Din aceeași categorie
Prof. dr. Evelina Moraru a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa”, din Iași, în 1972, iar, 20 de ani mai târziu, primea titlul de doctor în medicină la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, din Bucureşti, sub îndrumarea prof. dr. Valeriu Popescu. Prof. dr. Evelina Moraru este medic primar în Pediatrie, Alergologie și Imunologie Clinică și specialist în Gastroenterologie și Hepatologie. Preocupată de complexitatea dinamicii sistemului imunitar al copilului în afecțiuni de la hepatite virale, boli metabolice la patologii respiratorii, imunologice, digestive și nutriționale, prof. dr. Moraru rămâne un reper profesional și științific în Pediatrie. Prof. dr. Evelina Moraru este membră a Academiei Române de Științe Medicale, autor și co-autor al mai multor volume din domeniul pediatriei și hepatologiei. Fost redactor-șef al revistei Pediatru.ro, publicație bine cunoscută în România, indexată în mai multe baze de date internaționale, prof. dr. Evelina Moraru este laureata câtorva premii naţionale şi internaţionale.
Ați decis să deveniți medic, inspirată de tatăl dvs., învățătorul satului, dar și un doctor de țară, dr. Cosma. Povestiți-mi puțin despre acești oameni esențiali ai copilăriei dumneavoastră.
Prof. dr. Evelina Moraru: Atmosfera de atunci era una specială. Gândiți-vă că am început școala în 1955, am intrat înainte de a împlini vârsta, deoarece părinții mei lucrau în învățământ și, în împrejurări lesne de intuit, am învățat să scriu și să citesc devreme. Școala de atunci avea o rigoare aparte. Tata era învățător și încerca, în ciuda resurselor limitate, să mențină un nivel ridicat al educației. Era un om riguros și a devenit un învățător foarte căutat. Când familia noastră s-a mutat la Bârlad, această decizie a fost luată tocmai pentru ca noi, copiii, să putem avea acces la o educație de calitate. Tata menținea o relație strânsă cu oamenii satului, încercând să îi ajute cât putea. Colabora cu preotul, cu doctorul și era foarte implicat. Îmi amintesc că îmi spunea adesea: „Vezi, aș vrea ca doctorul, de exemplu, să țină o conferință despre gripă.” Doctorul satului, domnul Cosma, era un medic tânăr, parte dintr-o familie de doctori. Soția lui era, de asemenea, medic. Îmi amintesc că erau doi oameni frumoși, înalți, veseli, locuiau într-o comună din apropierea Bârladului și veneau des în satul nostru. Doctorul Cosma avea o pasiune extraordinară pentru meseria sa și a reușit să transmită acest entuziasm și altora. A format o echipă de tineri, „Sanitarii pricepuți”, din care am făcut și eu parte. Eram o fetiță micuță și slăbuță, dar am vrut să fiu liderul echipei. Am participat la un concurs și am câștigat locul întâi. Îmi amintesc că aveam o geantă mare, în care se aflau toate materialele necesare pentru primul ajutor. Învățasem procedurile sanitare și comenzile pentru preluarea unui rănit, pe targă: „Apucați! Ridicați! Porniți!”. Acestea erau comenzile, iar eu le executam cu seriozitate. Această pasiune pentru medicină mi-a fost insuflată de doctorul Cosma. L-am reîntâlnit mai târziu, când eram studentă, iar el devenise profesor la Facultatea de Medicină din Iași. Dedicarea medicilor pentru comunitate era un lucru obișnuit pe atunci. După absolvire, am fost repartizată într-o comună din județul Iași, fără vreo legătură directă cu experiențele copilăriei mele, dar am simțit că acela era locul în care trebuia să fiu. Am stat acolo patru ani și mi-am dedicat tot timpul profesiei. Nu am avut nicio duminică liberă în acea perioadă, pentru că duminica era zi de consultații intense. Comuna era mare și avea foarte mulți copii, 360 de sugari, îmi amintesc perfect. Acolo am reușit să realizez ceva important: am redus mortalitatea infantilă la zero, ceea ce era un eveniment extraordinar pentru acea perioadă. Acest lucru mi-a adus recunoașterea profesională și, la doar 25 de ani, am primit distincția de „Meritul Sanitar”. Am început facultatea la 17 ani și am absolvit la 23. A fost o combinație de șansă, sprijin familial și muncă asiduă. Admiterea era extrem de riguroasă, iar competiția în facultate era pe măsură.
Aveți o carieră remarcabilă, iar faptul că ați redus mortalitatea infantilă la zero este impresionant. Care sunt oamenii care v-au influențat și format?
