Din aceeași categorie
„Relaţia mea cu medicii de familie este una bună, de colaborare în echipa interdisciplinară”
Monica Althamer este teolog, dar și-a croit viața în preajma oamenilor în suferință, a spitalelor și a centrelor în care semenii ei au nevoie de ajutor pentru a se face bine. Munca ei a primit un nume, navigator de pacienți, iar, de curând, a devenit o disciplină universitară, pe care o predă chiar Monica, la Universitatea București, Facultatea de Biologie. Acum, Monica este implicată în proiectul „Spitale publice din bani privați”, a lansat programul NaviCare, care are grijă și navighează pacienți, dar a lansat și o amplă campanie de strângere de fonduri pentru reconstrucția pavilionului de psihiatrie pediatrică de la Spitalul de Psihiatrie „Prof. dr. Al. Obregia” din București.
Ce este un navigator de pacienți, Monica ?
Monica Althamer: Meseria a apărut în Statele Unite. Ei sunt utili fix în sistemele medicale complexe. Dacă ai un sistem medical simplu, fie el și slab, nu-ți mai trebuie navigator: ai un singur spitalul, te duci în el. Așa s-a rezolvat tot. Cu cât e mai complex un sistem medical, cu atât devine mai labirintic pentru persoana care are nevoie de ajutor. Au început să apară studii care să arate că rolul navigatorului este într-adevăr foarte important într-o echipă medicală. Foarte important pentru pacienți, mai ales pentru cei din medii defavorizate, care nu își permit tipuri de suport apărute în ultimii ani: turism medical, asigurări suplimentare de sănătate, unde primești și consultanță sau se ocupă cineva la tot pasul pentru tine.
Ce schimbă acum acest proiect de navigare de pacienți, NaviCare, pe care l-a lansat Fundația Metropolis?
Monica Althamer: Fundația Metropolis există de peste 20 de ani și a început prin a acorda sprijin copiilor din mediile defavorizate. Ce înseamnă asta? Vorbim despre un centru de zi pentru copiii din sectorul 6, care primesc o masă caldă, ajutor la teme, deci, în esență, ajutor în educație, astfel încât să fie mai ușor pentru familie. În plus, vorbim despre un centru pentru copiii în situații de abandon sau orice altceva înseamnă situație de urgență pentru un copil. Există o colaborarea strânsă cu asistența socială, cu DGASPC, tocmai pentru că există și un centru pentru tineri post-instituționalizați, care riscă să rămână singuri după 18 ani, fără sprijin și perspective. Practic, în acest centru ei primesc cazarea, mâncarea, totul gratis, cu condiția să-și continue școala, facultatea, sau să lucreze. Dacă aleg să muncească, nu se schimbă aproape nimic, primesc gratuit și cazare, și masă, cu condiția să dovedească faptul că lună de lună economisesc jumătate din salariu. Astfel, în momentul în care decid să plece în lume, au și ei banii lor, puși deoparte, să-și permită chirie, o locuință.
În urmă cu 5 ani, Codin Maticiuc a creat proiectul Spitale publice din bani privați. Acum, este cel mai cunoscut proiect al lor. Adevărul este că nu poți să lucrezi în spitale fără să vezi oamenii din ele. Și nu s-au limitat niciodată doar la partea de construcție, renovare și dotare cu aparatură.
În momentul în care au întâlnit un pacient cu nevoie de ajutor, consiliere sau sprijin financiar, au intervenit. Însă, erau cazuri punctuale, care ajungeau la fundație și care nu erau refuzate. De la un moment încolo, am înțeles că este nevoie să dezvoltăm un program în sine, care să facă partea de consiliere pentru pacient în mod organizat. Este programul despre care vorbim acum, NaviCare.
Ce înseamnă? Ce face acest program? Și cum se conectează la restul activităților tale?
Monica Althamer: Face ceea ce fac și eu de vreo 15 ani. Făceam alături de Silvia Coman, timp de 8 ani. Așa l-am și cunoscut pe Codin, în contextul de navigare de pacienți. El ajuta, ca noi. E o lume mică când începi să ajuți pe cineva, iar de la un caz la altul se extinde rețeaua ajutorului.
Oamenii ajută și ajută în tăcere, fără să spună cuiva. Alții care ajută în mod organizat și mi se pare extraordinar că există această colaborare, indiferent de organizațiile în care suntem. Nu e concurență și nu e ca în business. Am ajuns să ne cunoaștem și am ajuns să lucrăm mai mult împreună.
