu creşterea riscului de diabet zaharat.

2. Măsurarea pliului cutanat

Măsurarea pliului cutanat se poate face utilizând cutimetrul sau plicometrul digital sau mecanic (figura 2). Măsurătorile se pot face în trei sau şapte locuri diferite, acestea diferind în funcţie de sex: la femei se măsoară la nivelul tricepsului, şoldului şi coapsei (completate cu torace anterior, zona de subscapulară, linia axilară mijlocie, zona suprailiacă), în timp ce la bărbaţi zonele de elecţie sunt la nivelul toracelui anterior, la nivelul abdomenului şi coapsei (se poate completa cu zona omoplatului, tricepsului, linia axilară mediană şi subscapular)⁽¹²⁾. Metoda este neconfortabilă atât pentru pacient, cât şi pentru medic, necesită cunoştinţe de anatomie, este laborioasă, iar erorile de măsurare sunt mari (între 3,5% şi 5%), cel mai frecvent rezultând subestimarea ţesutului adipos. Este dificil de aplicat această metodă la persoanele obeze.
 

3. Bioimpedanţa electrică

Bioimpedanţa electrică are ca principiu de bază utilizarea unor electrozi care emit semnale electronice de joasă frecvenţă; curentul electric se deplasează mai uşor prin muşchi decât prin grăsime datorită conţinutului mai mare de apă al muşchilor. După ce străbat întregul corp, semnalele sunt recepţionate şi interpretate automat de un dispozitiv care, printr-un algoritm, poate prezice compoziţia corporală⁽¹³⁾. Procedura este influenţată în mod esenţial de ingestia de apă, erorile putând fi mari în cazul în care aceasta nu este controlată (3,8-5%)⁽¹⁴⁾. Metoda bioimpedanţei stă la baza utilizării aparatelor medicale simple de cântărit sau a aparatelor de cântărit casnice (cântare electronice sau alte dispozitive), care pot estima mai mulţi parametri ai organismului⁽¹⁵⁾ (figura 3).
 

4. Bioimpedanţa spectroscopică

Bioimpedanţa spectroscopică este o variantă a bio­impedanţei electrice care foloseşte însă curenţi de joasă frecvenţă; se aplică mici electrozi la nivelul zonei unde vrem să determinăm compoziţia (figura 4). Metoda este, de asemenea, influenţată de ingestia de apă, care constituie o sursă de eroare suplimentară, iar informaţiile obţinute prezintă o rată crescută de eroare⁽¹⁶⁾. 
 

5. Impedanţa electrică miografică

Impedanţa electrică miografică utilizează curenţi de joasă frecvenţă care se aplică pe regiuni reduse ale corpului prin intermediul unor dispozitive ce pot fi folosite de către pacienţi pentru determinarea masei de ţesut adipos sau muscular în diferite zone ale corpului. Metoda este uşor de efectuat, disponibilă consumatorilor, repetabilă, dar, de asemenea, erorile de măsurare sunt mari, fiind influenţată de starea de hidratare a organismului.

6. Cântărirea hidrostatică

Cântărirea hidrostatică are la bază principiul lui Arhimede, respectiv se măsoară volumul de apă deplasat de corpul unei persoane imersate complet în apă. Ţesutul adipos este mai puţin dens decât cel muscular, astfel încât o persoană cu procentaj mare de ţesut adipos va cântări mai puţin sub apă în raport cu volumul de apă dislocat. Metoda este frecvent indisponibilă, scumpă, necesită echipamente speciale, este utilizată în cercetare sau, rareori, în cazul sportivilor de performanţă⁽¹⁷⁾. Trebuie menţionată şi dificultatea pentru unele persoane de a rămâne complet imersate în apă pentru un timp suficient de lung necesar efectuării măsurătorilor. Este o metodă mai precisă de estimare a compoziţiei corpului, erorile de estimare fiind sub 2%, dar nu poate identifica zonele cu ţesut adipos în exces.

7. Măsurarea în Bod Pod (pletismografie)

Măsurarea prin pletismografie se bazează pe principiul dislocării aerului de către un corp închis într-o cabină special concepută, în formă de capsulă. Se estimează compoziţia corpului folosind diferite ecuaţii şi algoritmi. Metoda este scumpă, indisponibilă, utilizată uneori în sălile de fitness din SUA; eroarea de estimare este între 2% şi 4%. Nu se indică în cazul vârstnicilor, copiilor, persoanelor obeze sau cu claustrofobie^(18,19,20).

8. Scanarea corporală 3D

Scanarea corporală 3D este o metodă prin care este sca­nat întreg corpul uman, iar informaţiile despre forma cor­pu­lui sunt folosite pentru a prezice, utilizând algoritmi speciali, procentajul de grăsime corporală (figura 5). Acu­ra­teţea acestor metode nu este pe deplin cunoscută, fiind necesare mai multe informaţii; până în prezent se con­sideră că erorile sunt în jur de 4%. Necesită aparatură spe­cială şi nu este utilizată în prezent pe scară largă^(21,22).
 