Prof. dr. Evelina Moraru: Așa era atunci. Se punea accent pe calitate, pe dedicare. Ulterior, am avut oportunitatea de a merge la Iași și chiar mai departe, dar am rămas fidelă acestei misiuni. Studenția mea a fost marcată de entuziasm, de prietenii strânse și de dorința continuă de perfecționare. Iar, când am ajuns la țară, am înțeles că trebuie să fac tot ce pot, pentru că fiecare efort contează.
Asta o datorez profesorului meu, profesorul Marcel Burdea, un pediatru de elită, elegant în comportament, cu o clinică unde rigoarea era pe primul loc, alături de niște specialiști deosebit de valoroși, care au rămas în mintea mea scriși cu litere de aur. Am avut această șansă, iar faptul că am obținut o mortalitate infantilă zero a fost o realizare importantă. Din punct de vedere profesional, am ieșit în evidență și, după aceea, am pornit pe acest drum al perfecționării profesionale, la un alt nivel. Pediatria în Spitalul de Copii din Iași mi s-a părut un lucru cu totul deosebit, dar, desigur, am mai vizitat și alte centre medicale importante din Iași.
De ce ați ales Pediatria?
Prof. dr. Evelina Moraru: A fost o alegere influențată de mama mea, care a considerat că acest domeniu mi s-ar potrivi. La început, nu aveam o opinie foarte clară despre ce urma să fac. Ca studentă, mi-am dorit să fiu chirurg. Apoi, în anul trei, am vrut să fiu cercetător în morfopatologie – mă fascina acest domeniu și mi-am ales chiar și lucrarea de diplomă în această direcție. Îmi amintesc că profesoara spunea: „O să vezi că vei pleca, pentru că o să te cheme clinica.” Așa a fost.
Mai târziu, am vrut să fiu chirurg într-o altă specialitate, pentru că empatizam foarte mult cu copiii. Însă, când am ajuns în pediatrie, mi-am dat seama că aceasta era, de fapt, chemarea mea. Aveam o înțelegere a vârstelor copilăriei și a comportamentului copilului. Sinceritatea copilului, nedreptatea de a fi bolnav – toate acestea m-au marcat profund.
Atunci am hotărât să lupt împotriva bolilor copilăriei cu toată convingerea. Am fost sigură că Pediatria este ceea ce trebuie să fac. Mai târziu, specializările pe care le-am ales au fost dictate atât de pasiunea mea, cât și de conjuncturi și necesități.
Sunt convinsă că ați avut mii de cazuri impresionante, dar dacă v-aș întreba care este cazul pe care nu-l veți uita niciodată, ce mi-ați răspunde?
Prof. dr. Evelina Moraru: Nu este nicidecum unul singur. Sunt atât de multe cazuri pe care nu le uit!
Decizia de a face medicină a fost, în primul rând, o luptă cu propriile mele înclinații. Îmi plăcea literatura, am cochetat și cu jurnalismul, chiar. Totuși, am ales medicina, deși știam că este o cale mai grea.
Am avut pacienți care mi-au rămas în minte, mai ales cei la care am efectuat biopsii hepatice. Prima mea specialitate în Pediatrie a fost Gastroenterologia, cu supraspecializare în Hepatologie. Mi-am făcut teza de doctorat la București, sub conducerea profesorului Valeriu Popescu, un om eminent, integru.
Biopsiile hepatice mă marcau profund, pentru că erau manevre invazive, dar necesare. Copiii și mamele lor au rămas în mintea mea. Îmi amintesc cât de curajoși erau acești copii și cât de mult conta calmul mamelor lor în astfel de momente.
Apoi, am trăit și etapa aplicării transplantului hepatic. Am avut pacienți care au beneficiat de aceste intervenții și toți acești copii sunt în sufletul meu. Acum, sunt la vârsta adultă, mulți dintre ei. Nu de multă vreme am primit vești despre unul dintre ei, care a fost operat în Belgia și a devenit preot, pentru că a simțit că trebuie să își dedice viața credinței.
Medicina consumă mult timp, energie, anii tinereții. Ce se întoarce către medic?
Prof. dr. Evelina Moraru: Răspunsul diferă de la om la om. Sunt oameni care regretă, oameni care poate nu au investit atât de mult cât au făcut-o alții. Dar cred că fără empatie și sacrificiu nu poate exista nimic în medicină.
Intrăm în această profesie cu dorința de a rămâne toată viața. Între noi și pacienți trebuie să existe o legătură puternică, iar între noi și principiile noastre de viață – o conexiune profundă.
Tatăl meu mi-a spus odată, când eram copil, că „fiii de medici mi se par cei mai triști copii din clasă, pentru că părinții lor nu vin niciodată la școală”. Adevărul este că, da, viața unui medic presupune multe sacrificii. Copiii mei sunt medici, iar ei au trăit aceeași experiență.
Îmi amintesc că, atunci când aveam gărzi, fiul meu mai mic spunea: „Mamă, când ai gardă, casa e mai întunecată”. Probabil pentru că lipseam. Sunt momente pe care le trăiești ca medic și care îți rămân în suflet.
