Prof. dr. Doina Anca Pleşca, medic pediatru, a ales această meserie din dorinţa de a alina durerea fizică sau sufletească a oricărui copil care a pierdut ceva, aşa cum dumneaei şi-a pierdut mama, la 7 ani. O decizie greu de luat şi de păstrat, care a adus-o însă, cu perseverenţă, într-o carieră de excepţie, reuşind să devină profesor universitar, coordonator al departamentului de pediatrie din Universitatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti şi membru în Agenţia Europeană a Medicamentului.


Suntem în sezonul virozelor, al tuturor semnalelor de gripă ori răceală la copii. Cum reuşim să găsim, ca părinţi, echilibrul între aceste semne şi cele ale COVID-19?

Prof. dr. Doina Anca Pleşca: Trăim în această perioadă de pandemie o combinaţie de semne şi indicii pe care trebuie să le disociem adecvat. În acest sezon rece, când activează marea majoritate a virusurilor cu tropism respirator, ne aşteptăm să se creeze o temere în rândul părinţilor, când copilul începe să tuşească, să prezinte rinoree, când devine astenic şi, mai ales, când devine febril.

Este adevărat că infecţia SARS-CoV-2 poate afecta copilul, dar să nu uităm că există afecţiuni determinate de virusuri care nu au dispărut şi de care ar trebui să ne temem. Mă gândesc acum la infecţiile determinate de virusul sinciţial respirator, de ce nu la gripă, de ce nu la alte categorii de virusuri.

Dacă ar fi să trecem în revistă datele publicate nu demult de OMS şi de Centrul de control al bolilor vedem că, după un an de acalmie, reprezentat de sezonul 2020-2021, în ceea ce înseamnă gripa, când nevoile determinate de pandemie au obligat oamenii să stea izolaţi în case, prin urmare un ritm limitat de circulaţie, am ajuns la acest moment, când libertatea este mult mai mare şi există riscul major să ne confruntăm cu o veritabilă creştere a cazurilor de gripă, a cazurilor de rinovirusuri, chiar se estimează cam de 2,5 până la 3 ori mai mult decât s-a întâmplat în 2019-2020.

Aşa încât, este important ca, de fiecare dată când un copil prezintă un debut brusc, cu febră, cu tuse, cu secreţii nazale, cu jenă respiratorie, să fie văzut de un medic de familie, iar prudent ar fi, în conjunctura epidemiologică actuală, să facem şi o testare rapidă pentru a vedea dacă este vorba despre o infecţie SARS-CoV-2 la copii sau dacă este vorba de o cu totul altă etiologie.

Poate că cel mai important mesaj pe care aş dori să îl transmit este acela că marea majoritate a infecţiilor sezoniere, care apar la copii şi care afectează în mod deosebit partea superioară a aparatului respirator, este determinată de virusuri, aşa încât a abuza de antibioterapie, a trata febra cu antibiotice este una dintre cele mai mari greşeli pentru evitarea căreia noi, pediatrii, ar trebui să vorbim, să comunicăm corect cu aparţinătorii. Recomandarea este să trateze simptomatic, adică febra, obstrucţia nazală, rinoreea prioritar şi nicidecum utilizând antibiotice.


Dacă este să intrăm într-o zonă mai personală şi v-aş întreba de ce aţi ales să deveniţi medic pediatru, ce mi-aţi răspunde?

Prof. dr. Doina Anca Pleşca: Este o întrebare al cărei răspuns este unul extrem de personal. Mărturisesc că am rămas fără mamă la vârsta de 7 ani, iar suferinţa pe care o trăieşte un copil când pierde mama nu poate fi descrisă în cuvinte. Aşa încât toată copilăria şi adolescenţa m-am concentrat pe ideea că nimic nu este mai important decât a alina suferinţa unui copil.