9. Scanarea DXA body composition

Scanarea DXA utilizează raze X de două energii diferite pentru a determina compoziţia corporală, procentajul de masă adipoasă şi masă musculară, precum şi starea de sănătate a oaselor (densitatea minerală osoasă)⁽²³⁾. De asemenea, se pot determina procentajul de grăsime androidă şi cel de grăsime ginoidă. În cadrul unui studiu recent comunicat de American Medical Association în 2023 (efectuat la 1874 de adulţi cu vârste cuprinse între 20 şi 59 de ani) au fost diagnosticate cu obezitate 36% dintre persoane pe baza IMC. Evaluarea adipozităţii corporale cu ajutorul DXA a stabilit diagnosticul de obezitate la 74% dintre participanţi, luând drept criteriu de diagnostic al obezităţii procentajul de ţesut adipos de peste 32% la femei şi peste 25% la bărbaţi⁽²⁴⁾.

Scanarea DXA body composition este considerată în prezent ca având cele mai mici erori, fiind standardul de aur; este uşor de efectuat, relativ ieftină, repetabilă, nedureroasă, neinvazivă şi poate fi utilizată inclusiv la pacienţii obezi. Metoda prezintă un grad mic de iradiere, echivalentă cu o zi de expunere la soare sau cu 1/30 din expunerea pentru o radiografie pulmonară. Durata de scanare este relativ scurtă, 5-6 minute; determină cu precizie destul de mare densitate minerală osoasă, se pot identifica frac­turile şi se măsoară compoziţia corpului la nivelul or­ga­nis­mului sau la nivelul anumitor segmente (figura 6). Pe trimiterea către imagistică va fi menţionată analiza dorită, şi anume analiza compoziţiei corporale „DXA whole body”, cu stabilirea de parametri nutriţionali.
 

Scanarea DXA body composition este utilizată în prezent pentru evaluarea adipozităţii reale şi corelarea cu riscul cardiovascular şi de diabet zaharat, gestionarea unor boli care pot afecta cantităţile relative de ţesut gras, apă, ţesut muscular (insuficienţă renală cronică, anorexia nervoasă, obezitatea, HIV, fibroză chistică, edeme)^(25,26). Metoda este utilizată pentru determinarea obezităţii reale, personalizarea dietei şi a programului de antrenament, precum şi pentru monitorizarea efectelor terapiei, putându-se efectua 3-4 scanări anual. De asemenea, metoda este indicată şi în cazul sportivilor amatori sau profesionişti pentru verificarea periodică a masei musculare şi a ţesutului adipos, pregătirea pentru competiţii şi urmărirea masei musculare în timp. Prin măsurarea masei musculare în diferite zone, se pot identifica anumite regiuni care să necesite lucrarea grupelor musculare (sportivi de performanţă) şi pregătirea lor pentru competiţii sau a zonelor cu exces de ţesut adipos, permiţând personalizarea exerciţiilor fizice. Scanarea DXA permite intervenţii personalizate, pentru fiecare individ existând obiective particulare (culturiştii de sex masculin au ca obiectiv obţinerea unui procentaj de grăsime corporală de sub 10%, cicliştii 8-10%, atleţii 12% înotătorii 12-15%).

10. Tehnici de imagistică (CT, RMN)

Tehnicile imagistice (CT, RMN) pot fi utilizate pentru estimarea grăsimii viscerale prin obţinerea unei imagini în secţiune transversală la interspaţiul dintre vertebrele L4-L5 sau, mai rar, L2-L3; imaginea este folosită pentru a cuantifica grăsimea subcutanată şi viscerală. Spectroscopia de rezonanţă magnetică nucleară (RMN) utilizează o tehnologie similară, dar poate să estimeze grăsimea şi glicogenul din ţesuturi (ficat), precum şi grăsimea şi masa slabă în general⁽²⁷⁾.

11. Modele cu mai multe compartimente

Modelele cu mai multe compartimente reprezintă teoretic modalitatea ideală de determinare a compoziţiei corpului, deoarece utilizează mai multe teste pentru a obţine estimarea masei corporale, a volumului corpului, a apei corporale, a conţinutului osos şi a ţesutului adipos. Combină mai multe metode pentru a obţine un răspuns cât mai aproape de realitate. Prin combinarea cântăririi hidrostatice, bioimpedanţei şi DXA, erorile de estimare scad sub 1%. Metodele combinate sunt însă laborioase, dificil de efectuat, scumpe, necesită aparatură specială şi nu pot fi folosite ca monitorizare de rutină a unor intervenţii şi a rezultatelor lor.

În concluzie, indiferent de metoda utilizată, determinarea procentajului de ţesut adipos din organism şi a distribuţiei acestuia oferă o imagine reală a statusului nutriţional al organismului. Utilizarea IMC şi a circumferinţei abdominale nu mai este considerată relevantă, erorile de estimare fiind mari. Unele dintre metode sunt uşor de utilizat, altele sunt rezervate cazurilor speciale sau în cercetare, DXA fiind considerată în prezent ca metoda cel mai uşor de utilizat (standardul de aur), furnizând date complexe (masa osoasă, adipoasă, musculară, apă), cu erori mici, fiind recomandată atât populaţiei sănătoase pentru estimarea compoziţiei corpului şi recomandarea unui antrenament personalizat nevoii fiecăruia, cât şi în estimarea reală a compoziţiei organismului în diferite patologii sau situaţii în care greutatea şi IMC nu oferă date reale despre conţinutul în apă, ţesut adipos sau muscular al individului (vârstnic, sportivi, boală renală cronică, edeme).  

Autor pentru corespondenţă: Mihaela-Daniela Baltă E-mail: balta.dana@gmail.com

CONFLICT DE INTERESE: niciunul declarat.

SUPORT FINANCIAR: niciunul declarat.

Acest articol este accesibil online, fără taxă, fiind publicat sub licenţa CC-BY.