În acest proces, navigatorul stă până la final, dar nu întotdeauna finalul este remisia. Vorbim despre afecțiuni grave, unde se moare mult. Și atunci apare ceea ce psihologii numesc oboseala. Oboseala celor care lucrează cu oamenii în suferință majoră.
Dar cred că oboseala e impropriu spus, fiindcă vorbim despre un fel de doliu, după această legătură umană profundă, care s-a creat între timp. Este un doliu cu care rămân și, lucrând ani de zile, am ajuns să strâng mult, multe dureri, multe lecții, multe care rămân cu tine.
Seamănă cu un burnout, da, cred că este mai degrabă combustibil pentru această pornire de a face ceva ce rămâne în picioare, care să ajute mai mulți oameni, la care altminteri n-ai putea ajunge.
Pentru că fiecare dintre noi poate, totuși, să ajungă la un număr limitat de oameni, oricât ne-am dori noi să ducem ajutorul cât mai departe. Și atunci ne-am unit forțele și am intrat în proiectul Spitale publice din bani privați, au continuat renovările, proiectul a crescut tot mai mult, iar fundația a depășit deja investiții de 5 milioane de euro în spitalele din toată țara, nu doar din București, motiv pentru care am ajuns la cel mai mare proiect al nostru din renovare.
Despre ce vorbim ?
Monica Althamer: Am trecut la construcții de la zero, adică la proiectul de la Obregia, psihiatrie pediatrică. În 2023, am primit o solicitare de suport, așa cum fac spitalele când solicită ajutorul fundației: trimit un mail în care explică situația și nevoia. Noi am făcut ce facem de obicei în situații de acest fel: am fost, am evaluat spitalul, să vedem ce există și ce putem face noi.
La Obregia există un sistem pavilionar, mai multe clădiri, o curte mare, frumoasă, cu mult verde, așa cum ajută în psihiatrie, în jurul clădirilor. Nevoia de ajutor este în pavilionul psihiatrie pediatrică. Acesta avea și un pod în care zburau porumbei. Din cauza lipsei de spațiu la parter, ei își doreau să renoveze acel pod, să facă mansardă și să mute cabinetele și birourile, așa încât să rămână mai mult spațiu la parter, pentru saloanele copiilor.
În psihiatrie, discuțiile unu la unu cu psihiatrul sau psihologul sunt foarte importante. Nici nu trebuie să lucrezi în sănătate ca să îți dai seama. Medicii de la Oblegia sunt în imposibilitatea de a face asta. Sunt saloane și cu cinci paturi, unele atât de aproape unul de altul, încât trebuie să țopăi la propriu ca să te miști dintr-o parte în alta în salon, să sari din pat în pat.
Am evaluat cum să facem, ce să facem, adică băile să fie la capătul holului, nu în saloane, într-o parte băieții, în cealaltă fetele, e foarte greu să îi așezi în camere și în funcție de vârstă, și în funcție de patologie, și în funcție de sex, câtă vreme saloanele sunt construite așa: cinci paturi în același spațiu. Medicii fac uneori anamneza pe holul spitalului sau afară, dacă e cald. Discuțiile unu la unu, la fel, dacă e cald afară, se poartă în aer liber. Nu e ok. Entuziasmul medicilor și dorința lor de a-și face bine treaba nu sunt suficiente. E important să existe și restul resurselor.
Ne-am consultat și cu arhitectul și am ajuns la concluzia că este aproape imposibil să facem din spațiul existent un loc funcțional. Cumva, cu aceleași fonduri, ne-ar fi fost mult mai ușor să construim, să nu fie doar o spoială. Nu ne-am dus acolo doar să zugrăvim și atât, ci să oferim ajutorul care să conteze într-adevăr.
Am decis să facem o construcție de la zero și să facem primul spital de psihiatrie pediatrică al României care să arate așa, ca un spital de psihiatrie pediatrică și când zic arată, nu mă refer doar la aspect, ci la toate măsurile de siguranță foarte importante în psihiatrie.
Acum, avem gratii la ferestre, ca măsură de siguranță și cred că n-are rost să vorbim despre cum se simte să stai într-o încăpere care arată ca o celulă și să te simți arestat când tu ești bolnav. În trecut, era nevoie de ele, acum avem alte variante. Există sticlă specială, nu mai e nevoie de gratii. Există geamuri antiefracție, vom avea și noi. La fel, vor fi uși speciale, foarte important în psihiatrie, uși anti-vătămare, anti-suicid. De fapt, problema, dușmanul cel mare, riscul este ca pacientul să-și facă singur rău sau să facă rău altora. Așa încât există niște uși care permit deschiderea atât în interior, cât și în exterior, astfel încât personalul să poată ajunge, indiferent de situație, foarte repede la pacient.
