Normalitatea. La o simplă aruncare a privirii în Dicţionarul explicativ al limbii române, o întâlnim ca pe „o stare firească a lucrurilor”. Întorcând privirea spre noi, spre „noua lume” în care trăim, ne dăm seama că probabil este necesar să ne redefinim. Dacă în urmă cu un an ne îmbrăţişam, ne strângeam mâna în semn de prietenie, acum toate aceste gesturi încep să pară nefireşti. Când suntem într-un spaţiu public închis şi o persoană nu poartă mască sau o poartă incorect, considerăm că este ceva nefiresc şi probabil simţim nevoia de a lua atitudine. Dar lucrurile erau cu totul altfel în urmă cu un an... Aşadar, normalitatea se redefineşte, poate doar temporar, dar categoric se redefineşte. 
 Şi atunci, de ce nu ne-am redefini şi noi? Totuşi, în momentul în care am în­cerca redefinirea, ar trebui să acceptăm schim­barea. Aici însă intervine marea problemă: de cele mai multe ori poţi ac­cepta că lumea se schimbă, dar îţi este foar­te greu să accepţi că şi tu trebuie să te schimbi. Iar dacă putem accepta că trebuie să ne schimbăm, ar trebui să în­cer­căm să fim mai buni. În primul rând ca oameni, iar dacă vom reuşi ca oameni, vom reuşi şi ca specialişti. În cele din urmă, poate vom reuşi să schimbăm şi lu­mea noastră într-o lume mai bună, căci eu cred că schimbările pot fi posibile dacă ne dorim cu adevărat.editorialrevista Medic.ro