Îmi amintesc o întâmplare de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Am ajuns acasă seara târziu. Era frig în casă, copiii mă așteptau. M-am gândit să pregătesc ceva, repede.
În acel moment, a bătut cineva la ușă. Era o vecină de la etajul șapte, care avea doi nepoți și care m-a rugat să merg să-i consult, fiindcă dădeau semne de febră. Am urcat la etajul ei și am intrat în casă. Am văzut copiii, le-am dat câteva recomandări și, în momentul în care am dat să plec, doamna mi-a spus: „Hai, rămâneți un minut în bucătărie cu noi, să mâncați ceva.” A deschis ușa la bucătărie și nu voi uita niciodată ce am văzut. Era cald, de la aragaz, era bine. Pe masa aburindă, o mămăligă. Alături erau murături și friptură. M-au invitat: „Haideți, mâncați cu noi.” În acel moment, m-am dus cu gândul la copiii mei, care mă așteptau acasă. Știam că era mai important să mă întorc la ei. Am ieșit repede, am intrat în casă și m-am apucat să pregătesc ceva de mâncare. Aveam brânză în frigider, am încropit o mămăliguță și am mâncat și noi, cu poftă, ca o familie.
Ca să mă întorc la întrebarea dumneavoastră, medicina este foarte mult despre a face pentru ceilalți. Dumnezeu spune că trebuie să faci totul pentru ceilalți. Și cred că trebuie să te gândești tot timpul la ceilalți, așa cum am învățat de la părinții mei. Trebuie să faci ceva pentru ceilalți, nu doar pentru tine. Dacă te gândești doar la tine, e o atitudine greșită.
Este o profesie care îți permite să înveți și să ai satisfacția unui răspuns extraordinar, chiar dacă este vorba de prieteni sau de intervențiile lor. Am avut prieteni care m-au salvat în situații dificile și care erau cunoscuți.
În profesia mea, în felul în care am practicat, am avut colegi care mă percepeau ca pe un om cu bunătate, integritate, și care mi-au arătat respect.
Ce se schimbă la un medic, un specialist care își face munca, exact cum spuneați, integru, în momentul în care devine profesor?
Prof. dr. Evelina Moraru: Am fost asistentă, iar, la un moment dat, aveam aceeași vârstă cu studenții. Atunci, i-am simțit foarte aproape de mine. Dar am înțeles că vreau mai mult și am parcurs toate etapele către profesorat.
Promovările sunt o responsabilitate. Foarte mulți ajung profesori fără să parcurgă toate etapele. Ești un alt fel de profesor când ai parcurs fiecare etapă. Când ai ajuns profesor, înseamnă că ai învățat, ai ascultat, ești solidar. Când ajungi șef de lucrări sau conferențiar, apoi profesor, îți înțelegi cu adevărat munca și ce înseamnă să predai.
Dacă ai trecut prin toate aceste etape, ai înțeles cu adevărat ce înseamnă această profesie.
Când am ajuns profesor, am considerat că primesc o mare responsabilitate. Cursurile nu le-am predat doar pentru a le preda, ci pentru că simțeam că pot să dau ceva. Am avut întotdeauna studenți care mă sprijineau.
La ultimul curs, am avut sala plină. Studenții nu știau că acel curs era ultimul pentru mine. A fost o experiență extraordinară. Simțeam că studenții erau totul pentru mine.
Iar cea mai grea perioadă pentru un profesor este atunci când încetează să mai activeze. Și am înțeles că adevărata putere nu este legată de o funcție, ci de ceea ce ai făcut și de recunoașterea celor care au lucrat alături de tine.
Mi-a fost greu după pensionare, dar am înțeles că lumea se schimbă și că trebuie să acceptăm aceste schimbări.
Cred că Medicina este profesia cea mai dedicată omului, că totul este important, de la hrană la sănătate, dar cel mai important este să ai grijă de sănătatea oamenilor. Medicina face progrese incredibile, iar ceea ce contează este să avem grijă de oamenii noștri.
Evelina Morarupediatriealergologiegastroenterologiehepatologieinterviul saptamaniiinterviu medichub
Comandă „Tratatul de pediatrie”! Paşii de urmat pentru livrare
„Tratatul de pediatrie”, coordonat de prof. univ. dr. Doina Anca Pleşca şi editat de MedicHub, este disponibil pentru comenzi online. Pentru a intra în posesia lucrării este nevoie de completarea datelor de livrare şi d...
Hepatologia, un domeniu „uneori marginalizat”
Cristina Ghioca
Hepatologia este o disciplină complexă, care ar trebui aprofundată și pe care studenții la medicină ar trebui să o studieze ca disciplină obligatorie, nu opțională, a declarat recent, prof. dr. Laura Iliescu.
...