Mobilier special încă nu s-a făcut în România, motiv pentru care în discuțiile noastre publice despre acest proiect, am estimat întotdeauna doar valoarea construcției, pentru că asta am putut calcula. Vorbim de 7.500.000 euro. Nu am estimat mobilierul, pentru că nu s-a mai făcut așa ceva aici. Am fost, împreună cu șefa secției de la Obregia și colegii mei, în Marea Britanie, la invitația unor români care lucrează în psihiatrie acolo. E un ajutor foarte important pentru noi să vezi înainte să construiești ceva ce nu s-a mai făcut la standardele actuale și se întâmplă în restul lumii.
Nu e foarte simplu să ți se permită, din cauza regulilor de confidențialitate, să intri în astfel de spitale, dar un român de-ai noștri a reușit să ne organizeze aceste întâlniri și vizite în trei spitale mari din Marea Britanie, Londra și împrejurimi. Voiam să vedem cum fac ei asta: cum arată mobilierul, cum arată încăperile, cum sunt organizați, cum se raportează la partea de securitate, detalii pe care nu ai cum, în afară de ce citești și ce cauți în ghidurile internaționale, să le vezi altfel, ci doar vizitând. Ne-au ajutat foarte mult, ne-au dat informații, ne-au lăsat să filmăm, să facem poze, cu rugămintea să le păstrăm pentru noi, dar ne-au lăsat să ne inspirăm și am văzut acolo ce înseamnă atenția la detalii.
Nu arată ca niște camere de spital, ci ca niște camere normale de acasă, ale unor copii, ale unor adolescenți, colorate, cu pat pe mijloc, cu dulăpioare, cu televizor în cameră, însă totul este făcut, astfel încât mobilierul să nu poată deveni în niciun moment armă. Pacientul nu poate folosi niciun obiect ca să-și facă rău sau să facă rău altor persoane.
De fapt, asta este diferența esențială, nu? Amenințarea cancerului sau a unor microbi agresivi în alte tipuri de intervenție este înlocuită aici cu puterea și voința pacientului de a-și face rău singur. Așa este ?
Monica Althamer: Sau de a face rău altora. Lucrez de 15 ani în sănătate. Lucrând cu pacienți oncologici, foarte mult timp, și a fost primul diagnostic cu care am interacționat și cu care am rămas, pe partea de navigație de pacient, lucrând în general cu pacienți cu afecțiuni grave, arsură severă, politraumă, malformații cardiace, am văzut lupta lor pentru fiecare zi și am crezut că de acolo vine riscul de moarte. De fapt, cu asta ne luptăm cu toții, să câștigăm cât mai mult timp, timp de calitate, dar să ținem moartea cât mai departe. Acesta e motorul nostru: încercăm să ținem, simplificând, moartea departe. Mi se părea că acolo e durerea cea mare, acolo e lupta cea mare, vine peste tine o afecțiune care te pune jos, într-un fel sau altul, fie că vorbim despre oncologie, arsură sau accident.
În momentul în care am ajuns la Obregia, ne-am uitat un pic pe numărul de internări. Este ceva ce facem firesc în partea de evaluare, când avem o solicitare de intervenție. Aici, m-au izbit statisticile. După atâția ani în sănătate a fost un șoc pentru mine să văd că la categoria de vârstă 10 - 24 de ani suicidul este a doua cauză de mortalitate. Să văd că, de fapt, moartea vine prin alegere la adolescenți și la oameni foarte tineri, să vezi că mai mulți mor așa și nu prin afecțiuni incurabile, afecțiuni grave pentru mine a fost răvășitor.
Vezi cât de greu e pentru pacientul cu orice afecțiune gravă, pentru familia lui, să găsească o soluție, să găsească un tratament, să reziste sub tratament, să obțină timp mai mult sau vindecarea, iar pentru alți adolescenți moartea este o alegere.
Iar aici vorbim tot de o afecțiune gravă. Însă, sunt afecțiuni invizibile. Dacă în oncologie poți să-ți dai seama când cineva se luptă cu asta, nu vine cu rușine, cu stigma atașată diagnosticului, în psihiatrie nu-ți dai seama întotdeauna. Poți să ai în față pe cineva care pare fericit, foarte bine, iar peste câteva ore să nu mai fie, prin alegere. Așadar, cu aceste cifre în față, am zis că începem un spital care nu va fi doar o clădire. Este primul care să fie construit cu toate criteriile existente în momentul acesta în lume pentru psihiatria pediatrică: de siguranță, inclusiv cele de aspect, pentru că în psihiatrie e foarte important și există studii, există ghiduri care se referă la asta, legate de ce culori folosești pentru pereți, pentru mobilier și așa mai departe. Toate acestea sunt analizate, pentru toate acestea lucrează specialiști.