Cred că alegerea specialităţii de pediatrie mă caracteriza, mă regăseam în ea şi în acelaşi timp îmi furniza posibilitatea de a alina tot ce însemna suferinţa prin boală şi mai ales aceea sufletească pe care copiii o pot dezvolta din varii motive.


Ce profesie avea mama dumneavoastră?

Prof. dr. Doina Anca Pleşca: Mama, Violeta Popescu, a fost doctor în matematică şi lector la Academia de Ştiinţe Economice. De fapt, în memoria ei mi-am creat dorinţa de a ajunge măcar la performanţele pe care ea le realizase.

Dumnezeu m-a ocrotit şi mi-a dat şansa să trăiesc mai mult, aşa încât am pornit pe acest drum, cu convingerea că fiecare etapă este importantă şi trebuie asumată cu multă muncă, cu dăruire şi cu riscul de a avea de suferit.


Între decizia de a face asta şi perseverenţa de a rămâne pe un drum greu este mult efort. Cum aţi alimentat această voinţă?

Prof. dr. Doina Anca Pleşca: Probabil că structural am fost omul care se concentrează pe nişte ţinte rezonabile şi care luptă pentru atingerea fiecăreia dintre ele. Cred că numai aşa am reuşit.

Apoi, am reuşit să îmi formez un program de muncă şi de viaţă foarte ordonat, pe care să îl respect. În al treilea rând, în fiecare clipă am considerat că cel mai important în viaţă este să lupţi, să munceşti, să nu fii doborât, chiar dacă au existat obstacole. Există întotdeauna şi resursa de a le depăşi.


De unde v-aţi luat aceste resurse care nu v-au lăsat doborâtă?

Prof. dr. Doina Anca Pleşca: Sincer, nu-mi dau seama, dar cred că a existat întotdeauna lângă mine ceva care m-a îndrumat pe ce drum să apuc, iar, atunci când o uşă s-a închis, o alta, mult mai bună, s-a deschis.

Când v-aţi dat seama că sunteţi acolo unde v-aţi propus atunci când aţi închinat toată onoarea memoriei mamei dumneavoastră? Când aţi spus: aici am ajuns şi sunt mândră de ce am făcut?

Prof. dr. Doina Anca Pleşca: Cred că în fiecare moment al vieţii mele, de la admiterea la Universitatea de Medicină şi Farmacie, trudind extrem de mult şi constant, fiindcă un succes nu se poate realiza decât printr-o muncă constantă. Noi nu putem munci în valuri, ci trebuie să existe în permanenţă o muncă care să devină obişnuinţă, să nu apară gândul epuizării fizice. Iar cel mai important este să faci cu plăcere ce faci.


Care este cazul care v-a impresionat şi v-a dat certitudinea că aţi făcut alegerea corectă?

Prof. dr. Doina Anca Pleşca: De-a lungul carierei mele destul de lungi, au fost multe cazuri la limita dintre viaţă şi moarte, care s-au terminat de foarte multe ori cu un succes. Poate că sunt foarte multe situaţii pe care le-aş enumera, dar acum îmi vine în minte situaţia unui copil care a avut o patologie foarte gravă, cu caracter repetitiv, care a necesitat intubaţie, ventilaţie, despre care nu ştiam dacă va supravieţui sau nu, dar care astăzi este rezident, absolvent de medicină.

Cu astfel de poveşti simţi că nu trăieşti degeaba. E foarte importantă meseria de medic, nu doar să încerci să rezolvi cazurile, nu doar să te dăruieşti pacientului tău, dar mai ales să ai capacitatea de a fi empatic, de a vorbi cu părinţii, de a le explica, de a încerca să formezi o echipă cu aceştia, de a nu-ţi fi teamă că mâine, poimâine, când te vei întâlni pe stradă cu ei, vor trece vizavi. Ci dimpotrivă, vor sta în faţa ta, te vor saluta şi vor fi fericiţi că te-au întâlnit. Până la urmă, aceasta este menirea unui medic.


Pediatru