Nu e ușor. Vorbim despre o boală invizibilă, o boală care vine cu stigmă, cu multă neînțelegere, multă rușine. E foarte greu să ajungi la sprijinul celor din jur, pentru că tot ce facem noi facem cu ajutorul comunității noastre, donatorii noștri, persoane fizice, persoane juridice. E un proiect nu atât greu de prezentat, cât greu de dus în empatie. Rezonezi cu suferința, dar nu vrei să rămâi mult acolo. Ți se pare de foarte multe ori că e o alegere. Noi folosim cuvântul depresie foarte des, pentru o zi proastă, pentru că plouă afară. Și atunci depresia pare ceva banal, ceva cu care n-ai nevoie să te lupți foarte tare, nu-ți trebuie multe arme, ci trebuie doar să tragi un pic de tine.
Dar nu-i așa. Să aduni energii pozitive, să gândești pozitiv, toate sfaturile cu care suntem invadați, nu că ar fi ceva rău să gândești pozitiv. Însă, ideea că ai putea să atragi energii și magie, schimbări miraculoase în viață doar cu puterea gândului nu mi se pare verosimil. Revenind, oamenii în aceste situații au nevoie de tratament și sunt foarte des neînțeleși de cei din jur. Și atunci aveam nevoie și de aceste campanii de conștientizare publică, de vorbit, până la urmă, oamenilor, despre ce trăiesc ei acolo și despre nevoia de un astfel de spital.
Dacă eu, care lucram în sănătate, am fost răvășită să văd cât de mult se moare în psihiatrie și mai ales, repet, la tineri. Să văd că jumătate din adolescenții români s-au gândit măcar o dată la moarte. Și aici nu mai vorbim de statistici pe pacienți, oamenii care au deja un diagnostic, vorbim despre o perioadă din viața unui om, adolescența, iată ce ne spun statisticile: jumătate dintre adolescenții români intervievați, copiii și adolescenți români, s-au gândit măcar o dată să moară Acesta este motorul nostru, din acest motiv construim.
Suntem la faza de proiectare, în sensul de autorizare. Proiectul e gata, obținem avize, astfel încât să putem să începem construcția. O să aibă subsol, parter, patru etaje, 4.000m². Nu vom crește numărul de paturi, pentru că intenția noastră nu e să construim un colos, în care să aducem mii de pacienți. Undeva la 5.000 de copii și adolescenți sunt internați acum la Obregia, la psihiatrie pediatrică. Bineînțeles că ne dorim cu toții ca partea de spitalizare să vină în ajutor doar în fazele acute, ca ei să continue tratamentul acasă, în ambulator. Nu vrea nimeni să construiască un castel care să arate frumos, în care ei să rămână pe termen lung. Ne dorim și noi ce își dorește tot restul lumii. Spitalizarea să rămână doar pentru perioadele în care nu există altă soluție, până când sunt echilibrați, astfel încât să poată continua în ambulatoriu. Dar va fi un spațiu care să respecte tot ce menționam mai devreme, de la construcția în sine până la mobilier.
Totul este gândit, astfel încât să fie, îi spunem noi, un loc de vindecare, nu doar un spital. Acum, conform legislației noastre, nu există nicio diferență între un salon de la psihiatrie, în afară de gratiile de la geam, pe care le mai găsim uneori și în alte spitale, ca măsură de siguranță, nu ca aspect, și orice alt salon de la boli infecțioase.
Când faci construcția, după legile noastre, nu există această diferențiere. Deși contează, fiindcă într-un fel ai nevoie să arate un spațiu în care se face chirurgie și într-un alt fel psihiatrie. În Anglia, aveau camerele care arătau ca niște camere de acasă ale unor copii, inclusiv draperii colorate la geam. Doar că fixarea draperiilor era diferită, să nu-și poată face rău. Totul era pe magneți, totul era foarte bine gândit. La noi n-ai putea să ai draperie la geam, din pricina infecțiilor. Le măsurăm la fel. Nevoia din spitalul de boli infecțioase pare la fel cu nevoia dintr-un spital de psihiatrie. Și nu e așa.
Monica Althamerspital psihiatrie pediatricanavigator de pacientiNaviCarespitale publice din bani privati